Eram toți comsomoliști. Credeam în viitorul luminos. Uniunea Sovietică era cea mai măreață țară. Eram educați în spiritul omului nou. Învățam că viitorii jurnaliști sunt soldații partidului. Al unicului partid. Proveneam din familii fără rude peste hotare. Pedigree-ul social era sănătos. Din proletari. Sau colhoznici. În cel mai rău caz, din primii intelectuali. În 1984. Era primul an de facultate.

Desen de Dan Perjovschi.

După 30 de ani ne scoatem scheletele ascunse atunci. O colegă e din părinți deportați. Un coleg are un bunel care a fost jandarm în Armata Română. A fost deportat. S-a întors, dar n-a muncit nicio zi în kolhoz. Și nu i-a suportat nicio clipă pe cei care i-au distrus viața. Altă colegă are ambele familii de bunei deportați. Tatăl unui coleg a făcut matematica. Chiar dacă era împătimit de istorie. Părinții i-au interzis să se ducă la istorie. Ca să nu mintă. Matematica are doar cifre. Fără ideologie.

Iar noi ne-am dus toți la ziaristică. Ne vedeam scriitori. Nicidecum soldații partidului. Dar nu spuneam nimănui. În 1984.

E vremea să ne spunem poveștile. Nimeni nu le va spune în locul nostru.