Larisa Turea a înregistrat mărturiile supraviețuitorilor foametei din 1947. În anii 80. Când tema era un tabu. Voia să-i prindă pe supraviețuitori. Cartea n-a putut fi editată în anii perestroikăi lui Gorby. Manuscrisul pregătit pentru editură cu kirilice a fost murat. Acea editură deja scotea Sadoveanu, Camus, Preda. Dar Cartea foametei ieșea din rândul permis al libertăților de atunci. Peste ani a fost transliterat. Și a apărut în română. Cu grafie latină. La o altă editură. La Universitas, în 1991.
Ucrainenii au făcut din Holodomorul din anii 30 nucleul ideologic al noului stat. Diplomația ucraineană a insistat și parlamentele statelor democratice au condamnat Holodomorul ca genocid al ucrainenilor.
Cazahii, care au trecut printr-o foamete în anii 30, au început să editeze primele studii abia după 2017. Ca să nu supere Moscova prea devreme.
Locuitorii din Avdarma, Găgăuzia, își comemorează de mai mulți ani victimele foametei în octombrie, ziua când a murit primul om de foame din sat. Iar muzeul satului Avdarma are un spațiu generos dedicat foametei.
Actualul parlament al Republicii Moldova a decretat a treia sâmbătă de aprilie ziua comemorării victimelor foametei. După 30 de ani de la proclamarea independenței.
Muzeul Național de Istorie a Moldovei are un spațiu generos dedicat operației Iași-Chișinău din august 1944. Ministerul Educației a trimis în acest an două circulare structurilor din subordine. Nu e niciuna despre ce trebuie să facă direcțiile de învățământ cu ocazia comemorării victimelor foametei.
Muzeul Național al Literaturii Române a organizat în filialele sale întâlniri în această săptămână cu Larisa Turea, autoarea volumului Cartea foametei.
Vitalia Grigoriu, actriță și directoarea Teatrului „Luceafărul”, a prezentat monologul său din spectacolul 1946, montat de Slava Sambriș la Luceafărul. Anul trecut spectacolul a avut 10 reprezentații în afara Chișinăului, susținute de Ambasada SUA.
Supraviețuitorii foametei din Donici și Peresecina la întâlnire cu Larisa Turea și Vitalia Grigoriu, Muzeul Donici.
Alex Boretz a făcut un desen pe tema foametei din 1947. Câteva ONG-uri sau doar unul, poate, au plasat texte despre foamete pe rețelele de socializare. Mai facem niște reportaje la tv, câteva podcasturi. Majoritatea, pe cont propriu. Și oftăm, și comemorăm. Iar oftăm.
Igor Cașu, împreună cu câțiva istorici reputați, a creat Harta foametei în fostele republici sovietice. E cea mai importantă hartă pe care o avem la ora actuală. Și cea mai importantă operă a lui Igor Cașu. Chiar dacă are în spate cărți de istorie excelente (pomenesc aici doar Fără termen de prescripție. Crimele comunismului în Europa de Est).
Istoricii vor zice că foametea din 1947 are componente obiective și subiective. Dar în capul meu nu intră masacrele prin foamete ale ucrainenilor, cazahilor și moldovenilor înaintea colectivizărilor. Și grija Kremlinului ca aceste tragedii să fie uitate la periferia memoriei.
Primul care a reușit să ascundă două rânduri tipărite la noi despre cumplita foamete a fost Ion Druță în cele peste 300 de pagini din Povara bunătății noastre din 1970.
Foametea este și tema centrală din romanul Sfârșitul lumii e un tren de Daniela Rațiu. Romanul va fi tradus și va apărea la edituri importante din Franța, Germania și Norvegia la niciun an de când e pe piața de carte românească.
Cea mai mare tragedie a unui popor poate deveni nucleul de formare și viitorul lui. Dacă politicul conștientizează. Dacă găgăuzii din Avdarma pot, ar trebui să poată și Chișinăul cu tot cu Muzeul Național de Istorie și cu operația Iași-Chișinău.