Blog

Nimic despre alegerea președintelui. În Republica Moldova. Nu cunosc prețul.
Vasile Ernu are grijă de nivelul meu cultural. Și mi-a trimis dosarul din Dilema Veche despre cultura basarabeană.
Dilema Veche, Nr. 421 / 8-14 martie 2012
Moldializarea. Cultura basarabeană în România
Marius Chivu, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Mitoş Micleuşanu, Lina Vdovîi, Paul Cernat, Anatol Moraru, Mihai Plămădeală
RO + RM = ?
În afară de O-Zone, ce mai ştim despre cultura basarabeană? Exact! Nu ştiu la ce a folosit „podul de flori de peste Prut“, dar trafic cu produse culturale nu prea s-a făcut. A existat retorica patriotică postdecembristă, au existat, poate, şi sentimente sincere de dragoste, dar interesul a murit repede şi nimeni nu s-a preocupat să-l stîrnească cu adevărat şi, mai ales, să-l întreţină. Nici măcar din punct de vedere politic.
Tinerii basarabeni au venit să studieze la facultăţile din România, unii au rămas, după ce au trecut prin peripeţii birocratice, şi au făcut cîte ceva în arta vizuală, în literatură, muzică sau teatru. Despre artiştii rămaşi dincolo de Prut nu ştim însă mai nimic. Aceia reprezintă nu una, ci două, poate chiar trei generaţii pierdute. Scriitorii basarabeni din generaţiile mai vechi nu se găsesc în librăriile româneşti, pentru că editurile nu sînt interesate de ce se scrie în Republica Moldova. Nu se poate ca scriitorii basarabeni să nu călătorească la tîrguri de carte, festivaluri şi colocvii în România sau să nu aibă în bibliotecile şi librăriile de acasă cărţile şi revistele – toate cărţile şi revistele – tipărite în ţară. Şi viceversa. Nu cred că literatura română îşi permite un asemenea lux: să nu cucerească piaţa basarabeană şi să nu-i folosească resursele creative!
În septembrie 2010 s-a deschis un Institut Cultural Român la Chişinău, care a mai animat lucrurile: scriitori, pictori şi cineaşti români au putut merge în Republica Moldova să-şi întîlnească publicul şi colegii; mai nou există şi un Festival al Zilelor Literaturii Române la Chişinău şi un Festival al Filmului Românesc. Cu toate astea, e prea puţin şi persistă un dezechilibru de cunoaştere reciprocă în defavoarea ambelor părţi (numiţi un regizor basarabean contemporan!), căci, în chestiunea culturii, nimeni nu e scutit de pierderi. Vorbim şi creăm în aceeaşi limbă, dar nu sîntem interesaţi să ne ascultăm. Ăsta e autism.
Pînă nu ne vom cunoaşte unii pe alţii cum trebuie, dincolo de complexe şi prejudecăţi, pînă ce culturile noastre nu vor comunica şi nu se vor topi – aşa cum e firesc, din motive istorice şi lingvistice – într-una singură, „Basarabia e România!“ va rămîne în continuare doar un slogan vopsit pe ziduri şi pe garduri. (Marius Chivu)


Asupra paradigmei culturale din Republica Moldova
– ghid reflexiv şi subiectiv –
autor: Vasile Ernu
Cînd vorbim de Republica Moldova, ar trebui să se ţină cont de istoria perioadei moderne din care a făcut parte şi la apartenenţa socio-politică în care a „plutit“ în această perioadă. Dacă am simplifica şi am formula cîteva observaţii minimale pornind de la istoria şi poziţia sa socio-politică, atunci s-ar putea afirma următoarele.
Mecanismele educaţiei culturale şi ale instituţiilor culturale sînt cele instaurate de Rusia ţaristă şi URSS. De la şcoala generală pînă la Academie şi de la galerii sau teatre pînă la asociaţii profesionale, instituţiile (dar şi educaţia) de aici sînt construite după modelul statului rus şi sovietic. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că aceste modele clasice sînt importate din spaţiul european, dar, ca orice preluare la nivel local, au luat forme specifice. Un lucru foarte important: infrastructura statală, socială şi economică din perioada modernă a Republicii Moldova este una profund ruso-sovietică, diferită de cea românească, care a produs un anumit tip de viaţă cotidiană, comportament, cultură şi memorie socială. În modernitate, „limba socială“ devine la fel de importantă ca şi limba maternă. Fondul cultural de bază din provincia Basarabia a Imperiului rus (devenită R.S.S. Moldova în perioada sovietică) a fost unul majoritar românesc, cu o dominantă patriarhală. Elementul central al acestui fond a fost, în primul rînd, limba susţinută de o anumită cultură de tip etnic (folcloric) şi mai puţin cultura de tip „elitist“. Acest fond cultural de bază a fost însă puternic influenţat, pe de o parte, de elita culturală a puterii oficiale şi de administraţia puterii (adică cea care aparţinea elitei ruse şi de limbă rusă), dar şi de minorităţile destul de active (evrei, bulgari, ucraineni, găgăuzi) care au folosit ca mediator cultura şi limba oficială a Imperiului, rusa. Cultura de elită, dominantă, a fost cu preponderenţă cea de limbă rusă. Chiar şi în perioade în care se crease o elită de limbă română, ea trebuia să ştie şi să lucreze simultan cu două tipuri de culturi dominante, rusă şi română.
Cîteva observaţii ajutătoare vin să completeze afirmaţiile de mai sus.
O scurtă încadrare istorică: spaţiul cultural moldovenesc a fost exclus de la proiectul de forjare a identităţilor naţionale caracteristic secolului al XIX-lea. „Secolul naţiunilor“ nu a culminat cu crearea unei identităţi naţionale moderne în Basarabia, identitatea „moldovenească“ rămînînd una locală, cu elitele separate de mase şi neasumîndu-şi misiunea unui proiect cultural de creare a naţiunii. Proiectul de forjare a unei identităţi naţionale este reluat succesiv ulterior, începînd cu secolul al XX-lea, dar de fiecare dată e abandonat la „jumătatea drumului“, înainte de a fi finalizat cu succes. Prima tentativă de creare a unei identităţi naţionale româneşti şi de promovare în masă a naţionalismului survine în perioada interbelică, cînd Basarabia este parte din România Mare. Al doilea proiect de creare a identităţii moldoveneşti ca „pavăză“ împotriva naţionalismului românesc demarează odată cu regimul sovietic, dar este un semieşec, parţial din cauza confuziei ideologice specifice regimului communist, care, pe de o parte, promovează internaţionalismul şi identitatea transnaţională sovietică, iar pe de altă parte, în mod excepţional, cultivă moderat identitatea naţională moldovenească.
În perioada postsovietică, se remarcă două tentative simultane de revitalizare a celor două mari proiecte cultural-identitare, „avortate“ din cauza dispariţiei proiectului politic care le susţinea. Primul proiect, al românismului, este de tip reactiv, manifestîndu-se vizavi de proiectul sovietic al moldovenismului şi – după cum am spus – are caracteristicile proiectelor naţional-culturale de secol XIX. Este un proiect care cooptează cea mai mare parte a elitei culturale moldoveneşti. Al doilea proiect, al moldovenismului, încearcă relegitimarea proiectului cultural moldovenesc din perioada sovietică, îmbogăţindu-l cu nuanţe noi. Este un proiect care nu are foarte mulţi adepţi în rîndul elitei culturale, fiind mai mult politic, decît cultural. În schimb, tezele culturale ale moldovenismului se regăsesc pe larg în rîndul majorităţii populaţiei. Astfel, avem de-a face cu o dublă discrepanţă: mai întîi, proiectul elitei culturale nu coincide cu cel al elitei politice, ceea ce are drept consecinţă lipsa unei „infrastructuri“ formale care să susţină proiectul cultural, iar pe de altă parte generează o lipsă de substanţă a proiectului cultural-identitar susţinut de clasa politică, golit astfel de forţa simbolică necesară pentru a se impune. Altfel spus, proiectul cultural şi cel politic nu coincid. A doua discrepanţă, care datează din perioada Imperiului ţarist, o înregistrăm între elita culturală şi mase (numai că de data aceasta elita culturală nu este preponderent vorbitoare de rusă).
Există şi un al treilea proiect cultural, pe care deja l-am menţionat: generat de o elită tînără care acceptă apartenenţa la arealul românesc, susţine însă existenţa unor diferenţe semnificative. Acest proiect este diferit de celelalte două nu doar prin conţinutul promovat, ci mai ales prin logica ce îi structurează tezele. În timp ce primele proiecte consideră naţiunea un dat primordial şi înnăscut (bazat pe etnie, limbă etc.), „tînăra elită“ se încadrează în paradigma constructivistă, care consideră identităţile naţionale mai degrabă fluide şi subiective. Pe termen lung, acest proiect, dacă ia amploare, poate reprezenta liantul dintre mase şi elite, dintre proiectul politic şi cel cultural.
Condiţia postcomunistă
În perioada de final a existenţei URSS, au luat naştere faimoasele mişcări de redefinire a identităţilor naţionale. A avut loc un proces de revenire la problematica de final de secol XIX. Este mai degrabă o încercare de recuperare în forţă a unui proces de „reinventare a naţiunii“, de redefinire sau, uneori, de recuperare, care în spaţiul sovietic a fost destul de complicat. Ar trebui să reamintim că unul dintre proiectele statului sovietic faţă de RSSM a fost acela de a inventa o identitate culturală moldovenească diferită de cea românească, proiect care nu a reuşit decît parţial. Acest proiect sovietic este un element important în înţelegerea evoluţiei strategiilor culturale ulterioare, căci elita culturală postcomunistă din Republica Moldova revine practic la un discurs ideologic de secol XIX cu o puternică reacţie adaptată anume acestui tip de proiect, care încearcă să definească o altă identitate decît cea pe care o produce elita locală.
Ar trebui identificate cîteva direcţii care au loc în această perioadă la nivel ideologic.
Cea mai marte parte a elitei culturale de limbă română, deci majoritare, se aliniază unui discurs de tip naţionalist prin care se încearcă un soi de recuperare a „culturii identitare“, dar şi de integrare a arealului cultural românesc postcomunist. Practic, majoritatea proiectelor culturale ale elitei moldoveneşti din perioada sovietică şi postsovietică nu sînt de creaţie, de construcţie, ci proiecte-reacţii ce răspund proiectelor sovietice. În acelaşi timp, o mică parte a proiectelor sînt fie mimetice, atît în raport cu Moscova, cît şi cu Bucureştiul, fie conservatoare şi mult întîrziate faţă de cele emanate de cele două centre de putere culturală. Există o elită mai tînără care încearcă să joace o carte puţin diferită: acceptă apartenenţa la arealul cultural românesc, dar face distincţii şi caută o anumită autonomie pentru a legitima, de fapt, noua putere şi statalitate formată. Apare pe scenă un nou element ideologic important: mirajul lumii occidentale, care exista de mult timp, însă acum e mai puternic. Devine un element cultural mimetic central. Un rol semnificativ îl joacă minorităţile naţionale, rolul central avîndu-l comunitatea de limbă rusă care în Basarabia în ultimii 200 de ani a jucat şi va juca un rol important. Mai există elementul sovietic care se transmite în mod latent încă, prin diverse mecanisme şi structuri.
La nivel structural lucrurile sînt mai simple, dar mult mai tragice. Nivelul de educaţie scade dramatic, în ciuda dispariţiei ideologiei şi a propagandei dominante de tip sovietic. În joc intră ideologia naţionalist-folclorică.
Infrastructura de tip sovietic intră în colaps şi nu este înlocuită cu mai nimic. Structurile şi instituţiile profesionale (uniunile de artişti) nu sînt capabile să se restructureze şi, practic, păstrează aceeaşi formă de tip sovietic, însă într-o stare care se degradează continuu din lipsa fondurilor şi a viziunii, iar marea lor parte îşi pierd şi spaţiile de care dispuneau (galerii, case de creaţie, săli, cinematografe, librării, biblioteci etc.) Încep să apară, totuşi, anumite structuri independente sau private. Cel mai bine se dezvoltă editurile private, încep să apară teatre independente, cinematografe şi librării private, cluburi şi galerii alternative, scene muzicale importante. O zonă foarte importantă care se dezvoltă este cea a presei culturale independente, iar în ultimii ani, spaţiul virtual. Însă infrastructura este încă deficitară, mai ales în oraşele mici şi în zona rurală. Apare posibilitatea mecenatului, iar un prim jucător important pe piaţa numită liberă este Fundaţia Soros. Acest fond privat şi independent a fost cel mai important jucător pe piaţa culturală din fostul bloc comunist.
Vasile Ernu (n. 1971) este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009. Mai multe pe www.ernu.ro.
Reviste culturale şi edituri din Republica Moldova:
www.clipa.in.md
www.contrafort.md
www.literaturasiarta.md
www.punkt.md
www.semn.md
www.sud-est.md
www.edituraarc.md
www.cartier.md
“Există un dezechilibru al cunoaşterii între cele două părţi”
– 3 întrebări pentru Vasile GÂRNEŢ –
Cît de bine se cunosc culturile română şi basarabeană?
Am să folosesc pluralul, aşa cum îmi sugeraţi, pentru a facilita distincţia, fără a pune sub semnul îndoielii „unitatea culturii române“– termenii pe care îi folosim sînt un subiect foarte sensibil la Chişinău. Aşadar, cele două culturi se cunosc pe potriva curiozităţii românului pentru celălalt, pentru „fratele de peste Prut“. E un indiciu de civilizaţie această capacitate de a te interesa de celălalt, şi cred că avem încă multe de recuperat în ce priveşte deschiderea faţă de lume.
După 1989 s-au pus bazele unor colaborări la nivel instituţional: s-au fondat filiale ale unor asociaţii de creaţie româneşti în Basarabia, cum sînt USR şi UNITER. În septembrie 2010 la Chişinău s-a deschis, în sfîrşit, un Institut Cultural Român, care a avut pînă acum mai multe iniţiative lăudabile, între care aducerea în Basarabia a unor artişti români – scriitori, pictori, cineaşti. Doar două exemple semnificative: Festivalul Zilele Literaturii Române la Chişinău, o idee a lui Vasile Ernu (invitaţi: Eugen Negrici, Varujan Vosganian, Ion Mureşan, Radu Pavel Gheo, Cristian Teodorescu, Ion Vianu, Doina Ruşti, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu ş.a.) şi Festivalul Filmului Românesc, care a prilejuit sosirea la Chişinău a celor mai titraţi regizori din „noul val“ al cinematografiei româneşti: Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean ş.a.
Dar mult mai temeinice au fost relaţiile care s-au închegat la nivel (inter)personal. Aşa am căpătat sentimentul că sîntem o comunitate intelectuală, în pofida perioadelor de „îngheţ politic“ generate de regimul neocomunist al lui Voronin.
În acelaşi timp, cred că există un dezechilibru al cunoaşterii între cele două părţi, în defavoarea basarabenilor. Majoritatea intelectualilor de la Chişinău sînt sincronizaţi cu „pulsul“ culturii române de azi (găsindu-şi, fiecare, grupuri şi „platforme“ corespondente în România), din păcate nu se poate spune acelaşi lucru despre confraţii lor români în raport cu climatul cultural basarabean.
Statul român susţine cultura din Basarabia, însă a venit timpul ca şi statul moldovean să facă mai multe pentru creatorii săi şi pentru promovarea lor. Actuala guvernare de la Chişinău, deşi se declară proeuropeană şi recunoaşte comunitatea valorilor identitare şi culturale româneşti, este foarte inertă în ce priveşte reforma în cultură (ca şi în celelalte domenii, de altfel). În Basarabia stăm pe „nisipuri mişcătoare“. Nu poţi construi nimic durabil avînd o instabilitate politică pe cale să se cronicizeze. Instituţiile funcţionează de azi pe mîine, nimeni nu-şi asumă vreo iniţiativă majoră de reformă. Şi să nu uităm şi de puternica influenţă mediatică rusească – cea care subminează, consecvent, consolidarea unui public receptor de produse culturale româneşti în Republica Moldova.
Care sînt prejudecăţile culturale ale basarabenilor faţă de România?
Există o sumedenie de prejudecăţi benigne, inocente, care sînt fireşti pînă la un punct. De pildă, impresia că România s-a „scufundat“ în manele, a sacrificat folclorul autentic. O seamă de intelectuali basarabeni „patrioţi/păşunişti“ consideră că România e bolnavă de cosmopolitism, că e prea mimetică în raport cu Occidentul, că nu-şi respectă valorile tradiţionale şi „eroii naţionali“, de felul mareşalului Antonescu… Aceste percepţii se modifică prin cunoaştere.
Însă prejudecata cea mai răspîndită – aş zice chiar complexul cultural major care funcţionează în Basarabia în raport cu România – este cea a „fratelui mai mare de la Bucureşti“. El sună cam aşa: românul care nu are o imagine strălucită în Europa îşi oblojeşte orgoliul, manifestîndu-şi superioritatea faţă de fraţii mai mici şi necăjiţi de peste Prut. Acest complex, mai degrabă psihologic, alimentează, cu sau fără voie, ideologia moldovenismului. O teorie fabricată în laboratoarele KGB-iste pentru a ţine Basarabia despărţită de România.
Acum, ce nu ştiu şi ar trebui să ştie românii despre cultura de dincolo de Prut?
Mereu vor mai fi lucruri de aflat: nume interesante, opere competitive, mai ales dacă acestea sînt validate în prealabil în Occident (se mai întîmplă). În pofida contactelor şi a colaborărilor noastre de după 1990, handicapul de receptare a culturii basarabene în mijlocul publicului român este încă prea mare. Dar chiar şi în breasla literaţilor, poate cea mai activă şi mai „integrată“ categorie profesională româno-română, lucrurile nu stau deloc pe roze. Felul mai mult decît expeditiv în care a prezentat Nicolae Manolescu literatura basarabeană în a sa Istorie critică… demonstrează o atitudine superficială şi o nepăsare regretabilă (unii, la Chişinău, au spus că e vorba de „dispreţ“).
Acum, în registru ironic, mă întreb cum ne-am putea declara mulţumiţi de calitatea receptării, dacă lumea literară de la Bucureşti nu a auzit de monumentalul roman Temă pentru acasă de Nicolae Dabija, „o capodoperă a prozei româneşti din toate timpurile“, cu care, în sfîrşit, literatura română va lua mult-visatul Premiu Nobel? Cartea lui Dabija este citită cu religiozitate în şcolile din Basarabia. În Literatura şi Arta – ziar condus chiar de autorul romanului –, au apărut săptămîni la rînd grupaje de elogii sub genericul „Republica citeşte o carte“ (sic!).
Dincolo de aceste penibile secvenţe de „folclor local“, trebuie să spun că puţine titluri de autori basarabeni sînt prezente pe rafturile librăriilor româneşti, iar editurile din România au devenit mult mai parcimonioase cu scriitorii de la Chişinău. În lipsa unui sistem de „vase comunicante“, România/Basarabia, cultura din Moldova de Est va rămîne, în ochii consumatorilor de literatură români, o entitate „impură“, exotică, marcată exclusiv de influenţe ruseşti. Mie personal îmi repugnă diferenţa, căutată cu orice preţ, la care recurg unii scriitori mai tineri dintre Prut şi Nistru. Aceştia îşi cultivă „basarabenitatea“, apelînd adesea la un limbaj rebarbativ, la un argou împănat cu rusisme, doar pentru a şoca, a ieşi în evidenţă. Mi se pare un drum înfundat, care şi-a epuizat deja potenţialul de noutate. Din punct de vedere estetic, e o „marfă“ foarte îndoielnică. Pe de altă parte, o literatură mare, viguroasă – aşa cum se vrea literatura română – ar trebui să asimileze, să „topească“ şi asemenea „aluviuni“. Îşi au şi ele locul într-un metabolism estetic din care aşteptăm să iasă nişte opere de rezistenţă.
Cred că ar trebui căutate căi pentru a spori prezenţa creatorilor basarabeni pe piaţa românească şi pentru atragerea lor în strategii de promovare a culturii române în lume. Doar aşa putem spera să lichidăm decalajele de cunoaştere care persistă.
Vasile Gârneţ (n. 1958) este scriitor şi director al revistei Contrafort. Cea mai recentă carte publicată: volumul de publicistică Interviu la “Contrafort”, Cartier, 2011. Mai multe pe www.contrafort.md/vasilegarnet.
a consemnat Marius CHIVU
Venind în România
– ce am descoperit, ce am adus –
autor: Mitoş Micleuşanu
Venirea mea în România a fost o escapadă adolescentină. S-a întîmplat în 1990, am „debarcat“ la Cluj, într-o noapte. Efectul a fost total. În acea perioadă, Clujul mi s-a asociat cu un campus, liniştit, echilibrat, curat. Dacă prima impresie contează, pot spune cu voce tare că simt şi acum efectul ei. Chiar dacă am scăpat de mult de „miopia turistului“, sînt atras în continuare de România, în special de spaţiul cultural, fiindcă îl simt plin de „tensiune“, iar eu mă consider un povestitor al tensiunilor. Evident, pe parcurs, am descoperit aici o gamă largă de patologii sociale, empatizînd cu atît mai mult cu cît veneam dintr-un spaţiu bolnăvicios şi, totuşi, n-am simţit niciodată vreo dezamăgire în legătură cu România, fiindcă aspectele subexistenţiale sînt răspîndite peste tot în lume.
După faza contemplativă a urmat procesul de adaptare. Acest proces continuă şi astăzi, chiar dacă în alte planuri decît la început. Iar la început, am descoperit că n-am ajuns în rai, că oamenii, chiar dacă mai luminoşi la faţă, aveau probleme, aveau complexe şi furii, din fericire mai cumpătate ca ale noastre. Mai mult, am simţit o frămîntare legată de faptul că eram în vizită, iar în „vizită“ sîntem priviţi cu o anumită atenţie, simţim o responsabilitate în plus faţă de „băştinaşi“. Să nu dezamăgim, să nu pătăm imaginea noastră de fraţi de peste Prut veniţi la studii. Şi, bineînţeles, am pătat-o. Omul nu rezistă mult sub observaţie, se revoltă la presiune. S-a vorbit mult despre asta, despre atitudinea basarabenilor, uneori sfidătoare sau arogantă. Este clar vorba despre o instinctualitate proletară şi alte ingrediente, de la sentimentul de scindare, pînă la paranoia. Oricum, „ingredientele basarabene“ nu sînt uşor digerabile, nici pentru ruşi, iar combinaţia exotică şi „folositoare“ din punct de vedere al accesului cultural poate fi defectuoasă în planul comunicării interumane.
Domeniul meu: „Oroarea cu ştaif“
Aspectele sociale mai dubioase am început să le descopăr mai cu seamă după venirea la Bucureşti, dar nicidecum nu mi-am modificat părerea de bine despre România. Mi s-a întîmplat chiar să am discuţii aprinse legate de complexul inferiorităţii, atît de pronunţat la unii. La Bucureşti m-am apucat de scris tot mai apăsat, iar prin 2003 a luat naştere proiectul „Planeta Moldova“. Încă din perioada liceului, la Chişinău, obişnuiam împreună cu fratele meu, Radu, să înregistrăm scenete absurde la un casetofon mono, rusesc. Apoi am continuat tradiţia la Cluj, împreună cu un bun prieten, Valentin Maslov, realizînd cîteva perle aberante de teatru radiofonic. În cele din urmă, treaba s-a cristalizat la Bucureşti, cînd împreună cu vărul meu, Florin Braghiş, am „stabilizat“ tendinţa nestăvilită de a satiriza tot ce mişcă. Tot în acea perioadă am scos primul volum de proză Organismecanisme, după ce Ruxandra Cesereanu m-a recomandat ca „prozator promiţător“ lui Marin Mincu. La Bucureşti, Planeta Moldova a prins contur şi s-a mai ramificat, fiindcă am început să înregistrăm şi muzici. În cîteva zile am pus la cale un site, www.planetamoldova.net, iar scenetele şi cîteva piese au ajuns în reţea. Efectul a fost neaşteptat, ca să nu spun exploziv. Iniţial, am crezut că demenţa va fi gustată în special de basarabeni, conceptul axîndu-se pe tragicomedia politică şi socială din Moldova. Însă, după ce românii au reacţionat şi ei, ne-am dat seama că am subestimat percepţia lor. Era şi de aşteptat, noi fiind oarecum autişti, sau mai bine zis introvertiţi. Ne-a fost destul de clar că Planeta Moldova nu se adresa unui grup restrîns. Ecourile au venit de pretutindeni, inclusiv din străinătate.
Revolta noastră „jucăuşă“, dar acidă s-a bazat pe spontaneitate şi pe un soi de „refuz estetic“. Nu ne-a mai fost frică să cădem nici în ridicol, nici în pornografic, fiindcă nu ne-a mai interesat părerea celor din jur, cel puţin în timpul înregistrărilor. Ne deconectam şi lăsam instinctele să dicteze, fără să cenzurăm aversiunea faţă de totalitarism, militarism, violenţă, ignoranţă, decadenţă, ipocrizie şi puritanism. Şi, cum nu există aversiune fără magnetism, scenetele noastre au fost percepute la justa lor „subvaloare“ în România, chiar dacă printr-un filtru argotic oscilînd între morbid şi obscen. Spaţiul ex-sovietic a fost extrem de fertil, mai ales că ne-a permis, de mici, accesul la cultura rusă. Combinaţia a ieşit, cred eu, pe cît de dubioasă, pe atît de inspirată şi creativă. Diferenţa dintre cultura rusă şi cea română, dacă îmi permiteţi această riscantă comparaţie, este cît se poate de subtilă. Românul are înclinaţii spre un fatalism masochist, în timp ce rusul tinde spre un fatalism ceva mai sadic. În combinaţie, putem obţine „orori cu ştaif“. Acesta este domeniul meu. Artistul român din spaţiul ex-sovietic este un „specialist“ în sado-masochism intelectual. Poate că nu întrece gazdele în ale masochismului şi nici pe ruşi în sadism, dar le combină spectaculos, asta sigur. Fiindcă e modul nostru de viaţă, dincolo de comedie, dincolo de show. Sîntem cu toţii nişte cheaguri de necesităţi şi emanaţii, cu aspiraţii. În travalii şi transpiraţii. Iată şi hip-hop-ul nostru cel de toate zilele.
Fisuri în infrastructură
Lăsînd optimismul paroxistic la o parte, am descoperit în „conştientul colectiv românesc“ o mare doză de subapreciere interioară şi o gamă de complexe rezultate de aici. Nemulţumire de sine, nemulţumire de oameni, critica şi autocritica excesivă. Ne lamentăm, ne văităm, deplîngem soarta excesiv, asta e o problemă interioară pe care o proiectăm în exterior, unde ea se amplifică şi se întoarce la noi ca o mămăligă de plumb. M-am lovit adesea de specimenul care dă vina pe tot ce mişcă. Cum nu-i convine ceva, dă vina pe alţii, pe politicieni, pe manelişti, pe trafic, pe taxe, pe întreţinere, preţuri, ţepari, cerşetori, ţigani. Evident că adie un rasism rafinat în România. Sînt multe fisuri în infrastructura noastră culturală, dar mai ales în cea emoţională. Despre spiritual mă feresc să vorbesc fiindcă e la modă şi e kitchos. Şi criza e la modă, şi apocalipsa e la modă. Toate sînt fie trendy, fie brandy. Dar, dacă ar fi să emit o serie de clişee pretenţioase, aş spune următoarele: criza probabil va lua sfîrşit odată cu o reformă interioară, o reformă personală, bazată pe deschidere, pe toleranţă şi dedicare. Românul munceşte prea rar cu dedicare şi nu păstrează curăţenia. Vrea mult, dar nu face mult. Noi ne raportăm la casă ca la un spaţiu ce ne aparţine, iar în stradă nimic nu mai e al nostru şi nu preţuim. Afară totul intră sub responsabilitatea primarilor, a guvernanţilor. Nasoală poziţie. Cînd ne vom raporta la spaţiul exterior ca la patul în care dormim, atunci va fi curăţenie. Şi nu Uniunea Europeană va rezolva aceste aspecte, ci noi. Uniunile au fost şi rămîn nişte promisiuni iluzorii: Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană, Statele Unite. Eternele iluzii protectoare! Vai, ce bine va fi, vor veni unii şi ne vor ajuta! Vitrinele de pe Calea Victoriei vor fi tot mai luminoase, băncile vor deveni mai erecte, Catedrala Neamului ne va asigura o mîntuire grandioasă, o mîntuire de lux! Urmează Circul Amuzării Neamului! Ministerul Lamentării! Butaforiile noastre de păcălit ochiul, nasul, urechile, buzunarele! În timp ce la periferie mîncăm dintr-o strachină cu maidanezii.
Dincolo de toate durerile, general valabile, venind în România, am descoperit creativitate, imaginaţie, lume bună, personaje strălucitoare. Sper că am adus şi noi ceva util, folositor şi constructiv, dincolo de modul de abordare crud. Iar toată povestea cu show-biznisul, succesul, vedetismul, toate acestea nu sînt decît frunze căzătoare. Chiar dacă „Podul de flori“ a rămas suspendat la jumătate, Unirea s-a produs de mult în plan cultural, iar asta, cred eu, contează cel mai mult. Şi ca să nu rămîn doar la acest nivel semipatetic, aş forţa nota şi aş spune următoarele: intuiţia îmi sugerează că românul, de fapt, este afectat de o „împlinire ancestrală“, un fel de autosuficienţă ascunsă în spatele nemulţumirii cotidiene. Este o nemulţumire de faţadă, din inerţie, fiindcă un om cu adevărat nemulţumit este capabil să ia măsuri drastice, radicale. Nemulţumirea autentică te împinge la renunţare sau la schimbare, asceză sau revoluţie. Revoluţia, spunem noi, s-a produs… Sau poate trăim o revoluţie eternă? Sau a fost o pseudorevoluţie? Aici fiecare cu părerea lui şi cu experienţa. Fără experienţă părerile sînt sterile. Poate că nemulţumirea noastră este insuficientă pentru a genera schimbări monumentale. Poate avem nemulţumiri insuficient de viscerale. Poate că, după eşecul unei tiranii, avem tendinţa de a eşua în libertate, fiindcă nu ştim să gestionăm libertatea. Evident, libertatea nu mai generează adrenalina de care am fost dependenţi atîta vreme şi atunci libertatea devine pentru noi un sevraj. Cam aşa văd eu lucrurile. Sîntem încă în sevraj. Măcar de-am învăţa să ne gestionăm sevrajul.
Mitoş Micleuşanu (n. 1972) este fotograf, pictor şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Trepanoia, ART, 2012.
Blogurile lui Mitoş Micleuşanu:
www.micleusanu.blogspot.com
www.politicantrop.blogspot.com
www.ermetic.blogspot.com
www.lobotomat.blogspot.com
www.alteratura.blogspot.com
Prutul, graniţă pentru condeie
autor: Lina Vdovîi
Cetăţenia română e ca o fiară, nu vine la tine cînd îţi arde ţie şi nici nu o îmblînzeşti uşor. Ba, din contră, aştepţi uneori şi zece ani pînă îţi trimite o invitaţie scurtă la ea acasă, peste Prut. “Legea e lege şi trebuie respectată” sună truismul aruncat de funcţionari în ochii basarabenilor. Chiar şi atunci cînd este defectuoasă, nu poate fi încălcată. Alexandru Vakulovski (n. 1978) şi Diana Iepure (n. 1970) sînt doi tineri scriitori care au întins corzile timpului şi, în consecinţă, au fost expulzaţi din România. Unul e la Chişinău, celălalt s-a întors în Bucureşti. Astăzi, bucuria de a fi români le-a atenuat din supărare.
În dimineaţa aceea de martie 2009, la o săptămînă de la expulzare, l-am găsit pe Alexandru Vakulovski la el acasă, în Antoneşti, Republica Moldova. Cîteva pisici flămînde mieunau şi roiau în jurul lui, într-o curte imensă cu vedere spre o şosea. Am în cap două fotolii generoase, cu braţe late, de lemn, şi multe poze cu feţe simpatice, alb-negru sau sepia, răsfirate pe pereţi. Alexandru era liniştit, teribil de liniştit după întreaga tevatură de pe Internet legată de expulzarea lui, după nervii scuipaţi în punctele de frontieră ale celor două state, după toată verva de pe blog (http://vklvsk.blogspot.com) cu care-şi însoţea relatările. Am stat cu el cîteva ore, am vorbit despre generaţia 0, cea care a cunoscut „moartea unui imperiu“, despre deteriorarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi România, despre romanele sale Pizdeţ (Aula, 2002) şi Letopizdeţ (Idea, 2004), dar şi despre anii în care a tot aşteptat să-şi redobîndească cetăţenia română. De fapt, Alexandru nu era liniştit, ci obosit. Îl epuizaseră toate discuţiile despre state şi acte. Se lăsase antrenat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, ce-i drept, într-un mecanism birocratic în care o lege era mai fioroasă decît alta şi se încălcau reciproc fără tăgadă. Iar el nu a avut prea mult spaţiu de manevră, ci „12 zile pentru a părăsi România şi o amendă de 12 milioane vechi. Dar mi s-a sugerat să plec cît mai repede, să nu aştept să treacă cele 12 zile“.
Alexandru Vakulovski nu era singurul basarabean care luase decizia de a-şi rumega răbdarea, ca pe o frunză de mentă, zi de zi, puţin cîte puţin, în aşteptarea unei invitaţii pentru jurămîntul de credinţă şi fidelitate faţă de statul român. Dar Alexandru era cunoscut. Publicase, pînă în martie 2009, şapte volume de proză, poezie şi teatru, tradusese cărţi în limbă română, era considerat unul dintre cei mai importanţi – sau cel puţin populari – autori ai noului val. Prin urmare, travaliul birocratic prin care a trecut pentru a se trezi, în frumoasa dimineaţă de 26 februarie, român cu acte în regulă a fost însoţit pe tot parcursul său întortocheat de tot soiul de reacţii, în presă sau pe bloguri, din partea oamenilor de cultură. Fusese iniţiată chiar şi o petiţie, care a adunat 1676 de semnături, pentru acordarea cetăţeniei scriitorului care aşteptase cinci ani un aviz pozitiv din partea statului român pentru cererea sa. Avizul nu i-a mai venit, permisul de şedere pe teritoriul ţării i-a expirat, iar tînărul scriitor a fost nevoit să se întoarcă pe meleagurile natale, oarecum resemnat şi calm.
Cetăţenie cu pixul. „Treaba mea ce fac eu cu cetăţenia. E pur şi simplu a mea, iar bunicilor mei le-a fost luată fără să fie întrebaţi“, spune el. Cu o seară înainte de întoarcerea acasă, şi-a scos diploma de absolvire a facultăţii, ca să i-o arate mamei, a trecut prin cafeneaua Insomnia, unde urma să aibă loc un eveniment literar la care nu a mai participat („Nu-mi mergea mintea“), iar seara s-a întîlnit cu Mihai Goţiu, care i-a dat bani de drum. În Antoneşti, Alexandru nu s-a simţit singur. Directoarea şcolii din sat îi propusese, la o adică, să se facă profesor de limbă română. „Puteam să fac ziarul satului ori un cenaclu la şcoală.“ Era tihnit, încerca să-şi facă ordine în gînduri, dar umorul nu l-a părăsit nici o clipă. Poate chiar l-a ajutat cel mai mult.
Cînd, în urma Ordonanţei de Urgenţă nr. 36/2009, procedura de redobîndire a cetăţeniei se simplificase, iar noul termen de verificare a dosarului cu acte era de maximum cinci luni, optimismul lui Alexandru a crescut considerabil. În august 2009, cererea lui a primit avizul pozitiv, dar ordinul de redobîndire – următoarea etapă în proces – a fost emis abia pe 14 ianuarie 2010. Ar fi fost însă aproape nefiresc ca totul să se desfăşoare ca la carte. În mod bizar, deşi fusese invitat la Bucureşti pentru a depune jurămîntul de credinţă şi fidelitate faţă de statul român, lui Alexandru i se refuzase, cu cîteva zile înainte de importantul eveniment, viza de intrare în ţară. Pe blogul lui, scriitorul descrie într-o postare din 19 februarie intitulată „A fi sau a nu fi român“ modul în care voci moleşite şi indiferente din spatele ghişeelor consulatului îl anunţau că interdicţia rămîne valabilă şi, cu regretele de rigoare pronunţate într-o română impecabilă, dulce, atît de dragă lui Alexandru, că nu îl puteau ajuta cu absolut nimic. Dacă nu depunea jurămîntul în 30 de zile, îşi putea lua un frumos adio de la cetăţenia română. „A început numărătoarea inversă. Pe zi ce trece simt scuipatul pe naţionalitatea mea română. Şi nu scuipă ruşii, nici găgăuzii, nici ungurii, scuipă autorităţile române.“ Prin urmare, cînd a jurat – la Chişinău, în faţa prietenilor lui din România mai mult decît în faţa statului în sine –, era prea obosit pentru a mai avea emoţii. Ba chiar, „cu cîteva zile înainte fusesem chemat la Ambasada României din Chişinău, unde doi domni, ca în filme, au încercat să mă şantajeze şi să cerşească un text în care eu să laud Consulatul Român de la Chişinău şi să spun că toţi cei care au scris despre mine au spus minciuni“. Numele lui fusese adăugat cu un pix albastru pe o listă.
România este casa lui. O spune tranşant: „Ţara mea se întinde între Antoneşti şi Tomeşti“. A rămas în Chişinău împreună cu soţia lui, poeta Moni Stănilă, cu care organizează Cenaclul „Republica“ la Biblioteca Naţională din Chişinău, scrie editoriale în revista Timpul, reportaje pentru revista Punkt (www.punkt.md) şi aşteaptă, ca noi toţi, de altfel, primăvara.
Român cu acte „aproape în regulă“. Diana Iepure, poeta ale cărei creaţii, cuprinse în volumul O sută cincizeci de mii de peluze (Casa de pariuri literare, 2011), au fost „bucuria găsirii trifoiului cu patru foi“ pentru Nora Iuga, a ajuns la Bucureşti în vara lui 2003, în urma unei fulgerătoare poveşti de dragoste. În acea perioadă, depunerea actelor pentru cetăţenia română „intrase pe linie moartă; nu se vorbea oficial despre asta, dar, de facto, nu se mai primeau dosare de la basarabeni, poate doar de la oamenii cu mare influenţă, mari pile sau/şi mulţi bani“, precizează Diana. Se stătea la coadă ani în şir, dar acest lucru nu i-a speriat pe basarabeni. Fratele Dianei a aşteptat, de pildă, opt ani, doar pentru a-şi depune dosarul cu acte. „Gardul consulatului de pe Vlaicu Pîrcălab devenise un fel de Prut în centrul Chişinăului.“
Prin 2004, cînd „din motive obiective şi onorabile“ nu a putut ajunge la Chişinău în timp util pentru a-şi schimba paşaportul şi buletinul, şi ea a fost expulzată. Dar poeta este o norocoasă. Îmi spune, cu ochii licărind, că toată viaţa ei norocul a stat pitit undeva în spatele ei şi a răsărit de acolo fix în momentele-cheie. Funcţionarii de la Autoritatea pentru străini i-au înţeles situaţia şi nu au expulzat-o cu interdicţia de a intra în ţară. Dar problemele o aşteptau cuminţi acasă, în Chişinău. „Le-am explicat că am copil la şcoală şi că îi rog să-mi pună viza mai repede în paşaport“, dar nu, n-a fost posibil. Apoi, că tot era prinsă în Moldova, de ce să nu aplice şi pentru redobîndirea cetăţeniei. Ştia că e un proces de cursă lungă şi voia să aplice cît mai repede, să păcălească timpul. Mai ales că „iaca, îs căsătorită cu cetăţean român, am născut şi un copil pentru ţară, vorba aia“. Consulul a privit-o impasibil. „Îl văd şi acum cu un lanţ gros de aur asortat la costumul gri. M-a sfătuit, aproape ca Lenin, să merg pe altă cale.“
Şi, fire supusă, a ales o altă cale. A aşteptat pînă în 2011, iar după şase ani de căsătorie cu un cetăţean român şi trai permanent pe teritoriul României, a jurat credinţă statului în decembrie 2012. „Trăiam satisfacţia unui vis împlinit. Am citit eu pe undeva că emoţiile pot fi educate, dar tot am scăpat nişte lacrimi cînd am cîntat imnul.“ Pentru Diana, România este familia ei, prietenii, speranţele, micile sau marile realizări. Nu poate să n-o iubească, pentru că i s-au întîmplat multe lucruri frumoase aici. Spune că se simte acasă atît în apartamentul din Balta Albă, cît şi în livada casei părinteşti, pe malul Nistrului.
Procesul de acordare e cetăţeniei române s-a simplificat. Aproximativ 5000 de basarabeni îşi redobîndesc cetăţenia anual. Alexandru Vakulovski mă roagă să menţionez că „Ambasada României arată cu totul altfel de cînd a venit ambasador la Chişinău domnul Marius Lazurcă“. Au trebuit însă să treacă ani ca să se ajungă aici. Un vameş i-a spus, la un moment dat, lui Alexandru că a primit cetăţenia română din eroare. „Asta e – zice scriitorul –, sîntem plini de erori.“
Lina Vdovîi este senior editor la Opinia veche (www.opiniastudenteasca.ro) şi redactor la TVR.
Ereticii integratori
autor: Paul Cernat
Nu sînt un bun cunoscător al literaturii basarabene (nici măcar al celei strict contemporane), prin urmare mă feresc să fac evaluări de ansamblu privind relieful şi fizionomia ei. Pur şi simplu, nu vreau să trişez. În calitate de cronicar al actualităţii literare, am avut, desigur, ocazia să citesc şi să scriu de-a lungul timpului despre destule cărţi ale autorilor de peste Prut, dar ele nu sînt nici pe departe suficiente pentru a da o imagine concludentă a literaturii din Basarabia de azi. Nu am fost niciodată un admirator al filonului literar tradiţionalist şi patriotic, încă dominant – statistic şi instituţional – în Republica Moldova. Am urmărit mai ales linia adversă/eretică, dar cîştigătoare în perspectivă a „sincronismului“ optzecist şi post-optzecist de la Contrafort şi de la alte reviste apropiate. Iar în materie de istorie mai veche a literaturii zonei, nu mă sfiesc să recunosc că stau prost, deşi am mai citit cîte ceva de ici, de colo (de la „proletcultistul“ Emilian Bîcov la idilicul Ion Druţă şi la complexul Serafim Saka). Aş avea în schimb cîte ceva de spus despre anumite aspecte ale integrării literaturii basarabene în cea română. Prin 1942 (într-un context politico-militar asupra căruia nu mai e nevoie să insist) apărea la Editura Casa Şcoalelor o antologie masivă a lui Petru V. Haneş – basarabean el însuşi – despre scriitorii basarabeni din cultura română. În prim-plan se aflau nume mai mult sau mai puţin sonore precum Alecu Donici, Constantin Stamati, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Constantin Stere. I-am putea adăuga şi pe Alexei Mateevici sau pe Zamfir Arbure. Dacă strîngem însă „laţul“ exigenţei canonice, numele devin, brusc, foarte puţine: Russo, Hasdeu, Stere. Iar dacă împingem mai către zilele noastre baza de selecţie, îl vom adăuga, neapărat, pe Paul Goma şi vom fi tentaţi să ne oprim. Unii îi consideră basarabeni pe toţi cei născuţi în familii de dincolo de Prut, indiferent de datele şi receptarea scrisului lor. Proza lui Stere şi cea a lui Goma sînt, e adevărat, profund impregnate de experienţa basarabeană. Dar putem spune acelaşi lucru despre Russo? De ce nu, atunci, şi despre nebasarabeanul Negruzzi, autor al unor proze foarte „basarabene“ precum O alergare de cai? Şi încă: îl consideră cineva scriitor basarabean pe Emil Brumaru (născut în Cimişlia)? Dar pe Leonid Dimov (originar din Izmail)? Exemplele pot continua oricît.
Există oare „două literaturi“ de limbă română (dacă o excludem, fireşte, pe cea din exil şi diaspora)? Înclin să afirm că da, dar numai pînă la un punct. Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă – hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii“ sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gîrneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a. Istoricii literari din generaţii ceva mai vechi (Mihai Cimpoi, Eugen Lungu) au depus un efort semnificativ de recuperare a identităţii basarabene în cadrul mai larg al culturii române. Însă criticii de întîmpinare militantă ai „postmodernismului“ basarabean – de la Vitalie Ciobanu şi Nicolae Leahu la Mihail Vakulovski – sînt deja mult mai puţin preocupaţi de „specificul regional“ (oricum, aspiră cu tot dinadinsul să-i depăşească provincialismul). Cu toate acestea, o „diferenţă specifică“ (sau un „aer de familie“) există, şi ar fi un exerciţiu deopotrivă util şi instructiv să-i aproximăm locul geometric. În general, tinerii scriitori basarabeni sînt puternic marcaţi de presiunea experienţei sovietice (cu imperiul rus ca „tătuc“ abuziv), dar şi de frustrările resimţite în raport cu o Românie privită ca „mamă denaturată“, neglijentă şi arogantă: un triplu statut periferic, aşadar, agravat de o conştiinţă sporită a subdezvoltării şi a decalajelor: faţă de Occidentul european, faţă de Rusia şi faţă de România. Există, fără doar şi poate, o amprentă a „sufletului slav“, după cum există – de pe altă spirală a istoriei culturale – asemănări importante cu literatura românilor ardeleni de la 1900-1920. Ca şi în cazul acesteia din urmă, noua literatură basarabeană are un caracter realist, revoltat şi etic marcat, fără fantasmele artistocratizante regăţene. Întîlnirea cu postmodernismul – în varianta românească a optzecismului – s-a produs nu atît pe latura sofisticării manieriste şi a deriziunii parodice, cît pe aceea a experimentului angajat critic în real, în istorie, în societate. Înclinaţiei spre ludicul giumbuşlucar şi gratuit îi ia locul, aici, apetenţa pentru o atitudine de gravitate dramatică, înclinată spre cruzime şi sarcasm dezabuzat. Bref, la postmodernii de peste Prut, modelele literare ruse şi americane şi-au dat mîna, prin medierea literaturii române, într-o sinteză paradoxală. Sînt foarte puţini tinerii scriitori basarabeni „estetizanţi“ şi „evazionişti“. Unul dintre ei ar fi Andrei Ungureanu (împreună cu care am publicat eu însumi, acum cîţiva ani, o cărticică de ficţiune complet lipsită de orice „specific local“…) Pe unde o mai fi acum Andrei?
Lăsînd la o parte „podurile de flori“ ale primilor ani de după căderea regimului sovietic, au existat, din anii ’90 încoace, cîteva iniţiative mai speciale de integrare creatoare a scriitorilor basarabeni în România (personal, n-am auzit de integrări ale scriitorilor tineri de dincoace de Prut în literatura din Republica Moldova!). Una dintre cele mai productive a fost cea prin care grupul optzeciştilor „instituţionalizaţi“ de la Facultatea de Litere a Universităţii din Braşov (Al. Muşina, Andrei Bodiu & Co) a reuşit să atragă o bună parte din elita noii literaturi de peste Prut. Tot din fostul Kronstadt a pornit – ca disidenţă antioptzecistă – şi alianţa „fracturiştilor“ Marius Ianuş şi Dumitru Crudu (prelungită ulterior la Chişinău în efemera revistă Stare de urgenţă). Iar Clujul a avut şi el rolul său în formarea „critică“ a lui Vasile Ernu şi Alexandru Vakulovski. Ar fi de glosat şi pe marginea unor cazuri de poeţi douămiişti, basarabeni sau nu, reinventaţi în calitate de călugări ortodocşi („tarkovskianul“ Ştefan Baştovoi în primul rînd).
Mi-ar fi însă foarte greu să dau hic et nunc nume de personalităţi literare şi intelectuale basarabene din noul val care să poată fi comparate, ca relevanţă pentru cultura română, de, să zicem, Russo, Stere sau Goma. E prea devreme, sîntem prea aproape de fenomen, şi nu e limpede cine are şanse să se desprindă decisiv de pluton pentru a prinde lista canonică extinsă (Galaicu-Păun? Crudu? Baştovoi? fraţii Vakulovski? Vitalie Ciobanu? Vasile Gîrneţ? altcineva?). Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize.
Paul Cernat este critic literar. Cea mai recentă carte: Modernismul retro în romanul interbelic românesc, ART, 2009.
“România era obligată să facă imperialism cultural”
– interviu cu Anatol Moraru –
De cînd predaţi la Universitatea „Alecu Russo“ din Bălţi?
Am absolvit eu însumi Universitatea din Bălţi în 1984. Am avut mare noroc cu profesorul Ilarion Matcovschi, şeful meu de catedră, Dumnezeu să-l odihnească!, care obişnuia să-mi pună anual în sarcina didactică alte şi alte cursuri, încît, pînă la această oră, am reuşit să practic aproape toate disciplinele din nomenclatorul de materii proprii unei Facultăţi de Litere. Dacă s-ar întîmpla să mă debarce destinul chiar pe insula lui Robinson Crusoe şi a prietenului său de vineri, le-aş putea preda, cu măiestrie didactică, Istoria literaturii române de la origini şi pînă dincolo de postmodernism. Mi-a plăcut îndeosebi să profesez cursurile de Istoria literaturii române (secolul al XX-lea), Istoria literaturii universale, Sociologia literaturii, Poezia religioasă românească, Romanul experimental românesc, Avangarda românească etc.
Ce autori se predau la facultate, care e canonul curicular al literaturii române la Bălţi? Întreb asta pentru că acum zece ani cînd am vizitat Chişinăul librăriile erau pline de autori cam prăfuiţi: Alecsandri, Vlahuţă, Hogaş…
Vreau să ştii că operele unor autori „cam prăfuiţi“, precum Negruzzi, Alecu Russo, Alecsandri, Kogălniceanu, Nicolae Filimon, Slavici, Creangă, Eminescu, Caragiale, Macedonski, Coşbuc etc., constituie materia cursurilor de Istorie a literaturii române din secolul al XIX-lea, iar Goga, Alexei Mateevici, Minulescu, Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, Vasile Voiculescu, Rebreanu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gib Mihăescu, Camil Petrescu, Constantin Stere, Mateiu Caragiale, Călinescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Eugen Ionescu, Eliade, Marin Preda, Fănuş Neagu, Ion Druţă, Vladimir Beşleagă, Labiş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Şt. Augustin Doinaş, Grigore Vieru, Vintilă Horia, Vasile Vasilache, Ion Băieşu, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Ştefan Bănulescu, Vişniec, Dinescu, Cărtărescu, Crăciun, Nedelciu, Groşan, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Ion Negoiţesu, Nicolae Manolescu, Mihai Cimpoi, Radu G. Ţeposu, Alexandru Muşina, I.B. Lefter etc. sînt autorii studiaţi la cursurile de Istorie a literaturii române din secolul al XX-lea. Cît priveşte canonul, colegii mei, profesorii şi scriitorii Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu, Margareta Abramciuc, precum şi subsemnatul sînt(em) de religie postmodernistă, dar în urbe există caligrafi şi de alte confesiuni.
„Statutul de personaj de la periferie“
Sînt studenţii basarabeni interesaţi de literatura română actuală?
Studenţii de la Litere nu au cum să nu fie interesaţi de literatura română actuală, dar o pot cunoaşte în măsura în care producţia literară de ultimă oră din ţară reuşeşte „să treacă Prutul“ şi să intre în biblioteci şi librării. Şi cum lucrurile nu stau prea strălucit în acest sens, cel puţin la Bălţi, nivelul interesului studenţilor noştri este determinat în mare măsură de recomandările profesorului şi, efectiv, de exemplarele pe care acesta le pune la dispoziţie discipolilor.
Cum reacţionează un profesor universitar de limbă şi literatură din Bălţi la ideea de limbă moldovenească?
Calm de tot, pentru că nu există aşa ceva. Sau – cum ar spune-o rusul – „Niet, niet, niet!“
Ce înseamnă să fii scriitor basarabean?
Înseamnă să vină la Universitate un poet extraordinar, pre nume Emil Brumaru, şi să te întrebe dacă l-ai citit pe Marin Preda. Înseamnă să ai puterea să parcurgi exemplar distanţe necesare pentru integrarea valorică în literatura din Ţară, să-ţi depăşeşti zilnic statutul de personaj de la periferie şi să te considere Nicolae Manolescu inexistent sau defazat şi, dintr-o supărare mare, să vrei să ajungi scriitor într-un sat global.
Mă consider însă nu scriitor basarabean, ci scriitor român din Basarabia şi nu ştiu alţii cum se autodefinesc, dar pentru mine chestiunea asta nu e o dilemă veche.
Tot la Nicolae Manolescu se raportează scriitorul basarabean? Cum ar putea fi depăşit acest posibil complex basarabean?
Există, trebuie să recunoaştem, un complex basarabean al inferiorităţii inoculat în vremuri sovietice scriitorilor prin necesitatea recunoaşterii valorii lor de către Moscova (traducerea în rusă, înregimentarea în listele scriitorilor reprezentativi etc.), cultivat, actualmente, la alte generaţii prin validarea de către criticii din ţară şi a lui Nicolae Manolescu, în special. Sper că ştii cîtă supărare a trezit definiţia dată de către Ion Simuţ literaturii române din Basarabia – „a cincea roată la căruţă“ – şi neglijenţa cu care a tratat Nicolae Manolescu aceeaşi literatură în Istoria… sa! Între timp, Ion Simuţ şi-a corectat hazardata afirmaţie publicînd în România literară studii despre calitatea prozei lui Vasile Beşleagă, Vasile Vasilache şi Ion Druţă. Ce va face Nicolae Manolescu, chiar nu am cum să ştiu. „Vindecarea“ ar putea veni prin Al. Cistelecan, Alexandru Muşina, Alex Ştefănescu, I.B. Lefter, Mircea A. Diaconu, Marius Chivu, Daniel Cristea-Enache….
Despre ce scrieţi? Despre ce v-ar plăcea să scrieţi?
Scriu despre lumea pe care o cunosc mai bine, despre experienţele care m-au marcat. De regulă, scriu despre fauna campusului: studenţi, profesori, dar încerc să scriu şi despre celelalte personaje pe care le întîlnesc „browniind“ prin urbe sau spaţii rustice.
Dacă aş avea talentul lui Tolstoi, aş scrie neapărat o trilogie despre tranziţia în „neunde“ a comunităţii basarabene, despre zona inter-riverană abundentă în realităţi, situaţii, evenimente, destine pigmentate de absurd şi tragic, ridicol şi grotesc, pe care scriitorii din Occident ar trebui să şi le imagineze negreşit, chiar dacă, iată, şi Apusul plonjează în criză.
Cine vă citeşte şi pe cine citiţi în/din România?
Nu pot să spun că am foarte mulţi cititori. Şi, totuşi, cu certitudine: Marius Chivu, Mircea A. Diaconu, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian şi Stelian Dumistrăcel. Sper că cei care îmi citesc articolele sau nuvelele din revistele Contrafort şi Semn sînt mai numeroşi, dar n-am cum să-i ştiu. Nu descopăr continente cînd afirm că, deocamdată, „cunoaşterea la faţă“ a literaturii române din Basarabia este o problemă. Şi nu doar de receptare.
În schimb, lista celor pe care-i citesc este lungă, lungă. Biblioteca Ştiinţifică Universitară are o bună politică de achiziţie, apoi şi donaţiile din partea Institutului Cultural Român, a Filialei Galaţi a Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina sînt destul de consistente. Recunosc, nu am reuşit încă să-i citesc pe cei din „noul val“, tsunami literar care nu i-a scufundat în satisfacţii intelectuale şi pe alţi cititori din ţara dintre rîuri.
Pentru cei care nu cunosc literatura română din Basarabia, care au fost maeştrii dvs.?
Generaţia din care fac parte ar trebui felicitată pentru că a rezistat presingului ideologic şi nu a devenit nulă. Asta şi pentru că a existat o circulaţie, fie şi restrînsă, a cărţii româneşti şi pentru că romanele unor Vasile Beşleagă, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Ion Druţă, Serafim Saka, poeziile lui Grigore Vieru, Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, studiile lui Mihai Cimpoi sau Andrei Ţurcanu au fost gurile de ventilare şi modelele la îndemînă.
Ce legături – literare, sufleteşti etc. – aveţi cu România?
Aş porni de la faptul că pentru părinţii mei, Nadejda şi Dumitru, România a fost un paradis pierdut. Apoi, am avut o bunică, Ecaterina, la Iaşi, mai am, spuneau părinţii, Dumnezeu să-i odihnească!, nişte rude prin zona Constanţei… Pe urmă, bunelul, Spiridon Moraru, a fost omorît de un grănicer rus cînd, în septembrie 1944, trecea Prutul, ca să-şi ia familia dincolo.
Legăturile literare sînt – şi exprim nu doar opinia scriitorilor, dar şi a profesorilor de limbă şi literatură română din Basarabia – absolut necesare. Personal, am trăit stări vecine cu extazul – nu rîdeţi, citiţi pînă la capăt! – în Iaşi, Bucureşti, Suceava, Cluj, Timişoara etc., oraşe în care s-a născut şi se naşte o literatură pe care o gust şi o profesez. A fost destul să fiu trei zile cu colegul meu, profesorul, poetul, eseistul Nicolae Leahu, la Botoşani (în 13-16 ianuarie), la festivităţile închinate lui Eminescu, ca să-i întîlnesc pe mai vechii cunoscuţi Mircea A. Diaconu, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Ion Mircea, Doru Scarlat, dar şi să-i cunosc pe viu pe Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Mircea Petean, Vasile Igna, George Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe etc. şi să mă simt extraordinar.
În fine, pentru mine este foarte important că România, ca să-l parafrazez pe Petre Ţuţea, există, indiferent ce face ea.
Ce reproşuri aţi aduce, totuşi, României – cultural-literar vorbind?
Mă gîndesc cu tristeţe la faptul că nu s-au produs multele acte de imperialism cultural pe care România era obligată să le facă şi care sper să se întîmple totuşi în viitor. Regret îndeosebi că nu s-a reuşit completarea cu carte românească a unui covîrşitor număr de biblioteci rurale, dar nu cred că totul e pierdut.
Anatol Moraru (n. 1958) este scriitor şi lector superior la Catedra de Literatură Română şi Universală a Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi. Cea mai recentă carte publicată: volumul de povestiri Nu mă tentează, Cartier, 2011.
a consemnat Marius CHIVU
Miez greu moldovenesc
autor: Mihai Plămădeală
Prin liderii pe care i-a meritat, fosta URSS, ce îngloba între diversele sale soviete şi Republica Moldova de astăzi, a considerat în mod oficial subversive legăturile cu Occidentul, indiferent că era vorba de corespondenţă, vestimentaţie ori atitudine, cel puţin pînă la Perestroika şi Glasnost, cu o scădere a vigilenţei în preajma Congresului al XX-lea, care promitea destalinizarea imperiului. Într-o formulă prescurtată, cine ascultă astăzi jazz, mîine o să-şi trădeze patria. Termenul „stileaghi“, lansat într-o revistă muncitorească de caricatură şi umor, Crocodilul (un fel de Urzica), menită să damneze comportamentul aşa-zis capitalist al cetăţenilor comunişti din regiuni şi raioane, trecut prin filtru KGB-ist, a însemnat, dincolo de absurdul acuzaţiei care avea astfel nume, închisoare şi persecuţii pentru atît de mulţi oameni, încît nici măcar statisticile nu-şi au rostul. Totuşi, imprevizibilul Hrusciov şi, două decenii mai tîrziu, înţeleptul Gorbaciov au fost toleranţi, chiar prieteni ai rock’n’roll-ului, respectiv ai subgenurilor acestuia, iar consecinţele poziţiilor menţionate sînt vizibile pînă astăzi. Concertele Pink Floyd sau Black Sabbath din Moscova anului 1989 prefaţează, în spirit aşa-zis decadent, căderea liberă a comunismului pansovietic. Seria incredibilă de reeditări discografice ale label-ului Melodya, cu Beatles, Rolling Stones, The Doors, Deep Purple, Jethro Tull ori Led Zeppelin pregătise, de asemenea, terenul.
Ce ne interesează în rîndurile de faţă este muzica de peste Prut. Destrămarea Uniunii Sovietice a fost precedată, chiar erodată de valoroase formaţii rock şi de fani pe măsură. Tsvety, Akvarium, Mashina Vremeni, Kino, Kruiz sau Nautilius Pompilius au importat de-a lungul timpului genurile muzicale aflate pe lista neagră a cenzurii şi le-au transpus în interesante versiuni regionale. Puţini sînt cei care ştiu că la amintita formaţie de hard rock Kruiz activau trei interpreţi de origine română, dar important este că, în anii ’80, toată suflarea „moldovenească“ iubitoare de muzică ştia cine este Valeriu Găină şi ce poate face cu chitara sa, pe scenă ori în studio. Totuşi, adevărata măsură a potenţialului creator s-a relevat în anii libertăţii relative din ultimele două decenii.
Istoria „modernă“ a muzicii alternative din Moldova porneşte de la formaţia Cuibul, prima trupă de club din Chişinău, fondată în 1991, anul Declaraţiei de Independenţă a Republicii. Mai puţin cunoscută în România, în ciuda celor şase albume, amintita trupă a influenţat radical grunge-ul & hardcore-ul autohtone, fiind un reper viabil în Rusia şi Ucraina. Muzicienii Cuibului sînt, dacă nu sursa absolută de inspiraţie pentru Zdob şi Zdub şi Gîndul Mîţei, cel puţin punctul de pornire al celor două formaţii care şi-au împărţit ani de-a rîndul, în mod echitabil, popularitatea în Republica Moldova. Pe plan internaţional însă, Zdob şi Zdub i-a cucerit şi fidelizat prin „locomotiva sa“, Roman Iagupov, pe mai toţi „adresanţii“. Concertele în deschiderea formaţiilor Red Hot Chili Peppers, Rage Against The Machine, Emir Kusturica & No Smoking Orchestra, Biohazard, Rollins Band, turneele sold out în peste douăzeci de ţări sau pieţele arhipline din România vorbesc de la sine despre o formaţie într-adevăr de atmosferă.
Între O-Zone şi Infected Rain
Trupa cea mai „internaţională“, pînă în prezent, a fost şi este însă O-Zone. Opt milioane de discuri vîndute în peste douăzeci şi şapte de ţări, prezenţa în topuri internaţionale şi difuzarea în rotaţie continuă ale celor cîteva piese post-Modern Talking demonstrează faptul că succesul este cîteodată invers proporţional cu valoarea. Amintitul trio s-a lansat „pe piciorul de plai“ aflat la Vest de Prut, fiind contemporan cu celebrul duo britanic cu origini transilvane, Cheeky Girls.
Un alt nume cu drepturi depline în spaţiul dunăreano-pontic este Pavel Stratan, care s-a imaginat deopotrivă Vladimir Vysotsky şi părinte biologic al celebrei Shirley Temple. Tatăl şi copilul sînt convingători, mai ales pentru cei care nu au avut acces informaţional la variantele originale. Alexandrina Hristov împarte şi ea publicului faptul de a fi înţeles spiritul muzicii 4 Non Blondes şi White Stripes. Dincolo de micile şi nesemnificativele observaţii, Pavel şi Alexandrina ridică în mod evident nivelul folk/grunge de expresie românească.
Este momentul să lansăm ipoteza că bucuria, prospeţimea şi entuziasmul scenic al formaţiilor din Moldova îşi au corespondent în România în ascendentul bănăţean, elitismul clujean, dandismul bucureştean, dublate de eventualul vedetism de pretutindeni. O altă direcţie a muzicii „moldoveneşti“ este reprezentată de Alternosfera, formaţie al cărei periplu prin rockul anilor 2000 a condus la piese excelente, adresate cu predilecţie ascultătorilor de Linkin Park, The Rasmus sau Placebo. Surse viabile din Chişinău ne asigură că pe plan local trupa este mai îndrăgită în prezent decît Zdubii. Buni instrumentişti, Snails defilează, în spirit brit pop, pe bulevardul muzical Franz Ferdinand. Remarcăm asocierea băieţilor în cauză pe alte criterii decît cele de subordonare, posibil pe principii de prietenie şi respect reciproc. Stereodoping şi Rubycone completează peisajul alternative-punk, fiind cumva similare cu The MOOoD şi Omul cu Şobolani. O primă idee desprinsă din cele spuse anterior este că trupele din Republica Moldova ştiu clar ce le place din muzica internaţională şi cum vor să sune. Maniera regională constă în simbioza pattern-ului occidental importat cu reţeta tradiţională şi ne referim aici atît la folclor, cît şi la mai noile creaţii sovietice, puternic înrădăcinate în conştiinţa publicului.
Umorul, detaşarea şi atitudinea de tip Micuţa Vera ori Tatăl sticlete, fata punkistă, pentru a cita filmele regizate de Vasili Vladimirovich Pichul şi Mihail Tumanişvili, îi ajută pe protagonişti să-şi găsească ipostaza ideală de reprezentare. Şi, pentru că am făcut analogia cu filmul sovietic, clipurile formaţiilor sau interpreţilor amintiţi sînt în principiu mai interesante şi mai bine realizate decît cele de dincoace de Prut. Comunitatea YouTube depune mărturie în acest sens, dacă utilizatorul ştie ce şi cum să caute. Şcolile de film, de balet, de arte vizuale sau de muzică din „mama Rusie“, legate indirect, prin posibile aplicaţii de clip, au fost şi sînt undeva sus. Nu puţini dintre profesorii universitari de la Chişinău s-au format pe malurile rîului Moscova, aducînd cu ei în capitala Moldovei cîte ceva din marea cultură a fostului Imperiu ţarist.
Catedra de muzică de estradă şi jazz de la Chişinău a fost înfiinţată încă din 1984 pe lîngă Academia de Arte, fapt care a generat o mişcare locală de gen. Nu putem trece peste acest capitol fără a aminti formaţiile Trigon, Univox şi Geta Burlacu, nume magistrale pe scena (inter)naţională. În muzica post-disco, am putea spune că străluceşte Olia Tira, iar despre numeroasele trupe de death metal gutural, precum Neuromist, sau de aggro metal, precum Infected Rain, menţionăm că sînt foarte supărate, în aceste subgenuri gradul de supărare fiind echivalent cu like-urile de pe Facebook.
Muzica din Republica Moldova merită să fie promovată şi ascultată în România. De altfel, cîteva topuri credibile de la noi din ţară includ în clasamentele propuse producţiile moldoveneşti cîntate în română sau engleză. În ultimii şapte ani, Alternosfera, Alexandrina Hristov şi Snails s-au clasat în Top 10 Muzici şi Faze (www.muzicisifaze.com), iar Zdob şi Zdub a fost în 2006 pe locul I cu albumul Ethnomecanica, devansînd cu două sutimi Different Parties al clujenilor-bucureşteni de la Kumm. Cu siguranţă, avem de-a face cu „hardcore moldovenesc“.
Mihai Plămădeală este muzician, istoric şi teoretician de artă.

Comentarii(3)

  1. eu m=am uitat pe youtube la reportajul filmat cu entuziasmul moldovenilor la alegerea unui anonim, ca preşedinte…şi mă întreb deja: ei chiar cred că de acum încolo, în RM, vor creşte portocali şi banane pe Ştefan cel Mare, la Chişinău??? Că se va instaura raiul pe pământul în formă de ciorchine de poamă?

    1. @vladimir b.: Ei nu cred asta. Ei cred că astfel comuniștii vor fi marginalizați de pe scena politică. Și aveau nevoie de o speranță. Timofte le-a acordat oamenilor o nouă speranță. De fapt, acesta e meritul primordial. Ce vor face politicienii noștri și cu această speranță? Vom vedea.

  2. poate e aşa cum spui!
    desigur, vom fi martori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt