Cernăuți. Obiecte pierdute

„Citită sec, cartea lui Mircea A. Diaconu ar fi o „culegere de documente” sau de citate ale timpului. Dar e imposibil s-o citești (doar) în acest fel, deși un istoric al faptelor mărunte, care s-ar interesa de trecut în datele lui particulare, va găsi aici multe mărgăritare inestimabile. Mircea citește ziarele Bucovinei interbelice așa cum Nichita Stănescu citea (și reproducea în formă de poeme) pasaje din Istoria ieroglifică a lui Cantemir și din O samă de cuvinte a lui Neculce. Impresia că ai în față un poem (ori o suită de poeme obiectuale) e absolut evidentă, iar uneori cu adevărat surprinzătoare. O carte nu doar reconstituită din memoria noastră culturală, ci și o carte generatoare de memorii. Care te face să-ți fie dor de acest oraș, precum altădată îți era dor de insula lui Robinson Crusoe, de Macondo lui Marquez sau de Dublinul lui Joyce.” (Mircea V. CIOBANU)
„Mircea A. Diaconu notează undeva că această carte este „oglinda spartă” a unei lumi trecute. În ce mă privește, chiar în acest caracter fragmentar al său văd proba unui documentarism fără cusur și, totodată, a unui postmodernism bine orchestrat.” (Otilia HEDEȘAN)
„O carte (…) în care m-am simțit bine să trăiesc câteva zile și în care mă voi întoarce cu siguranță din când în când. M-a lăsat cu senzația că Mircea A. Diaconu a găsit o cale de a transforma istoria recentă în mit civilizator, înlocuind efemerul articolelor de presă cu permanența poeziei.” (Simona MANOLACHE)
„Furat de „plăcerea textului”, Mircea A. Diaconu descoperă retrolectura ca mijloc de insolitare a unei vechi realități care nu mai există decât la modul livresc, dar care poate fi refăcută după alte reguli, prin schimbarea contextului receptării, astfel încât să corespundă orizontului de așteptare al cititorului (post)modern.” (Ștefan HOSTIUC)
„După mai multe cărți prin care Mircea A. Diaconu și-a câștigat notorietatea de critic și istoric literar, cartea Cernăuți. Obiecte pierdute reprezintă o asumată construcție poetică, întrucât, afirmă autorul, „marile fracturi, pe care istoria nu poate decât să le inventarieze, deși le provoacă, ajung finalmente limbaj: sunt limbaj”. Scurtă, gnomică prin semnificația sa, expresia „sunt limbaj” include în câmpul imaginarului atât lumea devenită iluzie a Cernăuților de acum un secol, cât și pe autorul ei.” (Maria ȘLEAHTIȚCHI)