A apărut în română, la Editura Cartier, Refugiați, teroare și alte probleme cu vecinii. Împotriva dublului șantaj, ultimul eseu al lui Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți filozofi contemporani. Traducerea este semnată de Ciprian Șulea. Slovenul Zizek, chiar dacă locuiește în idilica Ljubljană, nu este deloc pastoral în cele peste 50 de cărți ale sale. Este un filozof viu. Care trăiește azi. Și reacționează la realitățile de azi.
În prefață face trimitere la studiul Despre moarte și a muri de Elisabeth Kubler-Ross. Care, pe mine, mă trimite la realitățile de pe Bâc. Cele imediate. Sociale, economice, politice.
Care este reacția noastră la aflarea morții iminente și la care dintre cele cinci stadii am ajuns:
1)„negare – refuzăm să acceptăm acest fapt. „Nu este posibil. Mie nu mi se poate întâmpla așa ceva”;
2) furie – explodăm când nu mai putem nega faptul. „Cum e posibil ca mie să mi să se întâmple așa ceva?”;
3) negociere – sperăm, cumva, să amânăm sau să diminuăm acest fapt. „Lăsați-mă doar să văd cum absolvă copiii mei”;
4) depresie – dezinvestirea libidiană. „O să mor, așa că ce rost mai are să-mi bat capul”;
5) acceptarea – „Nu mă pot opune, mai bine încep să mă pregătesc”.”
Citat închis.
Sunt prea bătrân pentru negare. Sunt prea tânăr pentru furie. Sunt prea înțepat pentru negocieri. Sunt prea optimist pentru depresie.
Nu mă pot opune. Accept să-l citesc pe Zizek.
Comandă prin telefon 068 555 579 de luni până vineri: 09.00 - 17.00
Mircea
Cred ca principalul la acest capitol Gheorghe, este sa nu fim morti inainte de a muri. Un chinez, care a trait cel mai mult, pare ca a spus asa ceva: am reusit sa fac tot ce am dorit acum pot sa si mor.
Gheorghe Erizanu
@Mircea: Am să-i zic lui Zizek să-l citeze pe chinez. Filozofia occidentală e cam morbidă.
Anume
Nu am verificat, dar cel mai probabil, cartea, pe care am căutat-o dintotdeauna, nu se găsește în topurile cărților, pe care merită să le citești într-o viață. Nici autorul nu este cine știe ce cunoscut. A fost să fie o carte de povestiri. Mă strădui să citesc din ea cât mai rar. Este și firesc – numărul de povestiri este limitat.
Zilele trecute am ajuns la o întâmplare, care începe cu faptul că autorul ajunge la Seul. După ce am citit-o am căzut pe gânduri. Am mers la raftul, unde, alături de cărți adevărate, păstrez un set de cărți de joc, cumpărat astă vară de la Liov. Eu nu știu să joc cărți și nu știu prea bine, ce m-a făcut să le aleg, plimbându-mă prin piața de suvenire. Sunt cărți de joc cu imagini ale cetăților și castelelor, care se găsesc în Ucraina. Le-am scos și m-am uitat atent la ele. Cei doi jokeri sunt ambii dedicați Cetății Albe. În ucraineană sună ”Бiлгород-Днiстровська Фортеця”.
Mi-am adus aminte de râul, pe care l-am trecut de patru ori într-o scurtă călătorie de o zi în zona de securitate, făcută chiar înainte de a merge la Liov. Mi-am amintit și de Seul, unde, cu câteva săptămâni înainte de a merge spre Nistru, am trimis două flori croșetate, prin două coreene vesele, care ne-au vizitate orașul împreună cu un grup de voluntari. La Liov o floare croșetată am lăsat-o cuiva în faimoasa farmacie-muzeu, iar o a doua i-am transmis-o unei cântărețe de operă, după un concert ținut în Biserica Sf. Magdalena.
Sunt flori care simbolizează numărătoarea inversă.
Către ce?
Povestirea este despre un jucător de pocher.
Un jucător desăvârșit.
Un adevărat gentleman.
Gheorghe Erizanu
@Anume: Frumos text. Ma bucur că ași ales să-l publicați aici.
Catalin
Da, George ! Nu te opune si ACCEPTA sa-l citesti pe S. ZIZEK. Dar ai grija cum il citesti.Filozofia occidentala nu e …morbidă.Altceva e morbid in OCCIDENT!Candva, LERMONTOV a scris ”UN EROU AL TIMPURILOR NOASTRE”. Stiu ,ca-l mai tii minte.L-am citit pe ZIZEK(doua carti) in urma cu vreo cinci ani.PO FRANȚUZSKI, e adevarat.
In rest,DA , textul lui ANUME e…frumos.Orice ”frumos” e frumos pentru ca e adevarat.”POVESTIREA ESTE DESPRE UN JUCATOR DE POKER ”-zice el.
Gheorghe Erizanu
@Catalin: L-am citit. Cele traduse în română. De aia și l-am scos. Mulțumim pentru încurajare.
Anume
3 iunie 2017. Concert Prodigy la Chișinău. Nu sunt fan ca să îmi cumpăr bilet, dar mă duc. Artiștii nu sunt de neglijat, iar mie îmi ajunge să îi aud și de peste ”gard”. Niște zgârcioabe, comentez sub nas, când ajung în centru și constat că ”gardul” nu încercuiește doar Piața. Organizatorii l-au înșirat prin parc ca pe o membrană de amebă până sub poalele Catedralei. Fac un semi-ocol ”cetății”. La intervale egale oamenii stau în rândișoare. Unii în vârful degetelor. Acolo sunt micile crăpături, prin care se vede câte o dungă din scenă. Rândișoarele emană cumințenie. Înduioșător. Ajung într-un loc cu ”clumbe”. Mă cațăr pe una. Mă cațăr pe alta. Măi, măi, măi. Zici că zgârcioabele s-au urcat și ele pe-acolo, înainte de a se crăcăna cu ”gardul”. Nu se vede nică, numai flăgulețele late ale sponsorilor. Mai încerc o ”clumbă”. Mă lovesc de umărul cuiva. Locul e bunicel. Alături – doi bărbați. Cam de vârsta mea. Cam același spirit oleacă obraznic. ”Ați venit cu cortul?”, mă întreabă. ”Nu, cu ”cóvricul””. ”Să meditați…”. ”Să mă uit la drone”. Mă privesc cu o curiozitate ușor suspicioasă. Ne dăm mâna. Distanța dispare. Într-o clipă devenim complici. ”Noi am ochit acest frigider”, mi se destăinuiesc. Ne facem planuri. Chicotim. Începe concertul. Ședem pe frigider, bălăbănim din picioare și zâmbim. Un lăcătuș, un antrenor de sport și o crainică ”au spart sistemul” cu polițiștii de față. Tineri de 20 de ani dau târcoale, când unul, când altul. Ne întreabă cum ar fi să se urce și ei pe frigiderul de alături care este liber. E posibil. Un pic mai greu. ”Atent, să nu stârnim oamenii statului, încercați”. Ezită. Nu îndrăznesc. Este o altă generație. Mai ascultătoare. Peste vreun sfert de oră pe frigiderul liber se cațără un moșneag de vreo 60 de ani. Un drac, nu moșneag. Răcnește. Chiuie. Se spânzură de cabluri. Își ridică picioarele ca la cancan. O pacoste. Se întâmplă ceea ce era de așteptat. Poliția ne dă jos pe toți. Complicii mei își iau rămas bun cu – ”Было очень приятно посидеть на холодильнике”. Așa și ne vom memoriza. Merg prin întuneric și mă gândesc, dacă se urcau tinerii de 20 de ani, după noi cei de 40, am fi avut acces până la sfârșitul concertului.
Transnistria are un ”călcâi a lui Ahile”. De fapt, crăpături sunt multe, dar există un anume fir. Dacă tragi ușurel de câteva ori de el, se poate întâmpla să se desfacă tot sistemul acela putred. Nu este ușor. Se cere ingeniozitate. Poate chiar o sclipire genială. E nevoie de calcul logic. Ca la pocher. Și se cere o îndrăzneală specială. Nu de-a moșneagului de 60 de ani, ci de-a noastră. Măsurată.
Când, la ceva timp după ce am transmis textul cu numărătoarea inversă, am citit știrea despre descinderile băieților deștepți prin anumite localuri din Chișinău, răsturnând mesele de pocher, mi-am zis, unde dai și unde crapă.
Acum, urmărind cum nu evoluează lucrurile, constat cu scârbă – ne înțelegem de ne rupem.
Zeitnot.
Gheorghe Erizanu
@Anume: Merci de text. Arată foarte bine.