Independența Republicii Moldova s-a născut din puciul lui Pugo & ko de la Moscova. A fost o încercare a fostei nomenclaturi sovietice de a restabili URSS prin forță. Gorbaciov era privit ca un președinte moale. Chiar dacă în spate avea deja măcelurile din Fergana, Almatî, Bacu, Tbilisi, Vilnus.
Unele republici sovietice și-au declarat independența în primele zile ale puciului. Cei care au avut curaj, dorință de libertate și demnitatea de a-și face istoria pe cont propriu. Președintele Snegur s-a întors la Chișinău când ultimul pucist era deja arestat de o săptămână. Așa Republica Moldova își sărbătorește Ziua Independenței în același timp cu fostele republici sovietice din Asia Mijlocie.
De 31 de ani discursul politic din Republica Moldova este despre pierderea independenței. O parte din clasa politică a vrut și vrea unirea cu Bucureștii. Snegur a făcut trei încercări chiar la începuturi de a uni Chișinăul cu Bucureștii: inițial a venit cu versiunea de vicepreședinte al României, apoi, după refuzul lui Iliescu, a vrut să fie doar senator, apoi, după al doilea refuz, era de acord să nu dețină nicio funcție politică în România. Dar președintele Iliescu a declinat și această variantă. România a fost ultima țară care a semnat un acord de prietenie și pace cu URSS-ul înaintea dispariției imperiului. Cealaltă tabără, care se ascundea și se ascunde după independența RM & limba moldovenească, acceptase, voia și vrea în continuare să fie sub tutela directă a Kemlinului.
Încă în Biroul Politic al lui Gorbaciov Kremlinul a creat enclave, care să atârne ca niște ancore ruse, în fostele republici. A încercat la Narva, în Estonia, dar a eșuat. A reușit în Karabahul de Munte, ancorând două republici în conflict. A reușit în Osetia și Abhazia. A reușit cu Tiraspolul.
Tiraspolul, agâțat de gâtul RM, a explodat în ziua când Republica Moldova devenea membră ONU. Ca o țară profund mistică Rusia crede în simboluri. La Moscova președinte era liberalul Elțin. Occidentul nici n-a observat conflictul ruso-moldovenesc. Era încă după eforia căderii Zidului de la Berlin. Iar tânăra diplomație moldovenească n-a avut forța, inteligența și pertinența necesară ca să atragă atenția marilor cancelarii asupra conflictului. Cronica războiului în media occidentale apărea pe filiera agențiilor rusești. La presiunile Kremlinului în Constituția RM din 1994 a apărut articolul cu neutralitatea.
Din primii ani ai independenței demarcația frontierei Republicii Moldova cu Ucraina s-a făcut în detrimentul RM. Nu cunoaștem. A fost simplă prostie moldovenească. Sau a fost vânzare de țară.
Apoi au fost negocierile extrem de grele moldo-ucrainene pentru schimbul de teritorii și obținerea de la ucraineni a câtorva zeci de metri de mare. Așa a apărut portul Giurgiulești. Președinte era Lucinschi. E pentru corectitudine istorică.
În 31 de ani am tot cârpit o țară. Fără nicio investiție majoră (Union Fenosa sau cablurile din Zona Economică Liberă nu sunt investiții în tehnologii înalte sau în viitor, am refuzat să participăm la construcția blocului de la centrala atomică de la Cernavodă, de două ori), fără niciun program de relansare economică ambițios, fără autostrăzi, cu impozite care nu dezvoltă economia, nici nu te lasă să mori, nici nu te lasă să trăiești, fără proiecte educaționale și culturale de viitor, târâș-grăpiș am intrat în pandemie, apoi a venit războiul la ușile noastre. Așa am descoperit că în 31 de ani de independență nu avem armată, nu ne putem apăra, nu suntem în niciun bloc militar.
Actuala guvernare a avut o jumătate de an de pace. În pandemie. Ucraineanul Kozak, în vizită la Chișinău, în august trecut, ne-a anunțat onest: „Aveți o jumătate de an de pace”.
Fataliști, așteptăm deznodământul războiului din Ucraina. Poate scăpăm și de această dată. Republica Moldova, țară mică, complex provincial mare.