Blog

E o poveste veche. Pe când erau sate. Cu flăcăi  și fete mari. Satele aveau oameni. Oamenii aveau obiceiuri. Obiceiul zicea: fetele mari lăsau lumina aprinsă în pridvor. Ca flăcăii să vadă și să știe gospodăria care are fete de măritat.
Flăcăul din Șărăuții Lipcanilor s-a urcat pe Jawa și, pe înserate, s-a dus la Pererita. După becul aprins din pridvor.
A hălăduit pe drumurile satului până a ajuns aproape de Zamca. E cealaltă parte de sat, dacă vii dinspre Șărăuți.
A găsit casa. Cu bec. Care lumina. Jawa roșie s-a făcut și mai roșie.
A fluierat. A chemat. A ieșit o mătușă. „Nepoata e acasă, bunico?” „Care nepoată?” „Fata de măritat”. „De unde fată mare aici?!” „Lumina e aprinsă.” „De frică, dragul meu, de frică.”
„Mă tem de întuneric.”
 

Comentarii(2)

    • Pricopsitu

    • 4 ani în urmă

    Jawa roșie…(care ) s-a facut si mai rosie ! OK , am inteles cum devine cu culorile, nea George. Si chestia cu frica e …political corect. Hiba e temerea de întuneric ! D-aia nu a mai revenit flăcaul cel cu JAWA ROSIE: a renuntat la fete mari, la case luminate si la cele hălăduiri.L-a învins intunericul ! Oare sa nu fi fost prezent la lecțile despre viteza luminii ? La steaua care a rasărit /e-o cale atât de lungă/ că mii de ani … etc etc etc

    1. @Pricopsitu: Nici n-am bănuit unde poate duce o Jawă roșie. Era doar despre „volle una donna”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Search
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Search
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt