Nici n-au așteptat să fie înmormântat.
Și-au căutat mărgelele cotcodăcite în biografia lor ca să le arate Imperiului Netului cât sunt de curajoși astăzi și cât de curajoși au fost ieri. Politicienii puri și imberbi, scriitorii frustrați, politicienii ratați, justițiarii de gardă ai netului, consilierii political corectului, toți cetățenii Imperiului Binelui (toți fii sau nepoți ai lui Onache Cărăbuș), și-au dezgolit eroic bicepșii și s-au luat la piept cu mortul. „Druță a fost doar autorul celor cinci motănași, Druță n-a avut curajul să se arunce sub roțile Icarusului, Druță a fost disident cu permisiune de la partid, Druță e autorul moldovenismului, Druță nu poate fi citit, Druță și-a scris Testamentul în rusă, Druță nu și-a scris un testament moral etc, etc, etc.”
Criticii și scriitorii proletkultiști de pe timpuri îl criticau pe Druță orchestrat, cu indicație de la partid (komunist), în valuri. Totuși, parcă erau mai puțini. Și haita era după brazii Comitetului Central. Cei de azi sunt printre noi. Și cu o răutate încrâncenată aruncă cu mizerie în jur, crezând că stau într-un picior de înger pe pata lor albă de istorie. Noi suntem imaculații, justițiarii prezentului și emițătorii unicului adevăr suprem. Exact ca și politrucii proletkultismului din anii 50, exact ca autorul romanului „Viespile încă bâzâie”, unicii exponenți corecți ai realismului socialist, unicul posibil.
Pe de altă parte, Stepaniuc & Co, și ei fiii fiilor lui Onache Cărăbuș, aburcați pe țărâna mormântului, cu mortul încă în slujbă, și-l revendică fără drept de apel prin lungi interviuri TV și radio, devenind, nitam-nisam, mari experți în Nuța lui Druță, ultima virgină a literaturii moldovenești, făcând concurență deschisă criticilor Vasile Coroban, Ion Cubleșan, Andrei Țurcanu sau Bogdan Crețu.
Nu cred în conspirații și mari jocuri de culise. Cred în prostia umană. Și cred că cei care caută în „Povara…” lui Druță soldatul român care l-a dezbrăcat pe bietul moldovean în chiloți, iar soldatul rus îi dă obijduitului moldovean o bucată de slănină, de fapt, încearcă să-l împingă pe Druță, cu toată șmecheria și manipularea, în brațele adepților Kremlinului. Care îi fac semne și încearcă să tragă mortul de partea lor. Probabil, personajele masculine din romanul lui Druță ar fi fost mai sexy dacă purtau chiloți (chiar și fără stema RM). Dar Druță și-a îmbrăcat bărbații din opera sa așa cum erau îmbrăcați bărbații din acea epocă. Cu izmene.
Ion Druță a început să scrie la ziarul Plugarul Roșu (Moldova socialistă). Într-un ziar ideologizat, plin de tractoriști și mulgătoare. Pentru cititorii de atunci și puținii cititori de astăzi, textele lui Druță de atunci, din anii 50 ai secolului trecut, sunt o oază de normalitate și de limbă română prietenoasă și înțeleasă și azi. Portrete vii ale oamenilor, cronici la filme indiene (nu puteau să existe cronici la filme despre dragoste, filme străine, doar la filmele sovietice, cu eroi adevărați, komuniști încrâncenați).
Ca o eschivare de la realismul socialist direct și liniar Ion Druță și-a scris fraza cu mai multe înțelesuri. Nu există doar un singur adevăr. Lumea nu e doar albă sau doar neagră. Stil care irita ideologii proletkultismului. Și-l făcea iubit de cititori, care aveau o confirmare că adevărul lor e văzut și de alții. Și e scris.
Ion Druță a scris „Frunze de dor” într-un timp foarte scurt. Ca un pariu personal. Scriu o carte. Le arăt cum trebuie scrisă. Și mă întorc în sat, la tractor. Era deja obosit de șicanele din jurul său. Andrei Lupan a fost cel care l-a întors din drum. Druță n-a mai ajuns în sat. Și nici tractorist n-a mai fost. A plecat la Moscova, la Institutul de Literatură. Și a devenit scriitor profesionist.
De atunci și până în anii 2000 aproape toate învățătoarele și profesoarele noastre de limbă și literatură au ieșit din „Frunze de dor”.
În 1965, de la tribuna congresului scriitorilor, a cerut explicit, cu subiect și predicat, ca în RSSM să fie adoptat alfabetul latin. Șeful pe cultură al CC al PC din RSSM a fost demis și a rămas fără posibilitatea să se mai angajeze vreodată undeva toată perioada sovietică. (Ca să eliminăm discuția inutilă despre disidentul permis). După acel congres, în 1967, alfabetul moldovenesc a obținut un G. Iar literatura română din Basarabia o speranță. Care a fost spulberată de cenzorul tânărului poet Nicolae Dabija, care în loc de „am învățat rostul cuvintelor printre cuțite” a fost nevoit să accepte „printre frunze”.
Ion Druță, din solidaritate de breaslă și din respect pentru valoare, l-a apărat pe Grigore Vieru de tăvălugul ideologilor de partid, când mulți colegi priveau și așteptau cuminți cum talentatul lor coleg va fi demolat de forța partidului.
După „Balade din câmpie”, Ivan Bodiul, primul secretar al CC al PCM, l-a declarat pe Druță dușmanul său numărul unu. Și, din 1969, Moscova lui Druță, care până atunci era doar una dintre casele sale, a devenit singura sa casă. Drumul acasă, în RSSM, a devenit mult mai greu, iar șederile foarte scurte. Ca să apară la Chișinău, Ion Druță își publica inițial cărțile în rusă, la Moscova. Așa a devenit scriitor bilingv. De nevoie. Inițial, partea a doua din „Povara…” a apărut, în 1968, în rusă, la Moscova, și cu acest gir al capitalei imperiului avea posibilitatea, după mult efort, să apară și în provincia imperiului, la Chișinău. Romanul „Povara bunătății noastre” a apărut la Chișinău în 1972. E pentru prima dată când se scrie despre foametea organizată de autoritățile sovietice din anii 46-47. În ediția din 1972 Ion Druță bagă și o șopârlă lingvistică. Cu chirilică, în cuvântul „mâini”, după „î” chirilic apare un „i” scurt, nefiresc gramaticii limbii moldovenești de atunci, dar firesc scrierii „mâinilor” în română.
Eseurile lui Druță din perioada Perestroikăi au pus onorabil cetățenii RSSM alături de mișcările naționale din Țările Baltice. Altfel, ne-am fi bălăcit ca independenți alături de cei din Asia Mijlocie.
Primul ziar cu grafie latină, Glasul, a fost, de asemenea, o inițiativă a lui Ion Druță.
Ion Druță a fost unicul prozator din RSSM, publicat în cea mai veche colecție de carte românească „Cartea pentru toți”. Erau anii 80 sau începutul anilor 90.
Și a avut grijă să fie printre primii scriitori care au apărut cu grafie latină la Chișinău.
În perioada independenței fiecare președinte a vrut să ia din autoritatea morală a lui Druță (în 89 Druță era privit ca moralitatea supremă). Cred că e dezechilibrat, eufemistic vorbind, să pomenim de marele român Snegur și să turnăm toate zoile moldovensimului și chiloții basarabeanului în izmene din anii 40 peste Ion Druță.
Ion Druță a fost scriitor. N-a fost un mesia. Și a arătat metehnele acestui popor. Și părțile lui bune. Noi credem că suntem curajoși, corecți, onești, niște eroi ai timpurilor noastre. De fapt, noi suntem feciorii și feciorii feciorilor lui Cărăbuș, niște oameni fără nume, cârcotași, pizmași și, uneori, vrem să credem că suntem eroi. Și vrem să credem că avem viitor.
Testamentul a fost scris în rusă ca să poată fi adus în Republica Moldova. Pentru autoritățile ruse.
De ce a apărut Ion Druță la Editura Cartier? Simplu. Pentru că e un scriitor mare. Ultimele 4 volume din cele 8 volume de Scrieri Ion Druță erau redactate neglijent. Din cauza celor 4 volume l-am abordat. Redactorul lor îl voia foarte tare scriitor moldovean. Credeam și cred că Ion Druță este unul dintre marii scriitori români. M-am întâlnit într-o dimineață de toamnă, în apartamentul său de la etajul 5 sau 4, din centrul Chișinăului. Erau deja publicate în tiraje impresionante cele 8 volume, distribuite în bibliotecile din RM. Ăsta era argumentul și refuzul său de a publica ceva la o editură privată. Am fost de acord, dar l-am rugat să intre într-o librărie. Să vadă dacă există vreo carte de-a lui. A zis că va trece și mă va telefona. Librăriile se deschid la 9. La 9 și un sfert, timpul necesar de la librărie până acasă, m-a telefonat de pe fix. Așa am semnat primul acord. Apoi am descoperit că în edițiile precedente din „Povara…”, șase la număr, cei doi feciori Moraru aveau un singur nume Grigore. Așa a apărut Nicolae Moraru în ediția Cartier.
Când era de acord cu observațiile redactorului Dorin Onofrei, unul dintre cei mai atenți redactori Druță, îmi scria „Dragă Gheorghe sau Gheorghiță”, iar când credea că redactorul cerea prea mult sau era prea exigent, atunci mesajele sale începeau cu „Stimate Domnule Ierizeanu!” Așa ne-am scris mai bine de zece ani.
Ultimul an și jumătate Ion Druță a fost bolnav de cancer la plămâni. În tinerețe, pe când scria „Frunze de dor”, fuma câte două-trei pachete de țigări pe zi. De când a început războiul n-a putut ieșit din apartamentul său de la Moscova. Poate doar la spital. Nepoata Ana, unica rudă care a rămas la Moscova, a fost alături de el.
În ultimul său 3 septembrie, când i-am dorit „sănătate și pace”, mi-a răspuns sec: „n-am nici sănătate și nici pace nu e”. Avea mailul pe list.ru