Blog

Scriitorul ucrainean Serhii Jadan a primit Premiul Păcii, acordat de Asociația Librarilor Germani, la Târgul de Carte de la Frankfurt. Premiul Păcii, oferit anual, din 1951, este unul dintre cele mai importante premii literare germane. Este decernat, prin tradiţie, la finalul Târgului de Carte de la Frankfurt, unul dintre cele mai mari și importante din lume. Laureați ai premiului au mai fost: Jorge Semprún, Václav Havel, Mario Vargas Llosa, Jürgen Habermas, Władysław Bartoszewski, György Konrád.

În română, romanele lui Serhii Jadan „Internat”, „Jazz în Donbas” și „Anarchy in the UKR” au apărut la Editura Cartier.

Discursul lui Serhii Jadan de la ceremonia de premiere a apărut în cele mai importante medii internaționale. În română a fost publicat de Ziarul de Gardă (Chișinău) și Libertatea (București). A fost tradus din ucraineană de Maria Hoșciuc, care este și traducătoarea cărților sale în limba română.

„Mâinile lui sunt negre și obosite, lubrifiantul i s-a impregnat în piele, s-a întărit sub unghii. De regulă oamenii cu asemenea mâini știu să muncească și le place să o facă. Dar problema este în ce constă mai exact munca lor. De statură medie, tăcut, preocupat, stă în picioare și oferă explicații despre situația de pe front, despre brigada lui, despre vehiculele militare pe care el, șoferul uneia dintre unități, trebuie să le conducă. Brusc și-a făcut curaj și a zis: 

– Voi sunteți voluntari, a spus, cumpărați-ne un frigider. 

– La ce îți trebuie frigider pe front?, n-am înțeles noi. Dacă vrei, să mergem la un supermarket, îți alegi unul, iar noi îl cumpărăm. 

– Nu, n-ați înțeles, explică el, eu am nevoie de mașină cu un frigider mare. Un camion frigorific. Să duc morții. Găsim cadavre care stau la soare mai bine de o lună, le transportăm cu microbuzul, este imposibil să respiri. 

Vorbește despre morți ca despre munca lui, calm și cumpătat, fără bravadă, dar și fără isterie. Am făcut schimb de contacte. Într-o săptămână am găsit în Lituania o mașină frigorifică și am adus-o la Harkiv. A venit împreună cu soldații lui, ca o echipă întreagă, au luat solemn mașina, s-au fotografiat cu noi pentru raport. De data aceasta, prietenul nostru purta o armă și avea hainele curate. Dar mâinile lui, dacă ne uitam mai atent, erau la fel de negre. Munca lui este grea, nu se oprește nicio zi. Mâinile lui sunt mărturia acestui fapt.      

*

Ce schimbă războiul în primul rând? Percepția timpului, percepția spațiului. Se schimbă foarte repede conturul perspectivei, conturul intervalului de timp. Când te afli în spațiul războiului, încerci să nu-ți mai faci planuri de viitor, încerci să nu se gândești prea mult la cum va fi această lume mâine. Doar ceea ce ți se întâmplă aici și acum are importanță și sens, contează doar lucrurile și oamenii care vor fi cu tine cel mult până mâine dimineață, dacă vei supraviețui și te vei trezi. Principala ta sarcină rămâne să supraviețuiești, să reziști încă o jumătate de zi. Apoi, mai târziu, vei vedea, îți va fi clar cum să acționezi mai departe, cum să te comporți, pe ce să te bazezi în această viață și ce să respingi. Acest lucru se referă, în mare măsură, atât la militari, cât și la cei care, în calitate de „civili” (adică neînarmați), se află în proximitatea morții. Tocmai acest sentiment te însoțește din prima zi a marelui război, un sentiment de ruptură temporală, o lipsă a continuității, senzația de aer comprimat, când devine greu să respiri pentru că realitatea te presează, încercând să te împingă în cealaltă parte a vieții, în cealaltă parte a vizibilului. 

Presiunea evenimentelor și a emoțiilor, dizolvarea într-un flux dens și sângeros care te învăluie și te duce cu el – realitatea războiului este fundamental diferită de realitatea pe timp de pace tocmai prin această presiune, apăsare, imposibilitate de a respira liber și de a vorbi ușor. Cu toate că este necesar să vorbim. Chiar și în timpul războiului. Mai ales în timpul războiului.

Războiul schimbă fără îndoială și limbajul, arhitectura lui, domeniul lui de funcționare. Războiul, ca un pantof străin, sparge furnicarul vorbirii. Prin urmare, furnicile – adică vorbitorii acelei limbi distruse – încearcă frenetic să reconstruiască structura ruinată, să restabilească ordinea cu care erau obișnuite, în viața de zi cu zi. În cele din urmă, totul revine la normal. Dar această incapacitate de a folosi mecanismele obișnuite, mai exact, incapacitatea construcțiilor anterioare pașnice, de dinainte de război de a-ți transmite starea, de a-ți explica furia, durerea și speranța, această incapacitate este extrem de dureroasă și insuportabilă. Mai ales dacă erai obișnuit să ai încredere în limbaj, erai obișnuit să te bazezi pe posibilitățile lui, care ți se păreau aproape inepuizabile. Dar se pare că posibilitățile limbajului sunt limitate – limitate de noile circumstanțe, de noul peisaj: un peisaj care se încadrează în spațiul morții, în spațiul dezastrului. Sarcina fiecărei furnici în parte este de a restabili coerența generală a acestui discurs colectiv, a sunetului comun, a comunicării, a înțelegerii. Cine este scriitorul în acest caz? Aceeași furnică uluită ca restul. De la începutul războiului, încercăm cu toții să ne recâștigăm această abilitate afectată – capacitatea de a vorbi inteligibil. Cu toții încercăm să explicăm ce s-a întâmplat cu noi înșine, cu adevărul nostru, cu limitele în care am fost afectați și trauma noastră. Poate că în acest caz literatura are ceva mai multe șanse. Pentru că este legată genetic de toate dezastrele și perturbările pe care le-a suferit limbajul în trecut.

Cum să vorbim despre război? Cum să facem față intonațiilor, care conțin atât de multă disperare, furie, supărare, dar în același timp – forță și disponibilitate de a nu abandona prietenii, de a nu da înapoi? Am impresia că nu doar noi avem probleme cu exprimarea celor mai importante lucruri – ci și lumea care ne ascultă nu este întotdeauna capabilă să înțeleagă lucrurile simple, noi comunicăm, însă vorbirea noastră se diferențiază prin nivelul de emoționalitate lingvistică, tensiune lingvistică, deschidere lingvistică. Ucrainenii nu ar trebui să se scuze pentru emoțiile lor, dar ar fi bine să încerce să explice aceste emoții. De ce? Măcar pentru a nu ține toată această durere și toată această furie în noi. Vom putea explica ce e cu noi, vom putea vorbi despre tot ce ni s-a întâmplat și ce se va mai întâmpla. Trebuie doar să fim pregătiți pentru faptul că va fi o discuție destul de dificilă. Dar într-un fel sau altul, această discuție trebuie începută chiar astăzi.

Un aspect important aici pare a fi o încărcare și o coloristică diferită a lexicului nostru. Ne putem referi aici și la optică, și la percepție diferită, și la alt punct de vedere, dar mai înainte de toate este vorba despre limbaj. Uneori ai impresia că lumea, uitându-se la ceea ce se întâmplă în estul Europei în ultimele opt luni, folosește un vocabular și definiții care de mult nu mai pot explica ceea ce se întâmplă cu adevărat. De exemplu, ce are în vedere lumea (înțeleg caracterul efemer și abstract al acestei definiții, dar totuși o voi folosi) când vorbește despre nevoia de pace? S-ar părea că este vorba despre sfârșitul războiului, despre sfârșitul conflictului armat, despre momentul în care artileria nu mai lucrează și se face liniște. S-ar părea că acesta este lucrul care ar trebui să ne conducă la o înțelegere. Dar în realitate, ce ne dorim cel mai mult noi, ucrainenii? Desigur, sfârșitul acestui război. Desigur, pace. Desigur, încetarea bombardărilor. Personal, în calitate de om care locuiește la etajul al 18-lea în centrul orașului Harkiv, unde de la fereastră pot vedea foarte clar cum rușii lansează rachete din orașul vecin Belgorod, îmi doresc cu ardoare și din tot sufletul încetarea loviturilor cu rachete, încetarea războiului, întoarcerea la normalitate, la existența firească. Atunci de ce îi alarmează atât de tare pe ucraineni declarațiile intelectualilor europeni sau ale politicienilor europeni cu privire la necesitatea păcii? Este clar că ucrainenii nu neagă nevoia de pace. Mai degrabă ei își dau seama că pacea nu va veni doar pentru că victima agresiunii și-a depus armele. Populația pașnică din Bucea, Hostomel și Irpin nu avea deloc arme. Ceea ce nu i-a salvat pe acești oameni de la o moarte teribilă. Nici locuitorii din Harkiv, pe care rușii îi bombardează în mod regulat și haotic cu rachete, nu dețin arme. Ce ar trebui să facă acești oameni, potrivit susținătorilor unei păci rapide cu orice preț? Unde ar trebui să-și facă ei o delimitare între a susține pacea și a nu sprijini rezistența? După părerea mea, când vorbim de pace în zilele noastre, în contextul acestui război sângeros, dramatic, declanșat de Rusia, unii nu vor să observe un fapt simplu: nu poate exista pace fără dreptate. Pot exista diverse forme de conflict înghețat, de teritorii ocupate temporar, pot exista bombe cu acțiune întârziată camuflate în compromisuri politice, dar, din păcate, nu poate exista pace – o pace reală, care îți oferă sentiment de siguranță și perspectivă. Criticând astăzi hotărârea ucrainenilor de a nu se preda ca fiind aproape o trăsătură a militarismului și radicalismului, o parte a europenilor (trebuie să remarc – destul de nesemnificativă, dar totuși) face un lucru uimitor – încercând să rămână în zona de confort, reușește să iasă din limitele eticii. Iar această chestiune nu li se adresează ucrainenilor, ci este o sarcină pentru lume, pentru cât este ea de pregătită (sau nepregătită) să înghită încă un rău, total, de necontrolat, în favoarea mercantilismului dubios și a unui pacifism fals. Căci pentru unii s-a dovedit o formă foarte convenabilă de a pune responsabilitatea pe umerii altuia prin apelarea la oamenii care își apără viața, prin învinovățirea victimei, prin schimbarea accentelor, prin manipularea sloganurilor bune și pozitive. În schimb, totul este mult mai simplu: noi ne ajutăm armata nu pentru că vrem război, ci tocmai pentru că ne dorim cu adevărat pace. Dar modul blând și discret de a ne preda care ne este oferit sub masca păcii nu reprezintă calea către o viață pașnică și către reconstrucția orașelor noastre. Poate capitularea ucrainenilor îi va ajuta pe europeni să facă economii de energie, dar cum se vor simți europenii, realizând că (și este imposibil să nu realizezi acest lucru) căldura din caselor lor este plătită cu viețile și casele distruse ale oameni care și-au dorit și ei să trăiască într-o țară pașnică și liniștită?

Pur și simplu, repet, este vorba despre limbaj. Despre cât de corect și adecvat folosim anumite cuvinte, cât de precisă este intonația noastră atunci când vorbim despre existența la granița dintre viață și moarte. Cât de mult din vocabularul nostru anterior – vocabularul care chiar ieri ne-a permis cu succes să ne exprimăm experiențele din această lume – deci, cât de mult acest vocabular este suficient acum pentru a exprima ceea ce ne doare sau invers, despre ce ne dă putere? Căci ne-am trezit cu toții într-un punct din care nu am mai vorbit înainte, în consecință, avem acum un sistem de evaluare și de percepție schimbat, coordonate modificate ale sensului, granițe schimbate ale rezonabilului. Ceea ce din exterior, din lateral, poate părea a fi discuție despre moarte, este de fapt foarte adesea o încercare disperată de a ne agăța de viața însăși, de posibilitățile ei, de durabilitatea ei. Deci, unde se termină tema războiului și unde începe zona de pace în această realitate nouă, distrusă, distorsionată? Camionul frigorific cu trupurile morților e despre pace sau despre război? Transportarea femeilor în locuri unde nu există bombardamente ce susține? Rezolvarea pașnică a conflictului? Garoul cumpărat unui militar, care îi salvează viața, mai este ajutor umanitar sau ajutor pentru cei care luptă? Și, în general, a-i ajuta pe cei care luptă pentru civilii din subsoluri, pentru copiii din metrou – este în afara limitelor unei conversații decente despre bunătate și empatie? Trebuie să amintim mereu că avem dreptul de a continua să existăm în această lume sau acest drept este de la sine înțeles și indiscutabil? 

S-a întâmplat ca multe lucruri, fenomene și concepte să aibă nevoie astăzi, dacă nu de explicații, atunci măcar de o aducere în prim plan, de o nouă dezbatere, de o nouă adoptare. De obicei războiul scoate la suprafață lucrurile care mult timp nu s-au dorit observate, războiul este o perioadă de întrebări incomode și răspunsuri dificile. Acest război, început de armata rusă, brusc a scos la iveală un set întreg de probleme care depășesc cu mult contextul relațiilor ruso-ucrainene. Într-un fel sau altul, va trebui să vorbim în următorii ani despre subiecte incomode, cum ar fi populismul și standardele duble, iresponsabilitatea și conformitatea politică, despre etica, care, după cum s-a dovedit, a dispărut demult și complet din vocabularul celor care iau decizii de viață și de moarte în lumea contemporană. Putem spune că aceste subiecte se referă la politică, că va trebui să vorbim despre ea – despre politică. Deși politica în acest caz este doar un paravan, o acoperire, o oportunitate de a evita colțurile ascuțite și de a nu spune lucrurilor pe nume. Iar lucrurile au nevoie doar de asta – să fie numite pe nume. Crimele să fie numite crime. Libertatea să fie numită libertate. Răutatea să fie numită răutate. În vremuri de război, astfel de lexeme sună deosebit de expresiv și ascuțit. Este foarte greu să le eviți fără să te rănești. Și nu trebuie să le eviți, nu trebuie deloc.

Este trist și evocativ faptul că vorbim despre premiul păcii într-un moment în care Europa este din nou război. Un război nu foarte departe de aici. Și nu e primul an de când are loc. În toți acești ani, cât a durat războiul, s-a acordat și premiul pentru pace. Nu este vorba, desigur, despre premiu ca atare. Ideea este în ce măsură Europa este pregătită acum să accepte această nouă realitate – o realitate în care există orașe distruse (cu care până de curând se puteau face afaceri), o realitate în care există gropi comune (în care zac cetățenii Ucrainei, care încă ieri puteau veni în orașele germane la cumpărături sau la muzee), o realitate în care există tabere de filtrare pentru ucrainenii din zonele ocupate de ruși (lagăre, ocupație, colaboratori – cuvinte care mă-ndoiesc că sunt folosite în limbajul cotidian al europenilor). Mai este o problemă – cum putem continua să trăim în această realitate – cu orașe nimicite, școli arse, cărți distruse. Dar înainte de toate – cu miile de morți, cu cei care chiar ieri duceau o viață normală, liniștită, își făceau planuri, trăiau cu propriile griji, se bazau pe propria memorie.

Menționarea memoriei este de asemenea importantă aici și iată de ce. Războiul nu este doar o experiență diferită. A vorbi așa înseamnă a vorbi despre superficial, despre ceea ce se află la suprafață, despre ceea ce descrie mult, dar explică puțin. De fapt, războiul ne schimbă memoria, umplând-o cu amintiri prea dureroase, traume prea profunde și conversații prea amare. Nu vom putea scăpa de aceste amintiri, nu vom putea repara trecutul. Va fi o parte din noi de acum înainte. Și va fi de departe partea cea mai bună. Acest proces de amorțire și reluare a respirației, această experiență a tăcerii și a căutării unui nou limbaj este prea dureros, pentru ca după el să putem continua să vorbim liniștit despre lumea frumoasă din jur. Poezia după Bucea și Izium este cu siguranță posibilă, chiar necesară. Totuși, umbra localităților Bucea și Izium, prezența lor va cântări mult prea mult în această poezie postbelică, determinând în mare măsură plenitudinea și tonalitatea ei. Aceasta este o realizare dureroasă, dar necesară, că de acum înainte subiectul poeziilor scrise în țara mea vor fi gropile comune și cartierele bombardate – acest lucru, desigur, nu ne oferă mai mult optimism, dar ne face să înțelegem că limba are nevoie de munca noastră zilnică, de contactul nostru constant, de implicarea noastră. Până la urmă, ce avem ca să ne exprimăm, să explicăm ce se întâmplă cu noi? Avem limba și memoria noastră.

De la sfârșitul lunii februarie, adică de la începutul acestui masacru, s-a simțit clar cum timpul își pierde dimensiunea obișnuită, curgerea firească. De fapt, timpul a devenit ca un râu iarna, înghețat până la fund, care a oprit fluxul și i-a paralizat pe toți cei care se aflau în mijlocul acestuia. Ne-am trezit în această rigiditate densă, în mijlocul unei atemporalității reci. Îmi amintesc foarte bine această stare de neputință – când nu mai simți mișcare, când te pierzi în tăcere, incapabil să vezi ce este acolo – în față, în fața ta, în întuneric și liniște.

Timpul în război este cu adevărat un timp de panoramă deranjată, de comunicări întrerupte între trecut și viitor, un timp al celei mai acute și amare conștientizări a prezentului, de cufundare în spațiul care te înconjoară, de concentrare pe momentul care te umple. Există anumite semne de fatalism în asta, când încetezi să mai faci planuri și să te gândești la viitor, încercând în primul rând să te înrădăcinezi în prezent, fix sub acest cer, care se deschide deasupra ta și care este singurul ce îți reamintește că totuși timpul trece, că zilele sunt schimbate de nopți, că după primăvară trebuie să vină în mod sigur vara și, în ciuda rigidității tuturor sentimentelor tale, în ciuda întregii tale amorțeli, viața va merge înainte, nu se va opri nicio clipă, cuprinzând în ea toate bucuriile și temerile noastre, toată disperarea și toate speranţele. Pur și simplu s-a schimbat distanța dintre tine și realitate. Realitatea a devenit mai apropiată. Realitatea a devenit mai înfricoșătoare. De acum înainte va trebui să trăim cu asta.

Ce mai este în afară de limbă și memorie? Ce s-a mai schimbat pentru noi? Ce ne va distinge acum în orice companie, în orice mulțime? Poate ochii. Ei absorb focul exterior și vor avea mereu această reflexie. Privirea unei persoane care a privit dincolo de vizibil, care a privit în întuneric și chiar a reușit să vadă ceva acolo – această privire va fi întotdeauna diferită, deoarece lucruri prea importante se reflectă în ea.

În primăvară, undeva prin mai, am dat un concert la o unitate militară care se întoarse din linia întâi pentru a-și reveni după lupte grele și lungi. Pe unii îi cunoșteam de multă vreme – veneam la ei în mod regulat cu spectacole începând cu 2014. Suburbia orașului Harkiv, verdele proaspăt, un teren de fotbal, o mică sală de spectacole. Pe mulți soldați îi cunoșteam personal. Mulți dintre ei erau prieteni vechi, locuitori din Harkiv, s-au dus să lupte în această primăvară. Era neobișnuit să-i vezi în uniformă militară, cu armele în mână. Iar ochii lor erau și mai neobișnuiți – ca metalul înghețat, ca sticla care reflectă focul. Era a doua lună a marelui război, au apucat să lupte în tranșee sub bombardamentele rușilor. Acum erau acolo, zâmbeau, glumeau. Dar ochii lor, în ei se puteau vedea cele două luni de iad. „Am nimerit în spital, spuse unul. Rușii au tras proiectile cu fosfor, am fost rănit. Dar nu-i nimic – sunt viu, sănătos. În curând mă întorc înapoi pe front”. Nu știam ce să-i răspund – limbajul trădează, limbajul nu este suficient, cuvintele potrivite sunt doar căutate. Dar cu siguranță se vor găsi.

Cum va fi limbajul nostru după război? Ce va trebui să ne explicăm unul altuia? În primul rând, va trebui să rostim cu voce tare numele celor morți. Ele trebuie rostite. În caz contrar, va fi o mare discontinuitate în vorbire, un gol între voci, o fractură în memorie. Vom avea nevoie de multă putere și credință ca să vorbim despre morții noștri. Căci dicționarele noastre se vor forma din numele lor. Dar vom avea nevoie de la fel de multă putere, încredere și dragoste pentru a vorbi despre viitor, pentru a-l exprima, pentru a-l explica, pentru a-l contura.

Într-un fel sau altul, va trebui să ne recâștigăm simțul timpului, simțul perspectivei, simțul continuității. Suntem sortiți viitorului, mai mult de atât, suntem responsabili pentru viitor. Acum el se formează din viziunile noastre, din convingerile noastre, din dorința noastră de a ne asuma responsabilitatea. Ne vom recupera simțul propriului viitor, pentru că au rămas prea multe în memoria noastră care au nevoie de implicarea noastră de mâine. Suntem cu toții legați de acest flux care ne poartă, care nu ne lasă, care ne unește. Suntem cu toții legați de limba noastră. Și chiar dacă la un moment dat posibilitățile ei ni se par limitate și insuficiente, vom fi cumva forțați să revenim la aceste posibilități, care ne dau speranța că nu vor mai exista neînțelegeri sau neclarități între noi în viitor. Limbajul pare uneori slab. Cu toate acestea, este în multe cazuri o sursă de forță. S-ar putea să se distanțeze de noi pentru un timp, dar nu este capabil să ne trădeze. Acesta este factorul principal și determinant. Atâta timp cât avem limba noastră, avem cel puțin o șansă infimă să vorbim despre noi, să ne spunem adevărul, să ne punem ordine în memorie. De aceea, trebuie să vorbim, să vorbim. Chiar și atunci când cuvintele noastre ne rănesc gâtul. Chiar și atunci când ele ne fac să ne simțim pierduți și goi. În spatele vocii se află posibilitatea exprimării adevărului. Și merită să profităm de această oportunitate. Poate că acesta este cel mai important lucru care ni se poate întâmpla tuturor.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Search
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Search
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt