Fănica e om așezat și gospodar în sat. Așa crede cu tărie el, cumetrul Vania și soacră-sa. Cu ocazia lungilor sărbători de iarnă Fănică și-a pus luminițe de-a lungul streașinei, de asupra ușii, de asupra ferestrelor. Luminițele jucau tare frumos. Erau multicolore. Și el se uita mulțumit la ele. Era cea mai luminată casă din sat.

S-a gândit și la oamenii care trec pe drum. S-a dus în drum. S-a uitat la casa lui cu luminițe. Și s-a întristat. Nu se vedeau așa frumos cum și-a închipuit el. Lumina de la stâlpul din drum, din fața porții, era prea puternică. Acoperea jocul luminițelor lui Fănica.

Fănică și-a luat arma. A ochit becul din stâlp. A tras. Lumina din drum a dispărut.

În mahala au rămas doar luminițele lui Fănică. Era ca o casă în iarna poveștilor scoțiene. Frumoasă. Luminoasă. Casa lui Fănică.

Dacă ar mai fi fost și zăpadă…