Ziua Victoriei e sărbătorită diferit.
În 1944 au fost recrutați în Armata Roșie și trimiși pe front peste 200 de mii de basarabeni. Peste 50 de mii dintre ei au murit în primele lupte. Majoritatea, peste 90 la sută, erau români. Găgăuzii n-au fost recrutați pentru front.
Numărul recruților basarabeni în Armata Roșie din 1940-41 a fost mic. Au mai fost basarabenii care au ajuns cu Armata Română la Cotul Donului, încercuiți de sovietici, luați prizonieri, împușcați ofițerii în fața soldaților, iar cei rămași în viață au format Regimentul Tudor Vladimirescu, care a luptat în primele linii ale frontului sovietic.
Bunicul meu, Mihail Zastavnețchi, a fost unul dintre cei 50 de mii, ucis în februarie 1945, la Liublin, Polonia. Până în 1979-80 era dat „dispărut fără urmă”. Ca văduva să nu poată cere acea pensie de 27 de ruble.
Mâine, mii (aș scrie exact 17 sau 1023, sau 13618) de veterani ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei, alături de cerșetorii de voturi sovietice, vor defila prin Chișinău. Într-un marș cinic și lipsit de respect față de cei uciși în război și față de viitorul copiilor de azi. Ei sunt la numărătoarea de voturi, iar voi credeți că vă numără frații.
Știe cineva câți veterani basarabeni ai Armatei Roșii au mai rămas astăzi în viață? Toți au peste 90 de ani. Sunt vii? Îi știm pe nume?
Rog, fără veteranul Kobzon și fără veteranul Leșcenko. Și fără veteranii SMERȘ.
La începutul verii lui 1914 la Chișinău venea țarul Nikolai al II-lea. La acea întâlnire a fost adus un veteran al Primului Mare Război pentru Apărarea Patriei, cel cu Napoleon. El a vorbit cum a luptat la Borodino, alături de Barclay de Tolly, în 1812 (după Virgil Pâslariuc, coordonatorul colecției Cartier istoric).