Vara (1954) aduce laolaltă câteva proze aparent eterogene, scrise între 1939 și 1953, ce ilustrează cu subtilitate uneori ironică și lirism încântător „soarele și umbra sufletului mediteraneean”. Fie că merge pe urmele Minotaurului prin labirintul de piatră încinsă al Oranului natal, fie că revede mitul lui Prometeu prin ochii lumii moderne împăcate cu propriile păcate sau că meditează la frumusețe, a cărei expresie desăvârșită este Elena din Troia, Camus ne poartă într-o călătorie uimitoare prin spațiul mediteraneean și prin universul legendelor sale.
„Oranul are și deșerturi de nisip: plajele sale. Cele pe care le întâlnești chiar în preajma porților nu cunosc singurătatea decât iarna și primăvara. Atunci sunt niște câmpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golașe, printre flori. Mai jos vuiește lin marea. Dar chiar și atunci, soarele, vântul ușor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul îngăduie să‑ți închipui vara, tineretul arămiu care împânzește plajele, ceasurile îndelungi pe nisip și dulceața neașteptată a serilor. În fiecare an, pe aceste țărmuri se ivește o nouă holdă de fete‑flori. S‑ar părea că nu dăinuie decât un anotimp. În anul următor le înlocuiesc alte corole fierbinți care, cu o vară înainte, erau încă niște fetițe cu trupurile vârtoase ca niște muguri. La ora unsprezece dimineața, coborând de pe podiș, toată această carne tânără, abia înveșmântată în țesături pestrițe, năvălește pe nisip ca un val multicolor.” (Albert Camus)
Recenzii
Nu există recenzii până acum.