Blog

Pentru week-end aveți de citit. Mult. Polemic. Mircea V.Ciobanu. Textul a apărut inițial în Sud-Est Cultural.
Ofer byte-uri și pentru celelalte opnii.
Noua proză basarabeană:
ÎNTRE PROFESIONALISM ŞI AMATORISM
Secolul al XX-lea începea, în literatura română, impur-tulbure. Şi nu e vorba doar de inserţiile sau invaziile culturale de diferit soi. Un fel de neopaşoptism recidiva prin sămănătorism, iar pe acesta se suprapunea (adevărat, cam ca nuca pe/ de perete) modernismul, prin primele lui semne distincte: simbolismul în poezie şi naturalismul în proză. Deseori, în opera aceluiaşi scriitor, simbolismul era placat pe un substrat romantic şi acoperit cu un suprastrat parnasian (iar ceva mai târziu, pe acesta se vor aplica tuşele dense ale expresionismului). Proza este, concomitent, clasicistă, romantică, realistă, naturalistă (Delavrancea, Zamfirescu, tânărul Sadoveanu).
Secolul al XXI-lea începe, în literatura română (şi în cea basarabeană, „în special”) tulbure de tot. Continuă (!) să se scrie o literatură „romantic-paşoptist-păşunistă” (într-o versiune puternic influenţată de „realismul socialist” defunct), alături, perturbează înţelesurile lumii poliformul optzecism postmodernist, atacat din stânga de primii, iar din dreapta – de tinerii lupi nouăzecişti. Aceştia din urmă se manifestă în general printr-o scriitură undergraund, iar mai nou – prin literatura minimalistă (cam în contradicţie cu formele dure ale protestului social)… Culturalul şi socialul se plachează pe literar, există o literatură profesionistă de înaltă ţinută (de la generaţia şaizeciştilor până la douămiişti, indiferent), există o mare felie literară amatoristă, există texte de un deliciu aparte, uneori, în aceleaşi cărţi cu pagini submediocre şi produse kitch. Începutul de secol XX ne-ar invidia de atâta „coloristică”.
Am putea constata (şi chiar destul de uşor) că avem, azi, în literatură, o invazie a culturalului (implicit, a socialului) în estetic, fenomen caracteristic perioadei paşoptiste şi a celei de la începutul sec. XX (perioada postjunimistă, gheristă într-un fel). Mă refer aici atât la literatura politică, patiotică şi socială, la protestul social, naţional şi politic (de la Coşbuc şi Goga la Dabija şi Lari, dar şi până la undergroundul literar gen Vakulovski sau Nicoleta Esinencu). Parantezele pur-estetice, autonome şi indiferente social, care întrerupeau oarecum aceste devieri spre social, se produceau în cadrul junimist, apoi în jurul Sburătorului lovinescian, mai târziu în Cercul literar de la Sibiu, apoi la oniricii şaizecişti, în fine, la postmodernii optzecişti. Zic: în fine, pentru că astăzi se produce o recluziune a culturalului şi socialului, iar în contrapunct, o repliere a esteticului (până la proba contrarie, care s-ar putea să vină dinspre douămiişti).
***
Nu am mai folosit până acum (ca fiind una greşită) formula proza basarabeană (ci doar „proza [românească] din Basarabia”). Azi însă ea mi se pare firească, proza respectivă (uimitor: cea tânără!) având un specific pronunţat, în bună parte, distinct, faţă  de proza românească. O teză pe care credeam că o voi scrie în concluzie: cele mai cunoscute (în România) texte narative ale basarabenilor nu se încadrează atât în proza românească a timpului, cu tendinţele ei, cât reprezintă o faţă „osebită”. O proză pe care ar fi putut-o scrie doar basarabenii. O proză născută dintr-un trecut şi dintr-un spaţiu necunoscut / inaccesibil altora, iar în unele cazuri (Ernu, şi nu numai) – dintr-un complex… convertit în avantaj. Deşi… despre pierderi sau rateuri transformate în câştiguri am mai auzit, pe când despre complexe convertite –  mai puţin (poate… răzbunate, dar e altceva). Ca şi pe timpul lui Stere sau al tânărului Costenco, ori ca şi Hasdeu sau Goma, basarabenii – nişte inadaptaţi funciarmente (cazul lui Ernu este emblematic şi… clinic) – „fac figură aparte”…
Toate, se pare că vin din complexele acestora. Mihai Vakulovski scria, într-un text apologetic, că „dacă au (tinerii literaţi basarabeni – mvc) vreun complex faţă de verii lor de peste Prut, atunci acest complex nu e de inferioritate, ci de superioritate.” Aşa şi-mi vine să-l întreb pe Mihai: “Dar fără complexe –  de orice soi –  scriind, pur şi simplu, bine şi… din plăcere, nu se poate?”
Ca să se vadă deosebirea dintre proza basarabeană şi cea românească, am să aduc aici un exemplu dintr-o proza luată chiar arbitrar din Dan Lungu:
„Mai bine povestesc. Cînd tac, îmi vine să plîng. O să te învăţ ceea ce toată lumea ştie. Încă nu ţi-am făcut capul, dar sper să ţii minte: la început, Dumnezeu a făcut Pămîntul. Apoi i-a făcut pe Madam şi Eva. La Eva a venit un şarpe, aşa cum am văzut cu tati la grădina zoologică, şi i-a dat un măr, pe care Madam l-a muşcat. Iar Dumnezeu atunci s-a supărat, că era mărul lui, şi i-a fugărit din rai, iar ei au avut mulţi copii, că ei sînt părinţii tuturor oamenilor din lume. Că doar dacă era o pară sau un castravete nu se întîmpla nimic, zice tata. Dar mama îi zice să tacă, să nu spună prostii, că o se supere Dumnezeu pe el şi o să-i ia glasul. Nu e bine să-l superi pe Dumnezeu. Cînd Dumnezeu se supără pe casa noastră, rămînem fără bani. Atunci miroase a mămăligă. Mie îmi place mămăliga cu brînză sărată, ca să fac urs cu brînză, ca la bunica. Cînd Dumnezeu e bucuros, miroase a pîine. Mie de la pîine îmi place colţul. Îl scobesc, îl umplu cu dulceaţă şi mă laud la copii că am prăjitură. Ca să-l îmbunez pe Dumnezeu, pun toate păpuşile mele Barbie să se roage pentru noi. Dacă tot rămînem fără bani, le pun şi pe celelalte păpuşi la rugăciune. Apoi îi pun şi pe ursuleţi, şi pe veveriţa cea plină cu biluţe de plastic, şi pe pantera roz, şi pe maimuţoiul cu pălărie galbenă, şi pe iepurilă… Cînd vine ziua de salariu, avem din nou bani. În ziua de salariu, Dumnezeu e bun cu toţi oamenii din lume. Cred că Dumnezeu are cel mai mare salariu din Univers, mai mare şi decît şeful lui tata. El îşi împarte tot salariul Lui oamenilor săraci. Oare Lui îi ajung banii de la un salariu la altul? Trebuie să-i ajungă, altfel oamenii ar muri de foame.” (Dan Lungu, De vorbă cu şopron, din cartea Băieţi de gaşcă, Polirom, 2005).
În acest fel, tinerii scriitori basarabeni “se intimidează” să scrie, în orice caz, evită. Pe formulele deliciului unui scris de plăcere, ultimii mohicani (în Basarabia) par a fi Nicolae Popa, Grigore Chiper, Emilian Galaicu-Păun (ieromonahul Savatie, pe când era Ştefan Baştovoi, cam spre acest gen de scriitură înclina şi el). Ceilalţi sapă în parcelele sociale şi culturale ale scrisului. Combătându-l, involuntar, desigur, pe Eco, scriitorii noştri continuă să relateze despre ceva (despre o lume, despre întâmplări), ori cel puţin să creadă, să-şi închipuie că… pe când scriitorii din toate timpurile creează lumi scrise  şi întâmplări povestite, texte în stare pură, autosuficiente sieşi prin literaritate, cea mai palpabilă realitate fiind chiar textul.
Grigore Chiper îmi spunea odată (pregătea antologia de proză din colecţia Literatura din Basarabia) că aproape toţi prozatorii noştri înţeleg  a face proză în felul următor: iau o temă/ fabulă/ istorie şi o povestesc „de exemplu, de aici până aici”. Atât! Dacă şi se punea în joc vreo „vocaţie”, acesta era, bineînţeles, talentul nostru nativ/ funciar de a relata, de a povesti, de a cârcoti (după caz). Pentru că românul basarabean e născut nu numai poet, ci şi povestitor şi comentator/ bârfitor…
***
Teologii spun că, deşi în lume există lucruri bune şi lucruri rele, că există binele şi răul, răul nu putea să-l facă Dumnezeu, chiar dacă El le-a făcut pe toate. Pe teren teologic, lucrurile se explică (totuşi) uimitor de simplu. Proiectarea dumnezeiască a continuat, în timp, şi după „episodul Facerii”( o operă a „unui om de creaţie”  e o imitare – mai mult sau mai puţin… de tot inspirată – a actului creator suprem). Şi atunci, răul s-a născut din lucrul nefăcut până la capăt (din lene, din oboseală – „îngerii cad/ nu din păcat/ ci din oboseală”, scria Ana Blandiana – din nepricepere, din comoditate etc.). Răul este, aşadar, vidul, lacuna, discontinuitatea, increatul…
Pe terenul unei construcţii romaneşti (m-am simţit întotdeauna jenat să critic un om care a trudit, s-a ostenit şi a construit un roman, iar eu îl admonestez: toate bune, dar pereţii cam strâmbi, dar uşile-ferestrele prea mici, iar tencuiala… ce-s-mai grăim ?…) toate astea înseamnă că unele lucruri nu-s gândite/ făcute până la capăt. Adică, se întâmplă ca, în textul care trebuia să fie gandit-făcut impecabil, profesionist, au rămas goluri amatoriste. Fiindcă unii dintre tinerii (încă) literaţi despre care scriu aici încearcă să compenseze golurile (din grabă, din lene, din dificultate sau insuficienţă stilistică) cu trucuri de panglicar ori cu invenţii alchimiste, ar trebui să ne aminttim: pentru alchimişti conta, bineînţeles, substanţa şi procesul. Pentru chimişti şi pentru farmacişti (îmi vine în minte, bineînţeles, şi Parfumul lui Suskind), adică pentru profesionişti, deseori, contează cel mai mult cantitatea, dozarea, proporţia.
O paranteză – vorba vine – din aceeaşi casetă. Am descoperit odată, surprinzător, pe cont propriu, cum poate fi identificata o pictura kitch. Nu e nevoie să fii expert. Fisurile stau la suprafaţă. „Pictura” respectivă nu este atât rezultatul unei concepţii neinspirate, cât o realizare amatoristă. Lucrurile… nu se leagă. Culorile, formele, proporţiile nu au nicio legătură cu imaginea, nu au nicio legătură între ele. Totul este închipuit… dar fără imaginaţie. (Bineînţeles, v-am descris o pictură-kitch, nu o copie… ).
Pe terenul (şantierul) literar autohton, amatorismele se explică elementar. Având în cultură goluri comparabile cu găurile caşcavalului elveţian, textele noastre au şi ele o sumă de discontinuităţi şi găuri/ hăuri negre, terenuri neprăşite şi camere cu vacuumul lipsei de har. Una e că nu prea există şcoli literare aşa cum există şcoli de pictură ori de muzică, alta e că facultăţile de filologie până nu demult se limitau la teoriile lui Marx, Herţen şi Dobrogeanu-Gherea (în cel mai bun caz), ori în genere se construiau pe „gândirea” unor Portnoi, Varticean, Racu şi a urmaşilor acestota. Şi atunci scriitorii nu puteau fi decât nişte autodidacţi. Cei mai în vârstă – pentru că nu aveau de la cine să ia experienţa, iar cei mai tineri – pentru că nu consideră (încă?) necesară această experienţă.
Mai vin, să completeze peisajul, „mărcile timpului”: melanjul dintre ficţiunea artistică, eseistică, memorialistică, documentaristică, publicistică… Cultura de masă, kitchul, obscenităţile, inesteticul fac parte din tablou şi, bineînţeles, nu fiecare ştie să le exploateze literar. Prea mulţi sunt dintre cei care consideră că pentru succes (pentru a fi original) e suficientă prezenţa unor elemente „insolite”, până mai ieri – inadecvate textului literar… Apropo, s-a restrâns şi viteza succesului. Iar pentru succesul imediat, osteneala de tip flaubertian asupra frazei poate fi o piedică…
Dacă pentru generaţia imediat anticipativă a optzeciştilor/ postmoderniştilor (devoratori de texte străine înainte de a le scrie pe ale lor) conta plăcerea scriiturii, pentru mai tinerii colegi contează competiţia literară. Iar în orice soi de sport nu trebuie să întârzii prea mult. Azi, nu mai poţi fi boier (Conachi era o figură emblematică pentru optzecişti), nu mai poţi fi aristocrat. Trebuie să fii capitalist activ, să dai din coate, să urci peste capetele altora, să-ţi „promovezi” opera (chiar dacă te cheamă, d.e., „Vasile -anticapitalistul”)
Un bestseller fiind lansat, uneori, concomitent în mai multe limbi, comentat imediat în toată lumea, toţi încep să-şi proiecteze textele în aşteptarea unui succes rapid. Se scrie repede, se tratează temele în ritm ziaristic, nu scriitoricesc. Flaubert nu ar avea nicio şansă – nimeni nu i-ar aştepta atâta romanul, iar odată apărut, nimeni nu ar fi avut răbdare să-i aprecieze ondulaţiile graţioase ale frazei.
Anticalofilia, autenticismul, minimalismul estetic creează iluzia unei facilităţi, a unei indulgenţe pentru scriitorii grăbiţi şi mai puţin inspiraţi. Studiile culturale şi curentele culturale par a deplasa însăşi accentele şi exigenţele. Diarismul devine un stil, feminismul devine o şcoală, documentul devine model (nu numai element încorporat în roman), comentariul  textului din perspectivă socială, politică, antropologică (mai des decât exegeza estetică) „impune” un alt relief scriiturii… etc. Referinţele culturale devin ba normă şi reper obligatoriu, ba se cere eliminarea totală a acestora. Imediat după asta, plagiatul este elogiat şi acceptat. Moartea istoriei în sociologie este urmată de moartea autorului (re-construit – doar – din operă). Imediat, însă, perspectivele se răstoarnă din nou şi autorul, din nou,  începe să conteze mai mult decât opera (care operă re-devine un detaliu doar, în contextul pus în discuţie).
Se pare că Lovinescu spunea, într-un loc, că literatura din Basarabia (criticul se referea la perioada interbelică) interesează doar sub aspect statistic şi cultural. Situaţia, într-un sens anume, se repetă. Critica din România este, preponderent, fixată pe scrierile lui Vakulovski, Ciocan, Ernu, Păduraru, Cheianu, cu lucrări care intră în calcul sub aspect social şi cultural, mai puţin estetic. Tocmai de aceea sunt trecute cu vederea cărţile unor artişti „haute-couture”: Busuioc, Vasilache, Galaicu-Păun.
Dacă se pune ceva în valoare, acesta e un soi de exotism al ghetoului cultural basarabean (sovietic şi postsovietic), un soi de sociografism al undergroundului, amestecând „etnografismul ecumenic manelic”, melanjul licenţios-puşcăriaş al unui bizar slang rus şi român, oricum ceva care (chipurile) „împuşcă” de la sine. Aceste povestiri despre lucruri absolut necunoscute şi absolut exotice pentru cititorul român (trecutul nostru sovietic chiar avea ceva din viaţa de cazarmă şi din cea de puşcărie) îşi au probabil originea în „povestirile din armată” (variantă: „povestirile din puşcărie”) narate de fraţii mai mari, vecinii de bloc, mahalagii… veniţi de departe şi satisfăcând curiozitatea copiilor din curte ori „din jurul clubului”. Paranteză: pe filieră culturală, exploatarea până la supralicitare a etnografismului şi exotismului o putem urmări în filmele lui Loteanu, pe cât de talentate, pe atât de speculative în acest sens.
***
Viteza schimbării vectorilor în literatură e năucitoare. Apare (în sfârşit!) naratologia ca ştiinţă şi abia dacă au prins să înveţe lecţia câţiva literaţi, că totul se răstoarnă din perspective care ignoră arta scrisului în favoarea problemei sau a efectului. Abia de reuşisem – unii! – să ne dezmeticim în literaritate şi naratologie, că toată receptarea, inclusiv, critica, s-a şi pliat aproape unanim pe accentele (şi pe perspectiva) studiilor culturale. Din această pespectivă sunt, în principiu, judecate şi noile proze ale autorilor basarabeni.
Doi autori basarabeni din valul nouăzecist au avut parte de beneficiul unei şcoli narative solide: Dumitru Crudu şi Iulian Ciocan au studiat la Braşov, avându-i ca profesori pe Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi pe ceilalţi corifei ai grupării literare braşovene. Adevărat că ambii scriitori basarabeni – făcând parte, după mine, din grupul profesioniştilor, nişte păsări rare în peisaj – au beneficiat în mod foarte diferit de Şcoala respectivă. Crudu a fost prea rebel ( a cam chiulit de la lecţii, din câte îmi imaginez) şi a ratat sistematica (prozei, mai ales), construindu-şi propriul sistem şi chiar curent literar. Iulian Ciocan, dimpotrivă, a asimilat sistemul teoretic în forma lui turnată în granit, uitând că azi se aplică materialele soft, că totul e în veşnică schimbare… Acestora li s-ar alătura semi-autodidactul Ştefan Baştovoi, devenit între timp ieromonahul Savatie, un profesionist mai curând de la Dumnezeu, decât de la o şcoală. Tot de pe acolo (dar de la Facultatea lui Lucifer) vine şi Alexandru Vakulovski.
Iată o apreciere „in corpore” a noului val. „Miza pe autenticitate, pe spontaneitate, regimul narativ de maximă austeritate, prohibirea limbajului metaforic, sărăcia de imagini, lipsa voită a stilului, cîrpirea frazei (de fapt, acoperirea goliciunii stilistice) cu «trăire», cu «adevărul vieţii», de unde fragmentarismul (aici, alternarea unor pasaje seci, pur diegetice, cu lungi monoloage autospective sau descrieri entuziast-naturaliste de stări sufleteşti şi fizice, proprii sau străine), identificarea completă a personajelor cu experienţele prin care trec (de obicei, radicale) şi mimarea contraculturii – iată trăsăturile distinctive şi, în mare, acceptabile estetic (ca atitudine şi program) ale ultimului val de prozatori basarabeni, reprezentat de Alexandru Vakulovski şi Ştefan Baştovoi, parţial de «minimaliştii» Vasile Ernu şi Iulian Ciocan, iar mai nou, şi de Dumitru Crudu.” (Adrian Ciubotaru).
***
Contrar unor prejudecăţi (care se referă atât la autorul în cauză, cât şi la opinia mea despre el), eu cred că Alexandru Vakulovski are talent. Are har. Dificultatea adevărată e să stabilim – cât har şi cât mit despre acest har există în jurul lui. Nu este un scriitor ordinar şi asta îl avantajează. Are epigoni, fie şi nedeclaraţi şi asta creează nimbul. Un exemplu, absolut arbitrar, din romanul Pizdeţ divulgă metoda şi stilul, talentul şi mitul deopotrivă. Ca într-o secţiune transversală a solului examinat, vom vedea aici mostre sclipitoare de imitare a gândirii personajului, pretenţii de gândire profundă (impuritate amatoristă, în context, ca şi pretenţiile de profunzime în poezia cântată a unor Paveli Stratan), dramatism implicit, dar şi dramatism declarat (impur naratologic), flux al gândirii capricioase (calitate) şi „gândire dirijată” (lacună) etc.:
„Mă gândesc ce rost are, pe bune, ce rost au toate. Nu vreau să fiu răutăcios, dar de ce? De ce să te trezeşti dimineaţa la opt şi să vii seara acasă la nouă. Între timp mănânci în fugă, eşti în realitate, dar în care? A altora. Întotdeauna în realitatea altora. Niciodată în a ta, proprie, nu te trăieşti niciodată pe tine însuţi. Nu ai timp. O fugă continuă. La sfârşit – nimic. De ce să nu faci acest salt direct. Direct la nimic. Pentru această viaţă de căcat. Bucuria, fericirea, utopii.
 Bucuria de a te întâlni cu prietenii care sunt şi ei distruşi, de serviciu, de soţie, de soţ, de alte rahaturi, întotdeauna prea mult. Niciodată nimic. Niciodată acea linişte, niciodată acea eliberare a creierului, când te simţi, te simţi pur şi simplu pe tine şi nimic altceva. Suntem fascinaţi de prietenie, de dragoste, fiindcă nu înţelegem cum altcineva ne poate simţi, se poate bucura de noi, când noi nu facem acelaşi lucru cu noi înşine niciodată.
Când te voi vedea data viitoare, te vei bucura, ca de obicei, îmi vei spune că eşti grăbit, ne vom întâlni seara. Seara vom bea o bere, ne vom îmbăta, vom vorbi tot felul de căcaturi şi dimineaţa eu voi pleca. Mă gândesc la prietenii mei. Unii din Moldova, alţii din România, alţii de mai departe. Sunt lucruri care ţin de interiorul nostru. Interiorul nostru e peste tot. Ne neglijăm prietenii, ne neglijăm pe noi înşine. Vrem să rămânem, cum spunea odată Kopkil, o găleată de căcat. Toţi sunt nişte găleţi de căcat. Cel mai bun lucru e să ne deşertăm, de dorit în aproapele nostru.”
Dezinvoltura şi „simplitatea de gândire” a unui tânăr, surprinse cât se poate de exact într-un text literar e o calitate scripturală neîndoielnică. Dar numai în măsura în care ea nu divulgă (dezamăgitor) că nu e un stil ce caracterizează personajul sau naratorul, ci chiar felul şi nivelul de gândire al autorului. Încă şi mai rău se întâmplă în cazul în care autorul (nu e cazul – se pare – al lui Vakulovski) mai şi gândeşte plat (când naratorul ori personajul îl devansează pe autor, fără ca el să priceapă asta). Tot atât de periculoasă este bravada autorului, deghizat în narator, de orice soi ar fi:
„Fă ceva ca să ţină alţii minte, bucuria maximă – împuşcă pe cineva în cap. Spală-ţi mâinile cu sângele lui. Intră într-o biserică şi dă-i foc. Încearcă să te simţi, fă ceva. Am obosit. Poate că ar trebui să fac astea. Sau să fumez o iarbă. Nu ştiu, iarba îţi dă acel sentiment de eliberare, de pace. Când nu te mai interesează ce se întâmplă în jurul tău. Nici de tine nu te interesezi, dar îţi simţi existenţa, simţi că e frumoasă, acele culori, acea fascinaţie a urcării în ceruri, a vitezei, a încălcării tuturor regulilor. În acele clipe crezi că Dumnezeu există, că toate au un rost.
 Nu ştiu. Acest rost se pierde imediat după trezire. Simţi că devii o găleată de căcat şi pentru a-ţi veni în fire simţi nevoia de a ieşi iarăşi din această realitate, prin pastile, prin iarbă, haşiş, nu contează ce. Sau prin durere. Prin durerea pe care o produci. Un glonte, un cuţit, un hârleţ, atunci te eliberezi odată cu lovitura. Cu căderea celuilalt. Apoi iarăşi întoarcerea, iarăşi acel sentiment de căcat.
 F, aş vrea să bem o bere şi să râdem. Fără iarbă. Vreau să încerc să mă simt bine fără ea. Să văd dacă se poate. Nu ştiu. Creierul meu refuză să mă asculte. Tremur tot, F, mi-e rău. Mi se pare că nu am să reuşesc să mă bucur. Poate niciodată. Şi mi-e silă de tot, de mine inclusiv.”
Din perspective scriiturii, această bravadă nu se deosebeşte cu nimic… de “compunerile” scriitoriceşti din timpul sovietic, când “autorul” sau “protagonistul”, de unul singur, ariunca în aer eşaloane duşmane ori salva copii de la înec.
În contrapunct, Dumitru Crudu e un profesionist al scrisului, “mai stăpîn pe mijloace decît congenerii săi” (Em. Galaicu-Păun). Colegii de generaţie îl idolatrizează: “Dumitru Crudu este un fel de deschizător de drumuri, un frate mai mare, fiind primul super-scriitor român dintre mileniul II şi III, un tînăr scriitor care are un loc aparte în istoria literaturii române, o legendă vie şi… încă tînăr” (M. Vakulovski). Crudu cunoaşte foarte bine tehnicile şi procedeele (naratologice, dramaturgice) literaturii contemporane. Nici vorbă să spun cu acestea că toate textele sale au acoperire în aur. Lacunele lui (ale unor texte) vin, mai curând, din lenea ne-recitirii textelor finite (uneori) ori din conjunctură (alteori). Am văzut spectacole (după textele lui Crudu!) banale, conjuncturale uneori (la temele zilei: traficanţi de femei sau droguri, refugiaţi etc.) şi truisme literare scrise cu exagerat patetism (fenomen străin scriiturii sale, celei adevărate), uneori, solemne, altădată, fals-dramatice etc., etc.
Două referinţe critice sunt suficiente pentru a urmări cum scriitorul cu cele mai mari şanse în ale scrisului (cunoaşterea mecanismului naratologic suprapus pe vocaţia scripturală nativă) poate să scape – din lene, din oboseală, ca îngerii blandieni – hăţurile naraţiunii. Prima aparţine lui Felix Nicolau şi  (parcă) citisem undeva un fel de accept din partea autorului în legătură cu obiecţiile. “În cele din urmǎ, un alt roman cu şi despre intelectuali care „îşi încǎlzesc mǎseaua”, au halucinaţii erotice şi intrǎ în bucluc, dupǎ care vor „sǎ scape din garǎ”. Forţa suflului senzaţionalist provine din exploatarea inteligentǎ, dar lipsitǎ de mǎsurǎ, a contrastului dintre aparenţǎ şi esenţǎ, dintre interioritate şi exterioritate. Dumitru Crudu a vrut sǎ scrie un roman modern, complex, rapid şi fǎrǎ prejudecǎţi lexicale. A vrut şi pânǎ la un moment dat a şi reuşit. Dupǎ care l-a scǎpat din mâini. Am rǎmas cu strania impresie cǎ dupǎ 100 de pagini intru într-un buluc de personaje şi situaţii din care n-o sǎ mai ies niciodatǎ. Asta pe de o parte. Pe de altǎ parte, am trǎit cu senzaţia cǎ pot anticipa tot ce va urma, cǎ ţin în mânǎ frâiele naraţiunii ca şi cum aş fi producǎtorul, nu beneficiarul ei. Şi asta m-a întristat. Pentru cǎ dintre pagini se detaşeazǎ ceva artificial, un decoct plin de conservanţi literari, în pofida talentului dramatic al autorului.”
Un alt critic, Adrian Ciubotaru, remarcă nişte discontinuităţi într-o cronică de la Semn: “Măcel în Georgia e o carte scrisă din instinct. Ca și tot ceea ce scrie Dumitru Crudu, romanul este produsul unui simț înnăscut al scriitorului pentru literatură. Autorul scrie“într-o veselie”, după cum observa Emilian Galaicu-Păun într-o discuție, citînd o expresie destul de frecventă în romanul lui Dumitru Crudu, adică fără complexe, fără prea mult spirit autocritic, din plăcerea aproape copilărească de a născoci povești și de a le povesti la toată lumea. Miza pe instinctele sale literare l-a făcut să nu se teamă de cele mai riscante proiecte, fie că era sau nu pregătit să le realizeze. De aceea, tot ce produce harnicul nostru scriitor te duce întotdeauna spre o concluzie ambiguă. Pe de o parte, erorile și gafele. Ele sînt evidente și, uneori, supărătoare. Pe de altă parte, instinctul fără greș pentru șiretlicurile/ mecanismele literaturii și plăcerea, amestecată cu un soi de inocență, de a scrie. De unde și dorința de a citi pînă la capăt, dorință pe care nu ți-o trezesc toți scriitorii basarabeni. Iar acest lucru nu e puțin.” Ambele secvenţe exegetice divulgă o  parte din “stilul” lui Crudu. Un profesionist din vocaţie şi cu acte (de “şcolit”) în regulă şi un amatorist din lehamite, oboseală, aroganţă sau poate grabă…
Forţarea notei pentru obţinerea unei expresivităţi rapide este, se pare, unul din păcatele grabei lui Crudu: „Altul este păcatul major al acestui roman: autorul nu se îndură să pună frînă la timp, îi place viteza pe care destinul personajelor sale o capătă la un moment dat. Dintr-un exces de realism, el derapează în fabulos, iar verosimilitatea, atît de viguroasă la început, devine convenţie cusută cu aţă albă. Prea multe beţii, prea multe scene de sex dezinhibat, prea multe şarje fac ca acest roman să alunece către senzaţionalul ieftin.
Din teama de a nu falsa, scriitorul falsifică tocmai ceea ce ar fi trebuit să reprezinte atuul cărţii: naturaleţea comportării personajelor. Preocupat să pună excesele acestora în legătură directă cu dramele lor psihice, autorul abuzează, devine prea explicit şi transformă totul într-un scenariu care nu mai are surprize: e limpede că, orice s-ar întîmpla, Angelo şi prietenii săi se vor îmbăta, vor face sex exact cînd tensiunea intrigii de fundal (manifestările antisovietice etc.) va atinge climaxul (simultan cu al protagoniştilor), vor rămîne fără bani şi vor trăi boem ş.a.m.d. Paradoxul este căutat cu orice preţ…” etc (Bogdan Creţu).
Între Crudu şi Iulian Ciocan stă, oarecum aparte, în tot ce face (nu numai în tot ce scrie) Ştefan Baştovoi. Toată scriitura sa de până la călugărie este dezinvoltă, un fel de cultură venită mai curând din lecturile bune (neimpuse) şi din talentul nativ combinat cu o intuiţie a scrisului modern. Baştovoi, în literatura nouăzecistă, aproape că anticipează autenticismul, nu doar îl urmează (cu dezinvoltură). Cred că acesta este cuvântul/ epitetul care îl caracterizează: scrierea dezinvoltă. Profesionalismul, în acest context, este unul implicit.
“Cand Arsenievici afla ca cele doua animale pe care le aduse in gospodarie nu erau un iepure si o iepuroaica, asa cum crezuse, ci doua iepuroaice, cazu pe ganduri: “Da, boga mati, stiam eu ca ceva nu-i in regula” isi zise.
Kirusa ii dadu un sfat foarte bun, sa caute un iepuroi sur pentru ca un iepuroi sur este cel mai bun si chiar avea pe cineva in vedere atunci cand ii dadea acest sfat lui Arsenievici. Iepurii suri au fost intotdeauna mai mari si mai sanatosi decat iepurii albi. S-ar fi putut ca iepuroaicele sa fete numai iepuri suri si-atunci Arsenievici s-ar fi trezit dintr-o data in posesia a douazeci si patru de iepuri suri, in cazul in care iepuroaicele fata cate doisprezece iepurasi la o fatare, asa cum stia Arsenievici ca fata iepuroaicele. In cazul acesta Arsenievici isi dadea bine seama ca atata amar de iepuri nu poate sa incapa intr-o singura cusca pe care o avea el dupa casa. Gandul acesta il nelinisti pentru o clipa pe Arsenievici, dar de indata ce isi reveni, plesni din deget ca in filmele despre capitalisti atunci cand un capitalist sta la o masa intr-un restaurant cu muzica capitalista si pleoscaie din deget ca sa vina o dezmatata si sa-i aduca de mancare si zise:
– Parca-am stiut ca-s amandoua iepuroaice, imi spunea mie inima! Kirusa il crezu pe cuvant pe Arsenievici, pe urma amandoi au coborat in beci si au iesit mai tarziu”.
Reversul absolut al acestei scriituri e cea a lui Pavel Păduraru. Se creează impresia că Pavel vrea să impresioneze (un fel de bravadă) cu orice frază:
“Tinta noastra e reconstructia socialismului sau a capitalismului. Tinta noastra se limiteaza la pula/pizda noastra ori la banii de care mereu ducem lipsa. De cate ori ma pis imi aduc aminte de Daiana Iepure. Si-i rostesc numele pana ce suvoiul se opreste. Apoi imi trag slitul si o uit.” 
Sau, în aceeaşi cheie a bravadei personajului-narator, sprijinit de aceeaşi infatuare (ca doi camarazi, zău!)  a autorului:
 “Anul trecut, baiatul meu a implinit un an. Am facut cumetrie si m-am imbatat ca un porc. Fiindca zburasem din realitate, am mai si lunecat de vreo cateva ori pe sub masa. Voiam sa-mi inveselesc oaspetii, dar ii maniam. Mi s-a spus ca-s beghemot. Numai baietelul meu nu s-a suparat pe mine.
De fapt, eu am multi copii, dar cred ca nici unul nu ma iubeste. Pentru ca degraba va veni el si eu am sa plec, iar ei au sa ma uite. Ca sa nu rada nimeni de ei, au sa zica, atunci cand vor creste mari: da, mi-l amintesc pe babacu, era cam prost. Sa-i credeti, fiindca copiii au intotdeauna dreptate.
Si Kelly Basca are multi copii, mai multi decat mine si de varste foarte diferite. Cel mai mare e la parnaie, cel mai micut suge tata ma-sii. Dar pe Kelly Basca il iubesc toti, chiar si nevasta lui, pe care o bate zilnic cu fierul de calcat in cap si cu picioarele in bot.”
Citisem, în câteva rânduri, că Iulian Ciocan este „minimalist”. La prima vedere, aşa şi este: la nivelui subiectului, faptele sunt din registrul minor, insignifiant, iar la nivelul expresiei, frazele sunt fără culoare. E o aparenţă. Din faptele lipsite de semnificaţie (o copilărie fără evenimente, sau, încă şi mai rău, dacă acceptăm axioma lui Hemingway despre o copilărie nefericită ca una din garanţiile succesului literar: o copilărie „fericită”) autorul, împreună cu personajul-narator se străduie (metodic!) să construiască o mitologie întreagă (a evenimentelor, a faptelor, nu a lipsei lor!).
Tehnica, bine conturată în „roman”, dar, mai ales, în prozele scurte din Realitatea cu amănuntul, este: temele nu plutesc în mediul lor natural, ci sunt rotite până în momentul în care capătă semnificaţii (explicite!) ori până enervează naratorul şi cititorul, adică, până îşi justivică, explicit, existenţa. Iar frazele sunt gâtuite artistic, bineînţeles, în viziunea artistică a autorului-naratorului-epocii-mediului. Niciuna nu curge de la sine, niciuna nu e neutru-minimalistă, toate sunt chiar pretenţioase. Citiţi orice pasaj şi o să vă convingeţi. Autorul reuşeşte până şi în „serialul documentar” Realitatea cu amănuntul să creeze un fel de univers expresionist-deprimant (în realitatea noastră insipidă!) şi chiar un narator-personaj morocănos şi plângăreţ-bătrâncios. Am râs cu poftă când autorul (naratorul?) trăieşte – în răspăr cu stilistica şi atmosfera obligatoriu negative – vreo rară experienţă „pozitivă”, dar şi atunci găseşte un clenci acestei situaţii şi totul se răstoarnă iar în hăul unei decepţii, cel mai adesea – forţate, probabil, de dragul „unităţii stilului.”
Ziceam, mai sus,  că Iulian Ciocan e un profesionist. Poate că e cel mai doct din generaţie (spre deosebire de Crudu, se resimte în el studentul cu conspectele în regulă). Uneori însă tocmai această conştiinţă critică şi teoretică, asumată poate prea rigid, îl încorsetează, îi stinghereşte paşii şi mişcările. ”Pacat ca din dorinta de a nu fi luat drept un prozator «traditional», din nevoia de a-si legitima identitatea narativa in ochii colegilor sau, pur si simplu, cedind impulsurilor metaliterare ale criticului din el, Iulian Ciocan a simtit nevoia sa plaseze inaintea capitolului final O precizare care putea lipsi… Atit explicitarea mizelor rememorative, de arheologie in propria memorie de copil al Moldovei sovietice, cit si expunerea constiincioasa a tehnicilor de lucru capata uneori accente naiv-didactice, deranjante pe ansamblu. Iata o mostra: «Daca patetizezi, plingi, strigi, risti sa spulberi dramatismul situatiei si sa sperii cititorul. Ideal ar fi sa renunti la propria subiectivitate si sa utilizezi tehnica naratoriala a camerei de filmat sau, cel putin, sa folosesti mai multe perspective, sa arati ca acelasi lucru poate fi si comic si dramatic, absurd si amuzant, in functie de punctul de vedere»“ (Paul Cernat).
Melanjul acesta de “scriitură neutră”, nepretenţioasă (insolitarea venind doar din privirea nevinovat-ingenuă a tânărului Iulian, pe post de cameră de filmat), de forţare a expresivităţii şi a semnificaţiilor, îngroşând culorile şi exagerând faptele (ceva similar se producea în romanul lui Baştovoi Iepurii nu mor), mitizarea universului plat şi insipid, se observă la prima parcurgere a oricărui pasaj.
“Partea bună era că Vladimir Vladimirovici nu făcea distincţie între manualele de literatură moldovenească / de istorie şi romanele science-fiction.
Lipsit de posibilitatea să vadă cum invincibilii hocheişti sovietici îi pun la respect pe cehoslovacii încăpăţânaţi, Iulian luă de pe raft volumul talentatului poet sovietic moldovean Grigore Vieru şi se ghemui în fotoliul (luat pe credit ca şi mai toată mobila din casă) din cealaltă cameră a apartamentului comandat. Trebuia să declame la serbare un poem al lui Grigore Vieru.
Mama pâine albă coace, / Noi zburdăm voios. / Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos.
Era chiar poezia cu care se făcu de ruşine la ultima lecţie de literatură moldovenească.
[…]
Mama îl trezi la revărsatul zorilor ca să repete poezia lui Grigore Vieru. Luă micul dejun – lapte cu cacao şi ochiuri – îşi ticsi manualele în ghiozdanul neîncăpător şi, îndemnat de tic-tacul zgomotos al ceasornicului, o zbughi din apartament. Pereţii scării erau invadaţi de inscripţii chirilice: Petea+Marina=Liubovi. Larisa, sosi hui! Ala Pugaciova. Boney M. Iulic durak! Valera bîc! Miru mir. Ne zabudu mati rodnuiu. Moia miliţia menia berejiot! Maldavanin tuporîlîi! Pe terenul de sport din faţa blocului de locuinţe veteranul Aleksei Petrovici Liulin – de vârstă matusalemică – îşi plimba buldogul care tocmai se căca cu nonşalanţă în careul în care se comiteau cele mai multe faulturi. Nu departe de şcoală, Iulian se opri să se uite la unul din puţinele panouri publicitare ale epocii brejnevis­te care îndemna orăşenii să zboare cu avioanele Aeroflotului. Îndemnul era de-a dreptul inutil, de vreme ce Aeroflotul nu avea concurenţi, dar pe Iulian acesta îl făcea să viseze. Îşi imagina cum zboară împreună cu Cikalov deasupra taigalei nemărginite. Uneori, îi însoţea Grigore Vieru care le dăruia câte un volumaş cu dedicaţie. Trecu pe lângă nişte blocuri în construcţie deasupra cărora se înălţa ameninţător o macara ce se prăbuşise odată, omorând o gospodină care tocmai se întorcea de la piaţă cu sacoşele pline. De-a dreptul ciudat era că bravii miliţieni nu găsiseră vinovatul.”
Ar trebui să-l omit din această ochire critică pe Vasile Ernu. Născut în URSS este un eseu (dar cu pretenţii de „proză documentară”) şi se pare că nu i se poate aplica grila scriiturii măiestrite, scriiturii în care ar conta stilul. Dar ar fi simplu şi chiar ofensator pentru autor să-l ocolesc cu argumentul: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.” În primul rând, cartea este un best-seller. În al doilea rând, meseria cu care se face cunoscut  autorul este chiar scrierea textelor.
Bine, dacă scrierile lui Ernu sunt opera unui antropolg, sociolog, politolog, atunci lui i se pot imputa aproximaţiile ori abordarea superficială, jurnalistic-scriitoricească a temelor. Spun asta din simplu motiv că temele sunt mult mai pitoreşti şi mai pline de tâlcuri. De altfel, lucrurile sunt cunoscute: bucătăria, cozile şi piaţa – de la Jvaneţki; o enciclopedie completă (şi exactă!) a băuturilor o citim la Veniamin Erofeev; o privire „dinspre intelectuali” o regăsim în ultimul roman al lui Axionov; cu o ochire parodică (după invocaţii Ilf şi Petrov)  asupra realităţilor sovietice ne delectează Vladimir Voinovici, iar accentele expresioniste (pe aceeaşi privire ironică-parodică) le pune Victor Pelevin (colegul mai în vârstă, Victor Erofeev, le suceşte gâtul tot atât de artistic, dar în cheie eseistică). Pe această filieră, a extragerii sensurilor artistice şi trist-filosofice din stupidităţile sovietice, la noi, excelează Aureliu Busuioc (dar editurile preferă, bineînţeles,  scrierile derivate oarecum din concepţia Ernu).
Impresia pe care o lasă (încearcă s-o lase) Vasile Ernu e de cunoscător şi comentator al fenomenelor politice, antropologice, culturale. De aceea i s-ar potrivi poate mai bine să opereze cu date şi fapte seci, dar verificate la sânge. Şi atunci nimeni nu se va mai lega de stil, nimeni (pe segmentul scriitoricesc) nu îţi va număra debitul profesionist şi creditul amatoricesc.
Dar se pare că lucrurile insistă să ia o altă, diametral opusă, turnură. Ideile lui Ernu fiind adesea supuse oprobriului public, autorul, în următoarea carte (Ultimii eretici ai imperiului), cedează aceste idei unor personaje. Cu toate că, cel puţin, un alter ego este depistabil acolo, trucul scrritoricesc trebuie să prindă. Un alt truc (poate cel mai inspirat): fiind vorba de un roman epistolar, autorul, sesizând lipsa de culoare şi de „individualizare prin limbaj” a personajelor, va „recunoaşte” înttr-o notă finală: „Corespondenţa semnată de cei doi eroi este scrisă în rusă, iar mai tîrziu rescrisă în română, de unde şi o uniformizare a stilului.“ Putea să se apere de învinuiri de platitudine şi mai simplu: deoarece scrisorile sunt ale unor tipi insipizi… de ce le-am solicita şi artă în ceea ce scriu? De ce i-am soma să scrie… bine?
Acest truc însă, se pare, nu prinde atât de uşor. Iulia Popovici (care îl aplaudă, parcă, dar nu trece cu vederea “cartezian” scris “decartian”) într-o cronică de la Observator cultural, depistează, alături, şi alte inconsecveţe: “Limba e şi ea clasică, de aceea, referinţele la conversaţii pe skype şi messenger par oarecum nelalocul lor (în plus, pun probleme de racord: dacă ambii „vorbitori“ au acces la mijloace moderne de comunicare, cum de Vasilyi Andreevici primeşte, şi încă la ananghie, o telegramă?)”.
Sunt tocmai fisurile… semiprofesionalismului despre care vorbeam: aici nu scapi cu experienţa altor lecturi sau cu anumite trucaje de moment. Am reţinut din aprecierile Iuliei Popovici şi formula (valabilă şi pentru prima carte a lui Ernu): “un set complet de locuri comune ale antropologiei, sociologiei, teoriei politice şi istoriei comunismului…” Citind atent cartea, încercând pe parcurs să-i convertească inconsecvenţele în calităţi, Daniel Cristea-Enache e nevoit să conchidă, poate surprinzător: “Citind cu atenţie această carte ambiţioasă, însă dezamăgitoare (lăudată febril de cîţiva comentatori anume pentru atitudinea ei critică), realizezi că ereticii pozitivaţi de autor şi plasaţi în titlu sînt mai degrabă ai Imperiului defunct decît împotriva lui.”
Pe filiera literară, prea des intervine comentariul direct (în cheia gândirii lui Ernu), care descalifică “romanul” prin această intervenţie a atitudinii autorului. D. Cristea-Enache se referă la aspectul pur-etic, dar se impugn şi alte concluzii, referitoare la dozajul extraliterar al cărţii: “Cu inevitabilitate statistică, însă, în aceeaşi carte disidenţii, rezistenţii şi opozanţii regimului comunist sînt priviţi în lumina orbitoare a farului unional. Ce au făcut ei este discutat «critic», dar nu pe vectorul împotrivirii la totalitarism (nu despre asta era vorba?), ci prin comparaţii descalificante şi împingeri în derizoriu. Analiză cu pigment comic, à la Ernu: «Disidenţii, pe care tu îi descrii atît de bine – îi scrie V.A. lui A.I. -, sînt parte integrantă a sistemului comunist. Ei nu au părăsit niciodată regimul comunist, din simplul motiv că au comunicat cu el, dar nu în cifre şi în bani, ca într-un sistem bazat pe economie, ci cu ajutorul cuvintelor, al textelor. Disidenţii au vorbit pe limba regimului. Ştii cine a comunicat şi s-a comportat altfel în sistemul comunist? Şi care mie mi se par mult mai semnificativi decît disidenţii? Ei bine, din punctul meu de vedere există un grup care face o notă aparte şi care are un rol cel puţin la fel de important ca acela al disidenţilor: speculanţii (aşa cum îi numeam noi) sau bişniţarii (aşa cum le zice aici). Prefer varianta rusească a termenului, cu toate că ambele au, în principiu, acelaşi sens.»”
Oricât de mult şi-ar fi dorit-o autorul şi oricât de indulgenţi ar încerca să fie criticii favorabili, melanjul de stiluri şi (poate) de intenţii e semn al impurităţii, e semn al insuficienţei profesioniste. Iată încă o opinie în acest sens: „Trebuie spus, dintru inceput, ca prima varianta de lectura, cea a conventiei epistolare, nu e deloc convingatoare, tocmai pentru ca A. I. si Vasiliy Andreevici reusesc prea putin sa functioneze ca doua voci distincte. […] Modurile lor de gandire sunt foarte asemanatoare, nici macar nu-si servesc unul altuia mingea, de la un capitol la altul, e pur si simplu aceeasi minge jucata, intr-un joc imposibil, cu aceeasi racheta de unul si acelasi jucator ce se afla in ambele capete ale terenului.” (Cătălin Sturza).
Cealaltă filieră, eseistică e la fel de impură şi penalizabilă, autorului aducându-i-se prea multe învinuiri dacă nu de plagiat, atunci cu siguranţă de compilator. De altfel, şi Născut în URSS nu e decât o însumare a locurilor comune despre imperiul defunct.
“Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică... Ambele spală creiere la fel de perfid şi ne alienează la fel de eficient”. Aşa scrie Ernu, punând un bizar semn de egalitate între comunism, nazism şi… capitalismul de tip american. Iată şi comentariul criticului: “Această echivalare reprezintă, într-adevăr, un curaj astăzi, s-o recunoaştem. La fel cum curaj înseamnă asumarea marii ignoranţe – trecute, prezente şi viitoare – în privinţa unora dintre cele mai mari porcării ale comunismului: relativismul şi lipsa criteriilor, perspectiva convenabilă, spălarea istoriei şi a memoriei.” Şi, în final: ”Din documentarul lui Vasile Ernu, Născut în URSS, putea ieşi un excelent roman. Ca memorialistică însă, el trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.” (Simona Şora)
Nu aş vrea “să deduc” că, fie şi voalat-ficţional (ca şi cum), romanul lui Ernu deconspiră un caz aproape clinic (şi cinic) de masochism politic pro-urssist (ignoranţa asumată). Am atins aici doar problema scriiturii… Ca şi în cazul lui Alexandru Vakulovski, dar şi al altora, miza repetată pe un melanj de abordare provocatoare, în răspăr, de locuri comune “romanţate” şi alte chestii, previzibile, dar, eventual, intrigante… nu mai ţine, de la un timp. Rezultatul: după succesul la public al unei cărţi, Născut în URSS, vine rateul în cazul  celeilalte: Ultimii eretici ai imperiului figurează deja în lista celor mai proaste cărţi ale lui 2009. Voilá!
***
În loc de concluzii, aş prefera să vă propun încă o sesiune de master-class a aceluiaşi profesionist Dan Lungu:
„Mama iubeşte foarte mult florile. Vorbeşte cu ele de parcă ar fi frăţioarele mele. Uneori le pupă pe aripioare. La ele nu ţipă niciodată. Eu cred că le iubeşte mai mult decît mă iubeşte pe mine. Am văzut că întotdeauna mama se poartă mai frumos cu oamenii străini decît cu mine şi cu tata. Sau poate doar îi e ruşine să ţipe la ei. Am s-o întreb înainte de a adormi. Atunci îmi răspunde la orice întrebare, ca să scape de mine. Sînt multe lucruri pe care mama le iubeşte mai mult decît pe mine. Odată am pierdut un ac prin pat şi a ţipat jumătate de zi la mine. Iubeşte foarte mult acele. Eu cred că îi şi place foarte mult să ţipe… Sau poate e o boală. O gîdilă ceva în gît şi trebuie să ţipe ca să-i treacă. Nu ştiu, o să mă mai gîndesc. Mie mi-e foarte frică de boli. De boli şi de chimicale. Chimicalele sînt nişte supstanţe mici, pe care vrăjitoarea cea rea le strecoară în bomboane, în sucuri şi în guma de mestecat ca să otrăvească copiii. Nu mori deodată. Te poţi chinui ani de zile paralizat. Dar mama ştie toate chimicalele şi îmi spune: de asta să nu mănînci. Şi eu nu mănînc. Am mare noroc de mama mea”.
Aş fi putut aduce, în acest loc, nişte splendide exemple din alţi autori, de pildă, din Aureliu Busuioc (Spune-mi Gioni, Hronicul Găinarilor, O sumă de cuvinte), din textele recente ale acestuia, vizând (ironic, neutru, spumos, după caz) aceleaşi (i)realităţi din istoria noastră recentă şi… mai puţin recentă. Dar, cu siguranţă, s-ar fi găsit cineva care ar fi spus că scrisul acestuia ar fi depăşit de timp. Arta adevărată… nu se mai poartă. Se poartă! Citiţi-i pe tinerii scriitori (pe cei profesionişti).
Consolarea autodidacţilor este că unora… nici înaltele şcoli nu prea le-au prins bine la ceva. Iar construirea unui text chiar asta ar trebui să urmeze, în procesul scrierii: să elmine, pe parcurs, pe cât se poate, impurităţile amatoriste. Eseul pe care tocmai l-aţi citit este exemplar, în acest sens: toate lacunele lui sunt elementele lui amatoriste.

Comentarii(48)

    • v.ernu

    • 13 ani în urmă

    interesant text
    dar prea multa frustrare si prea mult neadevar. dar o discutie mai aplicata ar merita. din pacate Mircea V.Ciobanu nu vrea o dezbatere ci o radere, iar asta blocheaza dialogul.
    v.ernu

    • catalin codru

    • 13 ani în urmă

    va fi un sfirsit de sptamina bestial.asta da tema.

    • talex

    • 13 ani în urmă

    mi se par prea categorice afirmatiile lui mvc, bineinteles e un cunoscator, dar sunt mai degraba verdicte, concluzii finite…
    sunt emise de la ditamai inaltime…

  1. Din punct de vedere literar, au rebours, “Ultimii eretici ai imperiului”, este net superioară celei dintîi cărţi semnate de Ernu! Dar despre noianul de cărţi scrise şi reeditate în acest an de ieromonahul Savatie B. — cam expeditiv a fost criticul M.V.C.

  2. Aoleu, Vasile Ernu. Te repezi primul cu replica (fiind persoana vizata – vorba cunoscuta: “sunt lucruri care nu se fac, Luminitza Marcu”) si exagerezi – like usually – banuind autorul de frustrari. Adica, te “repezi la cap”…, faci analiza psihologica, cand e doar vorba de un comentariu subiectiv, asumat, cu toate riscurile ce decurg de aici. E viziunea lui MVC, dar nu numai a sa, o viziune care a fost formulata – pe cioburi – in presa literara. Cine a voit, a aflat-o. Nimic nu e blocat, discutia abia ar trebui sa inceapa. Am si eu cateva observatii de facut, chiar modelele pe care ni le ofera MVC sunt amendabile (uneori chiar jenante pentru ceea ce inseamna o proza buna), dar el isi asuma acest risc. Deci, e de discutat, inclusiv maculatura toxica pe linie religioasa…
    Vorba lui Ostap Bender, un personaj care iti place: “Davai polemizirovati! Eto je tvorcestvo. U kajdogo svoyo videnie mira!”

    • v.ernu

    • 13 ani în urmă

    @vasgar
    draga amice
    eu nu comentez partea de critica caci am niste principii: ca autor nu ma pronunt asupra criticilor aduse textelor mele.
    insa neadevarule pe care le foloseste in text trebuiesc amendate.
    In rest e chioar bine ca aduce in dicutie citeva teme bune.
    Las specialistii sa-si dea cu parerea… noi ne vedem de treaba
    v.e.

  3. @v.ernu
    apreciez principiile de care te conduci. sa dea domnul sa te auda si altii.
    eu ma refeream la “frustrarea” pe care ai depistat-o profesionist, ca un medic.
    in rest, succes la Opera!

    • Iulian

    • 13 ani în urmă

    Am citit cu mirare eseul cu pricina. Sar in ochi o sumedenie de gafe teoretice, chiar felul in care autorul, un hermeneut ambitios, disociaza socialul si esteticul in interiorul operei literare. Nu mi se pare reusita nici bagarea in aceeasi oala a unor autori foarte diferiti. In ceea ce ma priveste, am vazut ca MVCiobanu nu intelege mare lucru si, mai rau, ma tem ca nici nu poate sa inteleaga. Acelasi Paul Cernat a scris si altceva in cronica pe care o invoca autorul. E selectat insa pasajul critic. Dar exista inca vreo 14 cronici pozitive pe care hermeneutul nu le observa cu nonsalanta. Voi reveni cu precizari.

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    Fac şi eu un efort intelectual să pricep care-i chestia cu frustările, dar, din insuficienţă mintală, o las baltă.
    Mă bucur că există un anume interes pentru subiect. Bineînţeles că eu nu pot avea dreptate totală: am şi eu limitele mele de înţelegere a unui text şi a unui fenomen. Spre deosebire de alţii, eu nu consider că un critic e o instanţă mai credibilă decât un… ficţionar (sau INSTANŢA absolută, la forma hotărâtă). Critica face parte din literatură, mai ales când e vagă şi eseistică, aşa cum e textul de mai sus. Apropo, de unde aţi luat că acolo-s verdicte? Sunt nevoit să mai spun o dată: în faţa fiecărei fraze pe care o comit, vă rog să se citească: ÎN OPINIA MEA…etc.
    Şi încă ceva. Dacă nu aveţi răbdare să citiţi textul integral, începeţi cu ultima frază. Ca să înţelegeţi că cel care scrie admite că are nu numai limitele sale, ci şi doza de incompetenţă (=amatorism).
    Nu vă supăraţi de intervenţie – am să lipsesc un timp şi nu ştiu dacă voi avea acces la discuţie (dar am să caut… accesul)

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    Uite că nu am reuşit să-mi expediez mesajul şi vine o replică la care vreau să răspund simplu de tot. Iuliane, cred că citeşti Contrafortul, vezi textul despre ETICA INTERPRETĂRII, din nr. 9-10, în care spuneam despre fenomenul celor “14 cronici pozitive” (Nicolae Dabija, spre deosebire de tine, are 1000!). Dacă ţii la ele, la ce te-ar enerva-isteriza modesta opinie a unui… incompetent?
    CRED CĂ LÂNCEZEALA NOASTRĂ ÎN ABSENŢA CVASITOTALĂ (VREO DOUĂ DECENII!) A UNEI ATITUDINI CRITICE A CREAT O TENDINŢĂ PERICULOASĂ.
    Nimeni nu mai suportă nicio obiecţie. Toţi sunt geniali. Toţi acceptă doar laude.
    E simplu de tot să arăţi lumii cum îţi sare ţandăra. Şi să-i sari în cap criticului. Şi să spui despre el tot ce l-ar putea scoate şi pe el din sărite.
    DAR, DIN ASTA, TEXTELE TALE PROPRII MAI BUNE NU SE FAC!

    • Iulian

    • 13 ani în urmă

    Multumesc pentru aceasta explicatie necesara. Acum stiu cum stau lucrurile. Succese!

    • v.ernu

    • 13 ani în urmă

    Draga Mircea V. Ciobanu,
    textul are intentii foarte bune. Are si observatii si critici bune. La critica nu ma bag din principiu (un autor nu se pronunta asupra criticilor aduse textului sau… e sfint pentru mine).Mi-am notat ce cred ca e de insusit.
    Insa sint citeva lucruri care deranjeaza si dauneaza bunelor intentii. Ma refer strict tehnic (ca am stabilit ca la continut nu ma bag).
    1. modul de a cita din textele critice e mai mult decit tendentios. nu trebuie sa faci multa hermeneutica ca sa vezi ca citatul este un pretext pentru a demonstra ceva prestabilit. din pacate e valabil si in cazul lui Cican si al lui Crudu etc (de mine nu mai zic nimic… din cite-mi amintesc textul lui Popovici era laudativ.. dar ce mai conteaza.. fraza care ne trebuie conteaza). Un text scos din context este un pretext.
    2. Nu putem merge cu neadevaruri in astfel de argumentare, gen: “cartea lui ernu e deja în lista celor mai proaste cărţi ale lui 2009”. O fi cea mai rea nu zic, dar datele topuriolor la care va referiti arata asa (poate fi verificata pe HotNews si Cultura):
    din aproxuimtiv 15 critic 8 voteaza Ultimii eretici ai imperiului în primele 3 carţi ale anului la categoria Eseu (Paul Cernat, Daniel-Cristea Enache, Anderi Terian, Bianca-Burţea Cernat, Alex Goldiş, Mihai Iovănel, Adina Diniţoiu, Marius Miheţ) şi doar 1 (Cosmin Borza) o declara prosta. + concureaza totusi (si in topuri si la premiul Observator Cultural) cu Nicolae Manolescu, Ion Vianu, Marta Petreu, Mircea Mihaies, Gabriel Andreescu, Marius Oprea etc. Nu verau sa/mi apar cartea ci doar sa arat modul in care prin falsuri si adevaruri trunchiate va constuti o demonstratie,,,
    In rest repet: textul contine multe lucri care merita discutate.
    cu respect
    V..E.

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    Pentru Vasile Ernu. Vezi, da tu ziceai că nu poţi construi o polemică. Deja se… Mai întâi, o observaţie de ordin general (am citit sintagma la… mai toţi autorii care s-au supărat pe mine, cu diverse ocazii): NU EXISTĂ (CEL PUŢIN, NU AR TREBUI SĂ EXISTE)ANALIZE POZITIVE ŞI NEGATIVE, LAUDATIVE ŞI DEFĂIMĂTOARE.
    Apropo, în acest sens, textul meu nu este deloc negativ-defăimător. E pe multe secvenţe “pozitiv”.
    Ceea ce îmi propun eu să demonstrez e tocmai inversul celor pe care se pliază acum “critica criticii” voastre: toate textele sunt făcute cu bune intenţii. Numai că atunci când meşterul (profesionist prin definiţie) are alături un alter ego, o calfă… amatoristă, construcţia începe să dea fisuri, să se dărâme. Era absolut normal, vorbind despre lacunele amatoriste, să aduc şi alte argumente decât cele pe care v-aţi obişnuit să le auziţi. Eu doar le-am pus în evidenţă. Iar fenomenul amatorismului există. Din păcate – şi într-un fel… “obiectiv”: din grabă, mânat poate de timp, de competiţie, de concurenţi. Cei cu har şi cu intuiţie pot face lucrurile repede. Cei care se mişcă încet… o păţesc: lasă zidul… NEISPRĂVIT. Un motiv naţional.
    Vei fi având dreptate cu succesul ultimilor eretici… Dar eu nu aş asculta atât de atent vocea topurilor. Pur şi simplu, am găsit acest top (vremelnic, ca toate) şi mi s-a părut emblematic. Ţie -nu?
    Aş spune doar atât: Ereticii tăi, cu ambiţie deja clară de ficţiune artistică, e o carte… testabilă. Umblând la ea vreun critic sau altul, nu trebuie să te superi dacă vei avea surprize.
    Oricum, competiţia continuă!

    • v.ernu

    • 13 ani în urmă

    @ mircea v. ciobanu
    de acord cu tine…
    eu detest topurile dar le accept ca joc … le-am adus in discutie pentru ca tu ai dat informatia, nu eu. insa tu dai informatii trunchiate. citezi doar ce merge la arumentare. adica ce spun eu e ca ori citezi si dai informatii corecte, ori nu merg rationamentele si devii mai putin credibil.
    In rest sint partial de acord cu unele observatii ale tale. Si ar merita discutat punctual.
    poate ar trebui sa scriem niste texte mai aplicate care au ca scop nu justificarea unora sau altora ce incercarea de a raspunde la un set de intrebari, probleme etc.
    Din punctul meu de vedere e foarte inmportant fenomenul acestui “succes” al celor pe care/i numesti tu. DPMDeVedere acest succes relativ nu se leaga de insucesul altora (calcatul in picoare lala) ci de cu totul altceva. e de discutat cauzele. A explica totul prin exotisme, PR si alte bazaconii din astea nu tine. Sa nu uitam ca cei enumerati in text nu au avut in spate nici coteriile cultuirale romanesti, nici institutii, nici amici critici etc. sint niste tineri de prin fundu Basarabiei care au luat.o de foarte jos. Cum au reusit ceea ce au reusit? De exemplu, ce a reusit Crudu si Sandu Vakulovski in Romania (ca sa dau doar 2 exemple) e de tinut cursuri la universitate si de analizat la greu nu de transat in 3 citate si o condamnare.
    Eu am citeva explicatii mai largi la care tot meditez si pe care le tot dicut cu unii amici de prin zona, insa ar trebui un cadrul mai bun pentru astfel de polemici. Sint mai degraba niste directii de raspuns dar putem sa le discutam odata pe indelete sau sa le punem in scris.
    De exemplu eu am o intrebare: la ce intrebare-tema raspunde acest text amplu? Sint curios pentru ca vreau sa inteleg.
    (scuze dar sciru de pe drum, ca intotdeauna.. si nu prea vad tastele… hihi)

    • Iulian

    • 13 ani în urmă

    Problema lui Mircea e ca el vrea sa vada numai socialul acolo unde acesta se impleteste cu esteticul. E aici un curent viguros, pe care vad ca-l reprezinta cu brio, un curent care reduce esteticul la frazele stufoase, “cartaresciene”, care mizeaza pe stil. Ca stilul mai inseamna si altceva hermeneutul nu vrea sa vada. Ii multumesc, fireste, pentru modelele pe care mi le ofera pentru invatatura. Unele dintre ele deloc eclatante. Apropo de Busuioc, cele mai bune romane ale acestuia sint Spune-mi Gioni si Pactizind cu Diavolul, niste romane cu o miza sociala pronuntata, nicidecum alea in care e sedus de placerea scrisului. si apoi nu poti scrie aberatii din placere? mi se pare de domeniul evidentei ca avem de/a face intii de toate cu o optica paguboasa a hermeneutului, cu un eseu care descopera amatorismul, fiind el insusi nu departe de amatorism. Dar ii dorim, desigur, succese, si noi investigatii, spre binele esteticului si a prozei scrise din placere.

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    Iulian, stilul înseamnă mai multe decât îmi atribui tu că aş crede. Textul e aici, alături, n-ai decât să-l reciteşti. Îţi spuneam cu altă ocazie că în poezie, stilul minimalist la noi ar veni pe linia lui Mircea Ivănescu, dar şi a “poeziei cotidianului”, vezi poemele de la bucătărie ale profesorului tău Muşina. Tot ce face acolo Sandu e tot stil. Ca şi Crudu în sonetul cela al său…este perfect minimalist, este perfect…STILAT!!! Îţi aminteşti: “Am pus apa pe plită/ nu aveam ce să pun în ea/ Eram singur în casa toată/ apa încet se evapora […]” etc. Şi nu contează – social, nesocial. Nici nu contează de fiecare dată să fii stilat (nu stufos!), bun stilist sau indiferent la stil. Profesionalismul se observă însă în toate cazurile. Forţarea notei, chinuirea frazei (ca şi – în contrapunct – neglijenţa şi superficialitatea) se observă. Important e… să-ţi urmezi setea şi regulile chiar de tine impuse. Reciteşte-ţi cu ochi critic romanul cu Brejnev şi ai să vezi cum te trădează fraza uneori, scăpând (în textul minimalist!) câte o atitudine cu tuşe groase şi dense din literatura underground…
    Dacă tu, scriind, crezi că îndeplineşti o “misiune nobilă”, socială… mă dezamăgeşti. Începi să devii plictisitor. Am avut cohorte întregi de “misionari”. Chiar mi-i milă dacă faci altceva decât literatură… Şi pentru ce atâta sacrificiu? Chiar crezi că lumea nu are ce să citească?
    Lui Vasile Ernu. Textul nu are pretenţii mari, dar una e că eram curios să văd “noua proză” în câteva părţi distincte. Pentru că le are! Alta e că se vede şi o schimbare a “orizontului de aşteptare” (şi aici Iulian Ciocan poate să se bucure: nu numai scriitorul n-are când, dar nici cititorul n-are timp să evalueze stilul). M-am pomenit şi cu această deducţie: găurile din texte se datorează fazei… increative, amatoriste când ori inspiraţia doarme, ori talentul e dus pe coclauri (dacă nu lipseşte cu desăvârşire).

    • iulian

    • 13 ani în urmă

    Cred ca aici vom pune punct discutiei. Imi dau seama ca nu are rost sa mai polemizez cu tine, Mircea. Ramii pe colinele de pe care le vezi pe toate.

    • dandy

    • 13 ani în urmă

    Doar pentru Gh.E.: Daca as fi Mos Craciun, ti-as aduce darul dorit. Chiar l-ai meritat.
    Se merita, chiar e absolut necesara (ca arderea cu fierul rosu a unei rani infectate) o discutie cu argumentele/citatele pe masa, cu referire la texte (si autori, daca e cazul, dar in literatura si in istoria literara primeaza – totusi – textul, biografiile particulare tin mai mult de domeniul culiselor literare de genul sociologiei / psihologiei literaturii, “culturologiei” s.a.m.d.). Ceea ce e absolut salutabil la M.V.C. este tocmai faptul ca “lucreaza” pe text, considerat mai intii un “produs” estetic. Reactia lui V.Ernu, care se simte mai confortabil in lumea ideilor emise intr-un text (e strict subiectiv, dar asta am inteles eu din textele D-sale) era aproape previzibila. Si iarasi absolut salutabila. Cu conditia ca (pre-)opinentii sa nu alunece pe panta numita “poslosti”. Ar fi o discutie (polemica) prea plictisitoare si lipsita de efort.

    1. @Dandy: Mă uit la polemică. Și mă gândesc că Moș Crăciun va trece pe lângă mine.

  4. “Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede bătând la fereastră şi zicând cu glas muieratic:
    — Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de …Cititor (fata împăratului Roş) nici nu gândiţi!”
    … e un mod neoriginal de a ma pune in tema cu uvertura cu tot, asa incat uvertura sa contina si o bucata din comentariul meu…
    cred c-ar fi cam fortata contrapunerea literatura sociala – literatura de alt fel scrisa de dragul placerii (o fi art pour art, o fi altceva, n-avem de unde sti)…intai pentru ca-i un continuum estetic, si nu o balanta cu doua brate clare…si chiar cele mai “ne-sociale proze” duc in sine o atata doza de social pe cat n-o duc uneori alte proze zise angajate (Flaubert, sugereaza Bourdieu nu e chiar atat de asocial cum ar parea ci din contra…desi angajamentul lui variaza de cel al lui Maiakovski….si de cel al lui Iurie Barjanschi).
    apoi, in goana de a discalifica socialul, d-l Mircea V. Ciobanu se face a uita de sociologic…nu ca discurs teoretic (ca a pomenit printre randuri feminismul), ci ca realitate culturala…si n-a vorbit despre Cititor. care s-a schimbat. nu citeste fictiune, bunaoara (http://www.europalibera.org/content/article/2242093.html), pentru ca e lipsita de interactivitate (adica nu se poate baga like, tweet si share la teme, momente situatii). daca citeste atunci o face sumar, pe diagonala, ca si cum ar fi posturi pe facebook/twitter.
    mai e apoi o dubla migratie, una fizica, in exterior, si alta culturala, deopotriva in exterior si interior…primul tip de migratie e masa de moldoveni plecata aiurea la munca, despre care s-ar zice ca reprezinta un fel de clasa medie, adica oameni care citeau.
    al doilea tip de migratie e cel al prea-tinerilor, care mai citesc, in pauza dintre un joc, 3 clipuri pe youtube si niste randuri ale unei carti. o pot face on-line, intr-o limba originala (engleza, franceza), direct de pe vreo lista cu bestselleruri…si-i multa concurenta mediatica pentru cele 3 ore de timp liber pe care le are cititorul…si-s multe incarcaturile aditionale pe care lecturarea unui “strain” o poarta fata de lecturarea unui “autohton”: prestigiu, epataj…

    • catalin codru

    • 13 ani în urmă

    v ernu.,,sint niste tineri de prin fundu Basarabiei care au luat.o de foarte jos. Cum au reusit ceea ce au reusit? De exemplu, ce a reusit Crudu si Sandu Vakulovski in Romania (ca sa dau doar 2 exemple) e de tinut cursuri la universitate si de analizat la greu nu de transat in 3 citate si o condamnare. ,,domnu ernu ,nu va suparati,dar asa declaratii,impun o prelungire,monumente in timpul vietii,eventual pe alea clasicilor,cursurile de la universitate ,mutate la iniversitatea de medicina,cu aces liber la creerii expusi im formalina,un fel de mausoleu literar.toti acesti autor ,inclsiv si dumneavoastra ,au spart gheata literara basarabeana,dar sint inca destul de tineri ca s-ai omagiem ,si au unde sa creasca,perfectiunea n-are limite.aproape toti scriitorii basarabeni au esit din mediul rural,atunci ce rost are sa declaram ca vakulovski si altii s din ,,fundu basarabiei,,.cu imens respect pentru cea ce faceti!

    • v.ernu

    • 13 ani în urmă

    @catalin codru
    e o kestiune de analiza nu de omagiu,,,
    sint citiva profesori universitari care deja fac acest lucru. A se vedea cursurile Simonei Popescu in care deja analizeaza cazurile unora dintre acesti scriitori. Fireste, e vorba de o analiza “in miscare”

    • catalin codru

    • 13 ani în urmă

    mi se pare ca problema e putin alta,avangarda literara din basarabia a luat usor prin asalt fulminant,cetatea literara romaneasca,calitatea de intrusi insa mai predomina in constiinta multora din tara mama,daca pot sa ma exprim asa.nu cred ca mihai vakulovski a exagerat cind a spus ca are un complex de superioritate,logik, ei au venit cu un imens bagaj de lectura din alte zone culturale cum de exemplu e rusia.anume acest factor a fost decesiv in abordarea temelor sale literare,si putin strain pentru cei din tara,s-a confundat regionalul cu universalul,cred eu.la toate aceste ginduri subiective asi adauga ,ca pe durata procesului de afirmare a tinerilor prozatori declansat prin o viteza maxima,au aparut niste carente,lacune,dar departe de a fi fatale si ereductibile.totusi avem o generatie de prozatori noi foarte indrazneti,liberi de falsele pudori,de tabu-uri.

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    Fiindcă am intrat, o idee pentru Vitalie Sprânceană. Eu chiar admit că cititorul, azi, caută altceva decât ceva bine scris… ca stil. Tocmai despre asta spuneam când atingeam şi tema studiilor culturale.
    Pur şi simplu, fără a nega sau a anula/ diminua un oarecare aspect, inclusiv, socialul (cu deschidere spre sociologic…), nu ştiu de ce, dar îmi place ca o carte SĂ MAI FIE ŞI… BINE SCRISĂ. Or, stilul nu e numai (şi nici nu atât) “stufozitate”, cum zicea Iulian Ciocan, cât capacitatea de a fi limpede, expresiv şi… original/inconfundabil. Că dacă scrii aşa cum au scris alţii până la tine… la ce bun?
    Romanele lui Aureliu Busuioc pe care Iulian Ciocan le-a cotat ca bune, sunt bune nu datorită “socialului”, ci graţie faptului că le-a scris un om…cu stil.
    Sau, dacă vreţi: pe ce îşi construieşte romanul său Iulian Ciocan (ca să revenim… a nos moutons)? Pe o privire aparent neutră (forţat neutră), naivă (ochii unui copil îndobitocit ideologic) şi… cu ironie ascunsă. Ei bine, toate astea (toate trei!) ţin de STIL! Nu de “temă”! Să n-o înţeleagă chiar autorul, care a făcut şcoală la Crăciun?
    Apropo, prozatorii noştri minimalişti ar putea să înveţe şi din filmele neorealismului italian. Se pare, o lipsă totală de stil, dar câtă subtilitate neforţată! Azi aceste “copii din cotidian” sunt privite ca mostre cinematografice… haute-couture!

  5. Hm, n-am inteles nimic din textul dnului Mircea V. Ciobanu. El se subintituleaza, la moda si ambitios, “Noua proza basarabeana”, dar nu reiese de nicaieri de ce e noua si de ce ar fi basarabeana. asta o data. Doi: n-am inteles care e sistemul de lectura al dnului Mircea V. Ciobanu, inainte de scirturile procedurale depistate de Vasile Ernu. Adica, vorba lui Moromete, pe ce te bazezi? Pai, pe valorile din Romania. Dar cine a spus ca valorile din Romania sunt valori ratificate a priori? Si iata cu Mircea V. Ciobanu, care se ridica impotriva criteriului sociale de judecare, se bazeaza pe unul nu mai putin social sau, mai bine zis, geografic. Mircea V. Ciobanu judeca ceea ce numeste el “literatura basarabeana” cu harta Romaniei in fata. Un mod extrem de original. Ar mai fi si altceva in acest text?

  6. Eu cred că literatura basarabeană riscă prin profesionalism filologic să “recupereze” faţă de cea română de azi mai ales handicapul în ce priveşte Dispariţia Cititorului! Sau anemierea acestuia, incapacitatea lui de a rezista până la sfârşitul lecturii. Deja Labiş observa că ne cam citim între noi, profesioniştii. Ca fan al lui Mircea Cărtărescu, eu m-am abătut de la trebi combătând următorul derapaj pus în gura Omului-cu-două-mame: „Căci Ştefan cel Mare, mărunt de statură dar mare figură este cel care, inspirat de Duhul Sfânt (…), a rostit o zicală nemuritoare, ce i-a servit drept deviză, şi care-apoi s-a dovedit o lege-a pământului pentru toţi voievozii ce i-au urmat: «În duşmani cu hula, în popor cu sula!» Nu-i de mirare că toţi moldovenii de azi îi seamănă ca două picături de apă: pitici, peltici şi degrabă vărsători de sânge nevinovat. Apoi, Mihai Viteazul. A avut, ce-i drept, neclarităţi ideologice, i-a legat pe ţărani de glie, dar a şi unit cele trei ţări Româneşti, cum mai târziu, în mod simbolic, istoricii au unit trei bucăţi de hârtie ca să alcătuiască faimoasa lui frază-testament: «Pohta ce-am pohtit: Moldova, Ardealul, Ţara Românească». (Orbitor 3, p. 420)” Ei bine, am avut surpriza că unii dintre interlocutorii mei ulteriori, destul de mulţi şi de agresivi cu mine, SE MIRAU, nu ajunseseră cu lectura atât de departe, deşi erau şi ei fani cărtărescieni! Faptul că nici măcar Mircea Cărtărescu s-ar părea că nu este citit complet, după o enormă publicitate, ci doar frunzărit, aproape că-ţi taie curajul de a scrie filologic. De aceea, verificarea acestei ipoteze merită un studiu serios. De fapt, în postmodernism, textul este o marfă şi, înainte de a şti ce producem în 2011-2015, noi ar trebui să dispunem de sociologia corectă a cititorului real, care nu e doar profesionist, ci şi amator. Numai politicienii pot însă finanţa o asemenea costisitoare investigaţie. Şi nu vor face!

  7. e un eseu venit din frustrare profundă. şi, cum ar zice muşina – textul e fuşerit. m.v.ciobanu ne face sesiuni de master-class cu dan lungu. pentru scriitori ca m.v.ciobanu – românii vor fi întotdeauna mai buni ca noi. ca noi, în general – românii basarabeni.
    mai bine ar citi mai atent textele. ale oricui. este prima regulă când vrei să scrii despre o carte.

  8. putina cazuistica…
    il am in minte pe Oleg Garaz, care n-a incaput in “lista” d-lui Mircea V. Ciobanu (desi se gasi loc acolo pentru Pavel Paduraru, al carui Karlik e cumva mult sub Territoria lui Garaz)…
    n-am textul la indemana ca sa citez copios din el. incercarea de recenzie pe care i-am facut-o in Contrafort insa ma poate cred, sustine, pentru o bucata de drum retoric…cum site-ul Contrafortului nu mai recunoaste link-urile vechi, pun link-ul de pe blogul meu: http://www.spranceana.com/?p=341
    asta ca sa vin cu tacamul pe masa.
    Oleg Garaz m-ar ajuta sa amendez teza ca proza basarabeana noua “n-ar fi bine scrisa” (citat direct).
    o randunica nu face neaparat primavara, dupa cum o carte nu face decat rareori sa tina pentru o ditamai generatie, si prin extensie, o fraza sa exprime o intrega carte dar urmatoarele sunt delicioase, savuroase, mestesugite:
    “„Pumnul însemna o restrângere absurdă a posibilităţilor de conlucrare ale celor cinci degete – dactilografiere, interpretare pianistică, răsfoire de cărţi, mângâiere de femei, dezamorsare de mine şi bombe neexplodate, precum şi multe alte lucruri la fel de fine. Şi în nici un caz nu se putea compara sensibilitatea buricelor-«ochişori» ale degetelor cu grosolănia durerii acute la impactul articulaţiei osoase cu maxilarul sau sternul vreunui doritor de «ciocăneală»”. p. 23)
    si aici ceva “minimalism literar”:
    „orice ai face sau ai fi ca individ particular, singura valoare este una pe care o ai doar în Pluton.(…) Plutonul este un organism, iar eu sunt unul din organele lui. Dacă nu funcţionez, are de suferit întregul. Iar întregul funcţionează prompt la orice deranjament care-i reduce din performanţele funcţionale. «Disfuncţia» este reprimată prin toată violenţa disponibilă. Una cumulată şi extrem de eficientă.”
    nu stiu daca adunatura asta de fraze ar putea demonstra ceva, cu exceptia faptului ca un roman are si fraze reusite, si proaste, si minimaliste, si bogate, si sociale, si estetice…
    si totusi, cum de n-a incaput Garaz in lista?

    • catalin codru

    • 13 ani în urmă

    pentru mvc ,,cartea lui ernu e deja în lista celor mai proaste cărţi ale lui 2009″cartile nu intodeauna pot fi comparate cu produse alimentare sau toale ,nu pot fi de proapetimea intii ,dupa jumate de luna prospetimea a doua,sau vara asta se poarta ,vara viitoare va esi din moda.vin noi si noi generatii pentru care aceste carti vor constitui o redescoperire,artistica ,saciala sau culturala.e o declaratie tipic bucuresteana,de mitic obosit,,nu mai tine domle,,cred ca baetii sint in stare sa deschida propria scoala cea basarabeana,in proza romanesca,mogulii de la bucuresti n-au decit sa constate acest fapt.

    • v.ernu

    • 13 ani în urmă

    tema merita tratata atent si cu argunemte.
    incerc sa schitez citeva ginduri intre 2 avioane, de pe un aeroport cu o conexiune proasta si de pe un leptop amarit….
    Ginduri fragmentare..
    Acolo lipesete nu numai Garaz ci si Mitos Micleuseanu… care are cu totul alt tip de scriitura. De ce lipsesc? Ar fi fost mai greu de tratat in stilul “la kolhoz” a lui Mircea V. Ciobanu .
    Textul lui MVC urmareste sa demontreze 2 lucruri
    a. litertura acestei “generatii” este proasta, lipsita de profesionism si are succes datorita exotismului sau.
    b.(vesnicul complex moldo-roman) succesul lor sta la baza insucesului celorlalti… de raul lor nu mai ajung scriitorii buni sa publice in RO sau sa se scrie despre ei.
    Deconstructia celor 2 teze poate fi facuta cu usurinta.
    1. tehnica de analiza este impardonabila pentruun critic. nu poti sa citezi in halul asta, scotind din cotext frazele care-ti plac. Daca faci o anliza unei “generatii” poti arata si partile slabe si partile bune ale acestor scriitori. Operatia reusita, pacientul mort.
    2. citind textul Mircea V. Ciobanu ai impresia ca critica din romania il sustine in acets demers. Daca ne uitam la critica din RO observam: statistic şi calitativ lucrurile sînt într-un dezavantaj zdrobitor în defavoare criticului moldav.
    Punctul slab al textelor cu pricina nu este proasta scriitura. Ar fi de dicutat ce a fost apreciat si ce nu in textele fiecaruii in parte. Si eu cred ca sint unele lucruri de criticat dar nu asa cum o face MVC caci nu e credibil… ca sa nu zic ca e rea intentie.
    3. Chestia cu sucesul care a devenit o obsesie nationala in Basa (in mediul literar)… unde mai toti reproseza aceleasi lururi…
    aici poate ar trebui discutat ceva mai tehnic pentru a nu ajunge la pasiuni si orgolii tipic mediului literar.
    Eu cred ca ar trebbui de analizat atent cauzele acestui “succes”. Citeva problematici-directii. Si poate ar tebui sa definim urmatoarea: nu scriitori basarabeni ci scriitori romani nascuti in Basarabia. in literatura limba e definitorie nu geografia.
    As face citeva observatii de directie:
    a. majoritatea din cei amintiti nu se considera “scriitori basarabeni”, au debutat direct in Romania si nu au cunoscut mediul literar din MD. Eu personal nu stiam decit pe Galaicu cind am plecat in RO (personal). Stiam numai de literatura MD din scoala si pe parcursul anilor 90-2006 (2006 cind am debutat) eram mai aproape de literatura rusa, anglosaxona, germane, maghiara decit de cea MD (si ca lecturi si ca relatii directe cu autori. E si o autocritica acest lucru. 15 ani am fost rupt aproape total de Basa. Incerc sa recuperez cit se poate acum.
    b.Nu mi-am asumat direct niciodata identitatea Basa. Aceasta identitate era un fragment dintr-o identitate mai larga Sovietica & romaneasca pe care mi-am asumat-o. BAsa facea parte din acel puzzle. Era o piesa. Asta se intimpla cu mai toti din cite imi dau seama.
    c. Din punctul meu de vedere: aceasta este prima generatie (de dupa razboi) care debuteaza direct in Ro fara sa aiba complexele regionalismului. Fiecare din noi activeaza in orase diferite (Cluj, Iasi, Bucuresti, Timisoara, Brasov).
    d. Toti fac parte din grupuri culturale alternative, nu din grupurile centrale ale puterii culturale (asta e un factor foarte important.. da credibilitate). Nimeni nu a intrat pe usa din dos a literaturii ci frontal.
    e. este prima generatie (de dupa razboi) care este aceptata si de critica din RO si de colegii de breasla si tratata de la egal la egal. Ea a fost sustinuta si remarcata (dupa ce a debutat) de critici si oameni de cultura de top. Lista ar fi impresionanta. Asta nu e o chestiune de mindrie ci de responsabilitate.
    Nu zic ca cei din fata noastra (80cistii de exemplu) nu au fost acceptati, ci ca doar ca s-a schimbat cumva tipul de discurs fata de noii “cei de dincolo” care au devenit un soi de “ cei de dincolo care sint aici, scoliti aici etc”.. “ strainii nostri”. E imprtant de analizat aceste mecansime discursive ca sa intelegem mai bine ce se intimpla in aceasta masinarie culturala.
    f. Eu as spune: citeva din cele mai importante reusite a acestei “generatii” ar fi..
    I. Nu mai imita pe alde “escu” ci valorifica diferenta. Asta este marea ei gaselnita. deci nu exotism cum zice criticul moldav, ci diferenta. Ei au adus diferenta de care duce atita lipsa RO.
    II. cel putin 3 din cei numerati reusesc sa impuna dezbateri si sa faca agenda culutala din RO in momentul aparitiilor cartilor lor. E vorba de “fractursimul” lui Crudu (ramine ca punct de referinta in literatura din RO), debutul lui Vakulovski cu Pizdet(care schimba fata tinerei literaturi din RO) si (fara falsa modestie) eu cu Nascut in URSS care are meritul sa schimbe datele problemei in ce priveste relatia cu memoria si trecutul (este poate cel mai discutat debunt al ultimilor 10 ani.. dupa aprecierea criticilor din RO).
    Noi am avut curajul sa megem contra valului. Sa fim altfel. Da , ne-am cam saturat de estetismul virgin si steril romanesc (in ultima mea carte scrisa cu Stanescu tratez acest subiect mai pe indelete – “Cea ce ne desparte” 2010).
    Acestea sint date verificabile, deja trecute la catastif de multi critici din RO.
    4. iar in ce priveste reprosul cu sucesul este stupid. Nu poate fi tratat asa si dovesdeste o neintelegere a mecanismelor pietei culturale. Ce vina avem noi cei numerotati ca unii din generatia precedenta nu au intrat in circuitul lierar, al editorulor, al revistelor etc din RO? Sintem cumva directori de edituri, sefi de reviste si ne opunem? Nu. Eu pot sa arat ca oamenii care au luptat si au aratat si texte bune s-au impus: Galaicu, Garnet, Vitalie Ciobanu si (mai nou) Cheianu. Deci succesul unora nu presupune insuccesul altora si nu ar trebui sa fie un motiv de intristare. Sint 2 teme si probleme diferite. Ar trebui de explciat mai bine cauzele acestor fenomene. Asta nu inasemna ca cei care au succes (fie el si relativ) sint mai buni ca cei care nu au acest “suces”.
    5. eu insa asi ridica un alt set de probleme pe care domnul Mircea V. Ciobanu le trece cu vederea…
    a. in timp ce acesti tineri se bucura in tara de o critica pozitiva si de priza la public, in MD, in mediul critic a fost o tacere asurzitoare. De ce? E adevarat ca in ultimii ani Contrafosrt a facut o treaba foarte buna si a discutat o parte din aceste carti, cum era si firesc. In ce priveste zona USM tace si uraste cu rigoare.
    b. Cum se face ca unii dintre noi eram mai cunoscuti la moscova si berlin, eram invtati sa avem lecturi in diverse tari, intram in divesre antologii straine sau eram tradusi (crudu cu teatru si poezie + antologii, ciocanu cu brejnev + antologii, vakulovski in citeva antologii straine, nicoleta esinencu e peste tot in europa, eu cu Nascut am fost invitat in 7-8 tari.. etc) iar aici tacere, iar cind se verbalize ceva erau injuraturi si raderi.
    Textul lui Mircea V. Ciobanu este imaginea a cea ce este azi USM in raport cu acesti scriitori.
    c. cum se face ca multi din acesti scriitori au fost nominalizati si premiati in RO iar aici la premiile USM nici macar n-au fost niominalizati>? Mircea V. Ciobanu parca facea parte din juriu… ok noi nu sintem prezenti acolo, scrim prost, nu ne ridicam la asteptarile USM…. Dar nici Cheianu si Galaicu nu pot fi nominalizati?
    Asta spun nu pentru ca eu (si din cite stiu si ceilalti vizati) tin neaparat sa fiu apreciati de establishmentul USM (doamne fereste) insa asta arata ce decalaj mare este intre realitatea lumii literare actuale si ceea ce se intimpla acolo, care este nivelul discutiilor si cum se polemizeaza..
    meditam in continuare…
    oricum meritul textuli lui Mircea V. Ciobanu este ca ridica un set te teme bune: e un pas bun, intr.o directie gresita (cred eu)… insa e important pasul… si merita dicutat…
    deci din partea mea re sprijinul unei discutii decemnte… iar criticile la texte sa curga ca avem nevoie..
    sintem baieti mari, vaccinati deja caliti in lupte….

    1. @v.ernu: Foarte bun răspuns. Chiar dacă e de pe un laptop prost și între două zboruri. Sper să se oprească atacurile la persoană. Nu m-a interesat asta. Voi explica mâine de ce am publicat acest articol pe blogul meu. Și care sunt interesele mele meschine.

    • Igor

    • 13 ani în urmă

    Am postat de ieri acest comentariu, care vad ca n-a intrat nici acum. Il reiau, poate intra, ca vad ca ale voastre au trecere libera. Asadar:
    Igor Mocanu – Hm, n-am inteles nimic din textul dnului Mircea V. Ciobanu. El se subintituleaza, la moda si ambitios, “Noua proza basarabeana”, dar nu reiese de nicaieri de ce e noua si de ce ar fi basarabeana. Asta o data. Doi: n-am inteles care e sistemul de lectura al dnului Mircea V. Ciobanu, inainte de scirturile procedurale depistate de Vasile Ernu. Adica, vorba lui Moromete, pe ce te bazezi? Pai, pe valorile din Romania. Dar cine a spus ca valorile din Romania sunt valori ratificate a priori? Si iata cu Mircea V. Ciobanu, care se ridica impotriva criteriului social de judecare, se bazeaza pe unul nu mai putin social sau, mai bine zis, geografic. Mircea V. Ciobanu judeca ceea ce numeste el “literatura basarabeana” cu harta Romaniei in fata. Un mod extrem de original. Ar mai fi si altceva in acest text?

  9. un text psihanalizabil, veninos, făţiş răutăcios, nociv, scris – evident – cu intenţia de „a rade”, un text tendenţios care nu face bine nimănui, dar care aminteşte de existenţa lui Mircea V. Ciobanu. Mircea V. Ciobanu există şi asta spun toţi cei care se revoltă pe textul său maliţios şi nedrept, scris cu dinţii încleştaţi.

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    Bizara situatie: eu afirm ceva, autorii vizati si prietenii lor spun ca nu-i drept si ZAODNO (totodata, traduc si eu pentu orice eventualitate)… mai toarna cate o galeata de zoi peste cel care a indraznit sa atenteze la… onoarea generatiei. Cand miza e asta, ce ar mai fi de discutat?
    Igor Mocanu degeaba s-a ostenit sa plaseze textul de doua ori. Era suficient sa citeasca alineatul patru din eseu si sa inteleaga de unde s-a luat sintagma. Pentru ca nu eu ii plasez pe autorii vizati sub acest acoperis – o fac chiar ei. Nu e bine sau rau – e asa cum este. Si daca aceasta proza are succes (in toata Romania si in toata lumea) – sa fie sanatosi autorii si sa-si poarte succesul. Pe mine chiar nu ma deranjeaza. Eu am pus doar o diagnoza.
    Uite ca marele, arhicunoscutul, ce mai – CELEBRUL! – Mihai Vakulovski a aflat de existenta mea. Merita efortul, nu?
    Vasile Ernu s-a mentinut (a fost o aparnta?) in limitele unui dialog… dar n-a rabdat. Unu: ai mai pomenit doi scriitori pe care i-am omis. Eu am mers pe “varfurile” (e bine sa zic asa?) generatiei si pe… “profesionistii” pe care ii cunosc. Am sa mai citesc. Poate mai aflu, poate mai descopar un autor sau… o tema. Ca eu mai intai citesc, dupa aia scriu. Cat pricep, bineinteles.
    N-am zis ca literatura generatiei voastre e proasta. Am sugerat ca are… multe gauri in sistem. La modul simplist, explicatia ar fi: daca Crudu nu ar fi neglijent (har are… cat toata generatia), daca Bastovoi ar fi perseverat in cheia “Iepurilor…”, daca A. Vakulovki iesea din uniformitatea “Pizdet”- ului (o si face, partial, in ROSIA MONTANA… si deja E ALTCEVA!)… etc, atunci ar fi fost ceva… nu mai bun, dar mai pe placul meu. Ca nu pot sa raspund de toti.
    Daca insa toti autorii si toti prietenii acestora cred ca textele de care am indraznit sa ma aing sun geniale, va las sa le admirati mai departe. Si sa nu indrazniti sa schimbati ceva in scrisul vostru, in urma discutiei noastre, ca ma supar!
    Inchei, nu inainte de a-i spune lui Vasile Ernu ca a luat-o razna (vorba lui: fara sa verifice!) in mai multe randuri. Nu am dat de inteles ca critica din Romania ar fi de acord cu mine. Dimpotriva. Numai ca O PARTE (UNA PARTE! – ca sa nu incriminati!) din aplauze sunt pentru “specific” si pentru ca uite dom’le, fratii nostri din … debara stiu alfabetul!
    Alta: nu m-am asociat niciodata cu notiunea USM. Am fost intr-un juriu (unde am si pledat pentru cartile lui Em. G.-P. si C. Cheianu – CARE AU FOST NOMINALIZATE! – trebuie sa stii inainte de a spune!).
    Cartile voastre nu au fost prezentate acolo. Nu stiai ca la orice concurs cartile SE PREZINTA?
    Inchei aici, dupa un chin deosebit – departe de casa cu o tastatura franceza, care o ia mereu razna: vreau sa scriu de bine (sincer!) si tot porcarii imi ies… O fi fiind frustrari?

  10. ştii cum răspunzi tu, Mircea? ca şi copiii, cînd unu-i zice altuia că-i “aşa”, celălalt de cele mai multe ori răspunde: ba tu eşti “aşa”.
    eu n-am zis că-s celebru (deşi n-aş avea de ce să mă plîng nici de lipsa popularităţii, nici de libertate), în schimb tu ai urcat pe-un pedestal fals şi predai meditaţii pe care nu le-a cerut ABSOLUT nimeni. chiar crezi că tu le ştii pe toate, iar cei despre care ai scris nu au habar de teoria literaturii? – asta se vede şi din text, şi din răspunsurile tale

    • v.ernu

    • 13 ani în urmă

    Draga Mircea V.Ciobanu,
    lucrurile sint si mai simple…
    1. nu sint scriitor basarabean…. nu stiu ce e aia.
    2. nu am publictat 1 rind in Basarabia (primele texte in MD sint publicate prin ziare foarte recent).
    3. scriu in limba romana (atiti cit o cunosc) si concurez de la egal la egal cu toti cei care sciru in aceasta limba indiferent daca se numeste Popa, Vakulovski, Lungu, Floarian si daca e de la Chisnau, Iasi, cluj sau Bucuresti etc…. toti sint pe picior de egalitate atita timp cit joaca corect: unii au insa mai muta sansa de cit altii, unii sint mai tallentati decit altii. Timpul va arat cine si ce ramine.
    4. spre rusinea mea nu prea stiu literatura din MD (decit cea predata in scoala si cu exceptia celor care publcia in romania constant si la Cartier). Nu am acces la multe carti si nici timp. Nu e o kestiune de mindrie ci o ralitate incomoda. Incerc sa recuperez (deci scuze infourile incorecte, dar care nu schimba sensul celor spuse).
    Sint mult mai la curent cu ce se intimpla la Moscova in zona literara decit ce se intimpla la Chisinau si asta mai ales din cauza ca critica din MD nu e vizibila…. rusii au grija sa ma tina la curent…. iar cea romanesca nu se intereseaza prea mult ce se intimpla in spatiul MD.
    Stiu ca situatia este nedreapta si cinica uneori: apari la o editura vizibila din RO sau la Cartier esti citit si ai vizibilitate , nu – nu esti citit (decit accidental sau de foarte putini). Nu insemana ca unii sint mai buni decit altii.
    5. nu contest evaluarea ta, nu e teraba mea. insa nu pot sa nu vad cum te apucu sa dai verdicte unei asa zise generatii care nici nu exista…. incalcind grav reguli tehnice elementare. cind punem degetul pe el tu te eschivezi.
    Putem acepta fireste conventia: scriitori romani de origine Basa/MD. Putem vorbi fireste de niste trasaturi commune. Insa procesul de analiza al acestora trebuie pus intr/un context mai larg si mai nunatat (parerea mea). E important de vazut cum au fost apreciati de diverse categorii de critici (tineri, batrini, grupuri diferite etc.. unii chiar pastoriti de critici importanti), care a fost receptia critica genrala etc. daca vrem a analizam “o generatie”. Insa cind conlcluzia este anuntata din start: prosti, neprofesionisti si exotici… nu prea mai e ce discutata. Sint sigur ca e mult de ciriticat la fiecare din noi, insa trebuie nuantat si diversificat, nu simplificat. Si nu e vorba de laude dumnezeule… ci de o analiza decenta cu pro si contra, pe text.
    + ca mi se pare ca modul in care dai verdicte nu deschide discutia ci o incghide,,,
    sincer sa fiu chiar cred ca ai putea porni o dicutie cu adevarat importanta, fecunda daca ai deschide teme, intrebari, directii si nu ai inchide. Ai tot sprijinul meu… sint unul care va accepta si te va sustine caci e o tema care ma intereseaza.
    Off… depre Obsesia cu “succesul” este din punctual meu de vedere o tema moarta si total neinteresanta pentru noi.. Am vazut ca pe alocuri la Chisinau e pasionala si obsesiva.. ea nu mai este de actualitate si nu s e mai trateza demutl in stilul asta. e foarte, foarte provinciala… tinerii care calca in picoare batrinii: de ar fi asa… ce bine-ar fi…(ca fenomen si realitate). Unde incadram literatura care se vrea “cultrua inalta” dar mai nou se vrea si de “massa”. E o tema transata déjà dar poate fi abdatata daca se vrea.
    Vizibilitatea mutlora dintre noi se datoreza si faptului ca sintem implicati in multe alte proiecte paralele (reviste, festivaluri, grupuri de dicutie,video-audio, actiuni sociale etc).
    Hai ca ne prinde craciunul…
    Acestea fiind spuse… am iesit din aria de acoperire ca ma asteapta treburi mai putin literare si mult mai importante. Las literatura pe mina criticii…
    (o sa vitesc cu placere postarile daca mai apuc)
    Gheorghe tu esti mai “vinovat” ca Mircea haha…. pai de ce nu organizati o dezbatere si ne vedm frumos cu texte si polemici civilizate… poate iese de o sezatoare si ne cunoastem si noi mai bine daca sintem toti Basa??? Fi.i “meschin” pina la capat hihi…
    daca reusim sa depasimi fiecare din noi micile obsesii si frustrari (care el avem cu totii) crd ca textul lui MVC are deja un efect pozitiv… ca ne pune sa articulam niste rapsunsuri… sper ca sa vie falabil si invers…
    Va salut pe toti si Sarbatori fericite si carti bune
    v.e.

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    Cred ca noi, cei implicati (eu, autorii vizati, prietenii) ne-am putea lua o pauza… Riscam sa plictisim lumea (ca daca doar o amuzam… ii dam bataie mai departe!
    Salut Mihai (Vaculovski)!!! Tu erai? Cum de m-ai recunoscut frate? Mi-am permis sa am o atitudine mai putin laudativa despre ce & cum scrii? Te superi? Nu te credeam suparacios…
    Ia vezi ce si mai ales CUM ai scris tu (comentariul nr. 31… Nu te-ai asteptat la un raspuns pe potriva?
    Chiar daca as sti ca imi veti purta frica toata viata, fratilor, totuna nu as fi renuntat sa-l public. Chiar daca, recitindu-l, as fi vazut ca nu merge in toate “punctele esentiale” si as fi dorit sa-l refac.
    Ma tem mai mult de lancezeala criticii. Exact asa, cei “de o generatie mai mare” s-au obisnuit sa selecteze din critica rtomaneasca doar spuma laudelor (chiar daca veneau dinspre critici minori), iar critica din Basarabia s-o neutralizeze prin… imblanzire.
    Nu le repetati isprava!

  11. Mircea,
    (1) nu despre mine ai scris, deci nu de mine e vorba,
    iar eu
    (2) nu am zis că nu te cunosc, ci doar
    că prin acest eseu veninos te bagi în seamă, sînt lucruri cu totul diferite.
    OK, reacţia mea n-a fost prea blîndă şi normal că m-am aşteptat la comentariile tale la fel de “neblînde”, asta e limpede, dar tu nu te aşteptai la reacţii gen “31” după ce ai publicat… chestiuţa asta?
    cum adică să-ţi poarte frica? crezi că există scriitori care se tem de critici literari? – asta-i bună:))
    tu ca poet de ce critic te temi?

    • dandy

    • 13 ani în urmă

    Am pariat cu imaginea din oglinda si am pierdut lamentabil ambii. “Desantul basarabean”, cu exceptia lui V.Ernu, care a rezistat eroic ispitei de a se balacari in public “de la om la om” , a fost (mai este?) in schimbul de opinii/p.d.v. cu “frustratul” M.V.Ciobanu cel putin la fel de frustrat, “veninos, făţiş răutăcios”, adica mai mult decit hipersensibil la un text non-laudativ. Pe cind o hipersensibilitate similara fata de elogiile si superlativele nu chiar intotdeauna/ intru totul nejustificate/ nemeritate: “cel mai doct (tinar, paremi-se, dar nu e sigur) critic literar” (M.V. despre I.C. – citat aproximativ, cred ca dateaza de acum vreo patru ani), “cel mai talentat poet”, cel mai, cel mai … )?
    @Mihail Vakulovski: Mihai, chiar crezi pe bune ca textul lui M.V.Ciobanu este “nociv” si nu face bine nimanui sau e doar un fel nefericit de a-ti exprima dezacordul vs. “verdictul” lui M.V.C.? Si de cind oare un text al unui X-escu, X-ki, X-ov, X-u etc.etc. ar trebui “sa faca bine” cuiva? Asta ar fi oare menirea unui text (literar / de critica literara)?
    @ Gh.E. Mosul vine la cei care il asteapta, dupa cum bine stii. Si reteta une asteptari “de succes” e sa fii harnic si sa faci fapte bune. Vezi postarile de mai sus si fii sigur ca mosul vine. Daca n-o vi ajuns deja pe la tine.

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    ERATA!!! Pentru M. Vak.: niciodata tastatura nu mi-a jucat festa in asemenea hal. Sigur: “Chiar daca as sti ca-mi veti purta PICA” !!!

    • Igor

    • 13 ani în urmă

    @ Mircea V. Ciobanu – Am recitit paragraful al patrulea. Nu mi s-a parut. Dumneavoastra spuneti acolo ce NU este proza basarabeana, si nu ceea ce este. Asta-i primul lucru de care trebuie sa se fereasca un critic: a critica ceva prin ceea ce nu este, si nu prin ceea ce este. In rest, nu mai reiau.

  12. Astea, toate, de pînă aici trebuie să le considerăm “polemică” sau substitutele ei?!

    • Igor

    • 13 ani în urmă

    @ Vladimir B. – Si una, si cealalta, caci asa e frumos. Altminteri ne-am fi plictisit.

    • cartitorul

    • 13 ani în urmă

    Eu propun să-l bateți pe Mircea V. Ciobanu! Cu asta ar trebui să se încheie orice polemică demnă între niște scriitori care se respectă. Prea puțin sînge în literatura moldovenească și prea multă substanță mucilaginoasă!

    1. @cartitorul: Mircea, ești așteptat la colț.

    • mircea v. ciobanu

    • 13 ani în urmă

    Cel mai mult imi place, bineinteles, propunerea cu bataia. Oricum, ea reflecta adevarata dorinta… sublimata civilizat intr-un soi de vorbe inteligente alias de ocara. Chiar imi venea de cateva ori sa zic: da astea… nu vreti sa le discutam barbateste… “dupa club”. Ca sa-mi dau seama ca mai toti (eu, inclusiv) am cam discutat mai mult chiar DUPA CLUB.
    Dar sunt de acord cu bataia. Imi dau seama ca o cam merit. Cred ca mai mult din intuitie am sters-o pe vreo doua saptamani din tara. Daca vad ca gluma se ingroasa, cer azil politic in Franta!

    • Nic Arsanca

    • 13 ani în urmă

    Domnilor (absolut toți de mai sus),
    De ce nu luați o pauză, respirați adânc și – mai ales – nu uitați să urați (Doamne ferește “să urâți” sau “să vă urâți”) absolut fiecăruia dintre dumneavoastră,
    “Un Crăciun fericit și îmbelșugat !” respectiv
    “Un An Nou 2011 mai fericit și mai bun !” (decât toți precedenții la un loc).
    Este loc, suficient loc, pentru absolut toți dintre dumneavoastră, în peisajul limbii și literaturii române.
    Al dumneavoastră, spectator la spectacolul lumii,
    Nic Arsanca

  13. Domnilor (absolut toți de mai sus), De ce nu luați o pauză, respirați adânc și – mai ales – nu uitați să urați (Doamne ferește “să urâți” sau “să vă urâți”) absolut fiecăruia dintre dumneavoastră, “Un Crăciun fericit și îmbelșugat !” respectiv “Un An Nou 2011 mai fericit și mai bun !” (decât toți precedenții la un loc). Este loc, suficient loc, pentru absolut toți dintre dumneavoastră, în peisajul limbii și literaturii române. Al dumneavoastră, spectator la spectacolul lumii, Nic Arsanca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt