Huzun este cuvântul dominant din cartea lui Pamuk. Este de origine arabă. Este pomenit în Coran. Dar a intrat și în limba uzuală turcă. Huzun e ceea ce se numește tristesse, în sensul atribuit de Levi-Strauss. „La fel ca tristesse, spune Pamuk, cuvântul huzun este foarte adecvat pentru a evoca nu atât suferința unui singur om, care ar putea fi privită ca o simplă boală, cât o cultură, un mediu și un sentiment care domină milioane de oameni.”
Instanbulezii, indiferenți la ideea de istorie, dărâmă ziduri seculare, pentru a utiliza piatra în noile fundamente. Sau betonează pereții seculari, fără a ține cont că pe lângă ei s-a scris istoria lumii. Demolează sau incendiază vechile conace de lemn și le înlocuiesc cu clădiri moderne, de beton și sticlă. Dar fără suflet. Și fără istorie. „Nepăsarea, distrugerea nu fac, în cele din urmă, decât să sporească sentimentul de huzun, adăugându-i o nuanț de zădărnicie și sordid, constată laureatul Nobel. Sentimentul de melancolie pe care-l generează suferința pricinuită de ruină, de pierdere și sărăcie îi pregătește pe istanbulezi pentru noi înfrângeri și pentru alte forme de privațiune.”
După Primul Război Mondial, pe vremea când poetul Yahya Kemal și romancierul Tanpinar, doi din cei patru scriitori melancolici ai Istanbulului pe care Pamuk îi ia drept ghizi ai orașului de pe cele două continente, populația Istanbulului abia dacă depășea jumătate de milion de locuitori. La sfârșitul anilor 50 populația a crescut la un milion și ceva. Iar în anii 2000 orașul pare să aibă în jur de 10 milioane. Autorul nu vorbește niciodată cu cifre concrete. În Istanbul lucrurile sunt aproximative.
29 mai 1453 „reprezintă pentru occidentali Căderea Constantinopolului, iar pentru orientali, Cucerirea Istanbulului.” Și de atunci toată istoria orașului s-a derulat între occident și orient. Dar cei mai mulți greci, armeni, evrei au emigrat din Istanbul nu după victoria lui Mehmet al II-lea în fața Bizanțului, ci după pogromurile din anii 50 ai secolului trecut, când autoritățile turce n-au reușit să administreze corect aniversarea a 500-ea de la „Cucerirea Istanbulului” sau „Căderea Constantinopolului”.
Bogătașii Istanbulului niciodată nu-și etalează averile. Niciunul dintre ei nu-și poate păstra averea mai mult de o generație. Statul intervine. Inițial ca să-i îmbogățească. După aia ca să-i deposedeze de avere.
Așa spun cărțile.
ISTANBUL de Orhan Pamuk. Traducere din turcă și note de Luminița Munteanu (Editura Polirom, 2011)
(Pentru Cartea zilei)
Comandă prin telefon 068 555 579 de luni până vineri: 09.00 - 17.00
Zenu
Se pare ca istambulitii il citesc atent pe Pamuk-efendi. In zona cuprinsa intre Sultanahmet si Aksaray se restaureaza multe edificii vechi. Centrul istoric se extinde si devine tot mai ingrijit. Incet-incet se va ajunge pana la zidurile lui Theodosie. Proiecte similare de restaurare se deruleaza si in cartierul Galata – partea europenizata a orasului. In schimb la noi huzun si depresie totala din cauza invaziei de termopan.
Gheorghe Erizanu
@Zenu: Huzunul nostru e din cauza unei lipse de viziune. Și din cauza unor pofte financiare. Azi. Chișinăul a devenit ca un oraș din Africa. La 20 de ani de la independență. Se dărâmă construcțiile lăsate de autoritățile coloniale. Cam huzun.
Nick Arsa
Nicio surpriză, de nicio proporție, nu există aici. Dorința feroce și atroce a unora și altora de a fi parte a dărâmării edificiilor coloniale este uluitor de satanică. În majoritatea cazurilor.
Aromânul vândut oricui, dar nu parte a românismului, fostul ministru al (in)culturii Romaniei(?!), sferto-semi actorul, semi-târziul Ion Caramitru, a zis-o textual, cu gurița sa “aurit-otrăvită” și cu o ură pasionată și nedisimulată, care a început în 1989 și a tot continuat apoi (din anii 1990 și până-n zilele noastre):
“Haideți sâ dărâmam oribila, faraonica construcție a Casei Poporului, care este mai mult decât orice o construcție de factură nord-coreană.”
Răspunsul unui grup de maramureșeni, “oameni simpli” (extraordinar de stupidă sintagmă), care au lucrat din greu la sus-menționata clădire, a fost scurt, extrem de clar și la obiect:
“Este Casa noastră, a tuturora, noi am făcut-o cu brațele și cu inimele noastre. Nu a fost niciodată a lui Ceaușescu. A fost, este și va fi a noastră.”
Cum de știu? Foarte simplu. Eram doară acasă, în Timișoara, în fața tembelizorului (m-oi fi tembelizat și eu cu acele ocazii) și i-am auzit și pră dînsul, dar și răspunsul acelor oameni minunați. Raspunsul a fost difuzat câteva zile mai târziu, într-un interviu realizat de TVR 1 cu participanții la realizarea Casei Poporului, arhitecți, constructori, proiectanți, creatorii acelor covoare persane unice în lume (oamenii din Cisnădie), etcaetara.
Gheorghe Erizanu
@Nick Arsa: De acord cu maramureșenii.