Blog

Limba română ne pare un dat firesc. E ca apa, aerul. Până și minciunile din Republica Moldova astăzi se spun și se scriu în limba română. Nu știu dacă sunt mai frumoase decât cele din 1988, când Vlad Pohilă aducea la Tinerimea articolele sale polemice. Pe atunci, erau câțiva susținători care se expuneau public. Ne sunt suficiente degetele de la o singură mână ca să-i numărăm. Fiecare articol era o nouă luptă pentru susținerea alfabetului latin. De la polemici cu cei de la Sovetskaia Moldavia sau Molodioji Moldavii până la apeluri de a amâna apariția DOOM-ului (Academia de Științe îl pregătea pentru tipar cu kirilice). După fiecare articol noi ne duceam să bem cafea la nisip la Fulgușor, iar redactorul-șef se ducea la CC pentru noi mustrări. Erau anii Glasnosti. Era RSSM în cadrul URSS. Ziarele, chiar și cele mai liberale & naționale, apăreau în limba moldovenească, cu litere kirilice.

Articolul lui Vlad Pohilă Magia literelor și perfidia cifrelor apărea pe 11 iunie 1989, în Tinerimea: „Anevoios de tot, – după valuri tulburi de insinuări și falsuri, după piedici și tărăgănare prin nimic justificate, – în cele din urmă se legiferează revenirea noastră la alfabetul latin, la scrierea cea firească idiomului nostru de origine romanică.În presa republicană a fost tipărit proiectul de Lege a R.S.S.M. „Cu privire la trecerea limbii moldovenești la grafia latină”. Să sperăm că în curând vom citi în curând și textul Legii respective și atunci vom putea spune cu inima ușoară că iată, s-a săvârșit în Moldova poate cea mai mare dreptate etico-socială din anii de după război, că înregistrăm și noi o victorie de seamă a intelectului moldovenesc deșteptat, ferit de corupție și slugărnicie.”

Grafia latină pentru toți, de Vlad Pohilă. Editura Știința, 1990

Este articolul care încheie cartea Grafia latină pentru toți, de Vlad Pohilă. Volumul apărea la Editura Știința, în 1990, într-un tiraj de 35 340 de exemplare.

Cartea avea motto : „Căci nu se poate pom bun care să facă roade rele și iarăși, nici pom rău care să facă roade bune.” (Luca 6, 43) Și începea direct: „Un an, o lună, o zi, o oră: 1989, august, ziua a treizeci și una, ora 15.30… Este data exactă a decretării în Republică a revenirii poporului nostru, a limbii noastre la alfabetul latin.”

Era printre primele cărți tipărite la Chișinău în limba română. 50 de pagini din carte era o Inițiere în ortografie. Prietenos și clar Vlad Pohilă explica ortografia română. Pentru toți. Cartea a fost tipărită într-un timp foarte scurt. Sunt scăpări inerente grabei, obișnuinței, unele mi le-a semnalat Vlad Pohilă, când mi-a dăruit cartea cu autograf, altele, ca anul apariției ultimului articolul să fie trecut greșit 1990 (corect 1989).

Vlad Pohilă, împreună cu Emil Mândâcanu și Viorel Ciubotaru, sunt autorii celebrei Scrisoarea celor 66, o scrisoare deschisă semnată de 66 de personalităţi care au cerut tranşant stoparea experimentului „limba moldoveneasc㔺i declararea limbii române drept limbă de stat. Unicul care a avut curajul s-o publice atunci a fost Anton Grăjdieru de la săptămânalul Învățământul public, în septembrie 1988. Pohilă mergea cu o foaie albă la semnatari, creând impresia că ei sunt primii. Mulți dintre ei, sub presiune sau frică, și-au retras ulterior semnăturile. Au rămas 66. E scrisoarea care a catalizat revenirea la limba română și deșteptarea națională. Mulți dintre cei care au refuzat sau și-au retras ulterior semnăturile au luat ordine și premii ale Republicii Moldova. Dar niciodată statul, care există astăzi și se numește Republica Moldova, nu și-a onorat demnitatea și nu și-a dovedit existența printr-un simplu gest de recunoaștere a curajului celor 66 de semnatari.

Vlad Pohilă a fost printre inițiatorii primelor două ediții ale revistei Glasul, prima apariție cu grafie latină (1988), până la oficializarea trecerii. Primul număr a fost publicat la Riga, al doilea număr, la Vilnius. Aduse clandestin, cu peripeții, la Chișinău. În afară de Vlad Pohilă, în Țările Baltice, au fost Iurie Zavadschi și Virgil Zagaievschi, sper să nu greșesc.

În presa din anii 90 am semnat cu numele Ierizanu din cauza lui Vlad Pohilă. El m-a convins. Oficializarea acestui ie mi s-a părut atât de complicată încât, spre deosebire de iepure (gluma lui Victor Dumbrăveanu), m-am plictisit și am abandonat, atunci când a trebuit să semnezi documente juridice, contabile. Mi-am păstrat, totuși, acest început de „I” în semnătura personală. În semn de respect pentru o literă verticală. Pe care mi-a dat-o Vlad Pohilă.

Comentarii(3)

    • Nic Arsa

    • 4 ani în urmă

    Articolul de mai sus este un frumos și binemeritat omagiu domnului Vlad Pohilă, grafiei latine, respectiv istoricului și istoriei luptei din Republica Moldova pentru câștigarea dreptului fundamental de a scrie în limba mumă, cea română. Dreptul de a gândi, visa și comunica – oral, mai ales – nu putea fi controlat (sau, cel puțin, așa cred) de kamarazii savietici și cozile lor de topor de toate tipurile.
    Mă gândesc că trecerea de la alfabetul chirilic românesc la grafia latină, începută de Ion Heliade-Rădulescu cu acea gramatică a limbii române de prin 1827/8, continuată de pașoptiști până la Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu și Academia Română, trebuie să fi fost similar de complicată, complexă și dură.
    Mă opresc aici întrucât, factual, știu prea puțin despre ambele.

    1. @Nic Arsa: Mulțumim pentru completări. Noi credeam atunci că intrăm în firesc. De fapt, cam toți acești 30 de ani e o luptă (sună cam tare) pentru firesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt