Blog

În revista BiblioPolis nr.2/2012 a apărut acest interviu. Întrebările sunt ale lui Iurie Colesnic. Răspunsurile sunt ale mele. Atunci încă nu era caniculă. Și climatizatorul funcționa.

„Republica Moldova de la declararea independenței și până astăzi continuă a fi un spațiu politic și cultural foarte specific.
Şi dacă Făt-Frumos creştea într-un an cât alţii în zece, la noi numărătoarea e inversă, se face în zece cât alţii fac într-un an.
Editarea de carte e un domeniu foarte specific şi foarte sensibil Republica Moldova de la declararea independenţei şi până astăzi continuă a fi un spaţiu politic şi cultural foarte specific.
la toate problemele societăţii şi pentru a diagnostica o societate cel mai potrivit om pentru discuţie este desigur un editor. Editura Cartier e situată în centrul activităţii editoriale de la noi, iar directorul ei, Gheorghe Erizanu e omul implicat plenar în aceste procese. Opinia lui e una care trebuie auzită la această răscruce de timp în care ne-am pomenit.
–  Draga , Gheorghe Erizanu, cum e să fii editor într-o ţară dominată de ideea pragmatismului total, când în numele economisirii fondurilor se închid şcoli, respectiv biblioteci.  Vrem ori nu vrem dar numărul potenţialilor cititori se reduce considerabil. Ori existenţa unui editor este valabilă când există un consumator de carte ?
–          Mă tem că această țară nu e dominată de ideea pragmatismului total. Există foarte multă improvizație și aproximație. Mai ales atunci când vorbim de cultură. Eu dacă voi spune că unul dintre cei trei piloni ai unei țări e cultura, atunci voi fi învinuit de romantism, în cel mai bun caz. Așa că avem o țară așa cum este.
Despre școlile închise. Eu cred că, totuși, e un pas corect. Nu ne putem permite să ne batem joc de copii. Astăzi avem școli unde un învățător predă ca în perioada interbelică în cele mai îndepărtate sate. Face orele pentru cei doi copii din clasa I, pentru cei 4 din clasa a II-a, pentru cei 3 din clasa a III-a și pentru cei 7 din clasa a IV-a într-o singură încăpere, simultan. Eu sper că optimizarea școlilor este strict legată de calitatea educației. Nu sunt adeptul școlilor multe. Sunt adeptul educației performante.
Despre biblioteci. Am fost la Lipcani cu ceva timp în urmă. Am găsit la cineva o carte cu ștampila bibliotecii Fabricii de Zahăr din Briceni. Fabrica ceea a fost furată de toți. Așa că omul în casa căruia am intrat s-a ales și el cu ceva de acolo. Cu o carte. Astăzi nu cred că întreprinderile se gândesc să facă biblioteci. Ar fi excelent. Dar nu e bai. Dacă nu ne putem permite să avem două biblioteci într-un sat, atunci e bine să păstrăm cel puțin una. Decât două biblioteci proaste, cea școlară și cea locală, mai bine una bună. De la bugetul de stat, din bugetele locale în acești 20 de ani s-au alocat bani. Mă miră că astăzi sunt biblioteci care încă nu au fonduri suficiente și se plâng în continuare. Fonduri au fost. Problema e că s-au cheltuit pe cărți proaste, prin găinării locale dintre unii bibliotecari, unii funcționari culturali și unii editori sau unii librari.
Uciderea cititorului nu e în numărul mic de biblioteci sau școli, cititorul este ucis de cărțile proaste și de educația proastă. Nu cred că în interbelic erau mai mulți știutori de carte. Dar tirajele unor cărți de poezie ajungeau la 5000 de exemplare. Iar romanele bune se epuizau în câte 10000 de exemplare într-un an. Nu vreau să idealizez acea perioadă, dar atitudinea față de carte îmi impune respect.
Viața unui editor de carte e tristă în Republica Moldova nu din cauza că statul nu investește în programe editoriale. Eu nu sunt adeptul acestei infuzii în carte. Funcționarii culturii acestui stat trebuie să-și facă treaba onest și în domeniile lor directe. Atunci editorii nu vor cere bani de la stat.
– Nu e o noutate că piaţa de carte în R.Moldova e foarte mică, că există o concurenţă la limita bunului simţ. Cum totuşi rişti să editezi cărţi specifice, adică orientate spre domenii destul de înguste. Cum e cazul recentei ediţii „Contabilitatea…” ?
–          Dacă vorbim de Bazele contabilității, atunci nu e vorba de risc. Nu sunt adeptul imperiilor editoriale. Cred că fiecare carte își are propriul cititor. E mult mai sigură investiția în cărțile de nișă, de specialitate decât cele generaliste. Contabilii au nevoie de cărți de specialitate. Paradoxul este că această carte apare în română pentru prima dată. Nu știu de ce se consideră că domeniul contabil are nevoie de cărți în rusă. Vorbesc de cel moldovenesc.
– Ne-am convins la Târgul de carte de la Francfurt, că nemţii editează cărţi pentru absolut toate domeniile, adică fiecare cititor îşi poate găsi cartea necesară. Ce ne facem noi cu dorinţele cele mai secrete ale cititorilor. Ori această problemă în R.Moldova n-are soluţii ?
–          Editorii moldoveni nu pot acoperi toate dorințele cititorilor. Dar Republica Moldova are un avantaj imens. Librarii pot aduce cărți în unu-două exemplare de pe piața rusă sau cea românească din România. Nu văd o problemă.
– Cartea românească ajunge la Chişinău. Cartea din R.Moldova ajunge la Bucureşti. Doar oare aceasta e totul. Mi se parte că în domeniul difuzării de carte există mari şi dificile probleme ?
–          Piața de carte românească e pe cale să moară ușor-ușor. Răsuflă abia-abia. Rabatul în librării, din cauza costurilor arendei, a săltat foarte tare. Viața de raft a unei cărți s-a scurtat foarte mult. Cu câțiva ani în urmă o cartea putea să stea în librării doi ani. Astăzi se ajunge la trei luni sau șase, în cazul fericit. Scriitorii basarabeni, tot luptându-se în de ei cine e mai român, cine e mai mare, cine e mai tare, au uitat că un scriitor trăiește prin cărțile pe care le face. Și le promovează. Librarii din România nu vor să ia cărțile semnate de autori basarabeni. Nimeni nu-i știe. Librarii nu vor să ia poezie. Nu se vinde. Le ocupă locul pe raft. Cărțile în librării nu mai au coperte. Avem librării pline cu, pardon, cotoare. Exportul de carte din Republica Moldova este lovit și de repatrierea valutei. Cu acel termen de un an.

  1. Cartea devine un obiect de lux. Zic asta comparând preţurile la carte şi banii pe ca-i primeşte un angajat. Cum ar fi să împăcăm „Lupul, capra şi varza „ ?

–          Editorii doresc mai mult ca politicienii ca cetățenii noștri să fie bogați. Cartea print devine un obiect de lux. Nu văd o tragedie. Cartea digitală, și azi pot afirma aproape cu certitudine, va deveni cartea populară. Probabil că pe piața românească, vorbesc de Republica Moldova și România, cartea digitală va ajunge cu câțiva ani întârziere. Dar revoluția ei e ca și, cel puțin, inovațiile poligrafice ale Pinguin-ului din anii 30 ai secolului trecut. Prețul cărții atunci a ajuns la prețul pachetului de țigări.
– Autorii sunt punctul de pornire pentru un editor veritabil şi tot ei generează cele mai mari probleme: onorariul, formula grafică a cărţii ş.a.   Cum îţi construieşti relaţiile cu ei ?
–          Foarte simplu. Onorariul nostru este atât. De cele mai multe ori nici nu negociez. Onorariul se achită pe măsura vânzării. Ca autorul să nu aibă iluzii și așteptări exagerate. Tirajul cărții este indicat în pagina tehnică. Prețul cărții este stabilit de editură pe copertă. Ca în perioada sovietică. Jucăm cu reguli clare.
Cărțile apar în anumite colecții. Evit, de obicei, să iau o carte în afara colecțiilor. Designul și tipografica aparține editurii. De aia cărțile Cartier arată bine. Fiecare trebuie să-și facă bine munca pe segmentul său. Scriitorul trebuie să scrie bine. Lectorul să citească atent. Machetatorul să macheteze, respectând tipografica și stilul stabilit în editură. Directorul artistic elaborează copertele în cadrul unor colecții distincte. Atât. E foarte simplu.
– O a doua mare bătaie de cap pentru editori o constituie relaţiile cu statul. Impozite, taxe deschise şi ascunse, repatrierea valutei, import-export etc. Cum se descurcă un editor ?
–          Relațiile cu statul sunt OK. Relațiile cu unii funcționari ai statului au fost complicate, alogice și lipsite de bun-simț. Nu vreau să vorbesc despre tâmpeniile puse la cale de nu-știu-cine pentru nu știu-ce din 2010/2011. Nu mă liniștește nici faptul că a fost un an al raiderilor.
– Există o formulă de existenţă ideală pentru un editor ori poate o ţară care permite unui editor să se realizeze plenar ?
–          Am cele mai frumoase invidii pentru editorii francezi și solidaritatea lor în găsirea unor soluții simple, elegante și cu față umană în piața editorială și a librăriilor din Hexagon, pentru editorii germani și infrastructura culturală a statului german, pentru liberalismul economic al editorilor anglo-saxoni care au o piață de desfacere imensă. Invidiez editorii maghiari care la o populație de 9 milioane lucrează cu tiraje de 5000 exemplare. Nu înțeleg cum și de ce. Și constat cu regret că noi, la peste 20 de milioane de potențiali cititori lucrăm cu tiraje de sub o mie de exemplare.
– Ai o experienţă bogată în domeniul editării de carte. Vreau să ştiu părerea ta, editarea cărţilor este doar o profesie sau e mai mult vocaţie ?
–          Dintre numeroșii editori de pe piața românească cei cu licențe în  litere sunt foarte puțini. Statistic ar trebui s-o numim vocație. Dar eu cred că e o profesie. Care se învață. Ca toate celelalte. Școala e proastă și nu ne învață nimic. De aia suntem nevoiți să învățăm din mers. Și dacă și ne este dragă profesia, atunci putem spune că e vorba și de vocație.
Nu știu. Pur și simplu, mie îmi plac cărțile.
– Întrebarea pe care ai vrea să ţi-o pui singur, convins fiind că nimeni nu ţi-o pune ?
–          N-am nicio întrebare. Și nu sunt exhibiționist. Ș-apoi am pus atâtea întrebări altora…”

Comentarii(9)

    • vera

    • 12 ani în urmă

    Ce estimari dă domnul Erizanu pentru raportul dintre cartea electronică și cartea tiparita către anul 2020?

    1. @vera: Estimări pot fi făcute în Anglia, Franța sau SUA. Piața de carte românească e o nestemată. Nici Ion Sturza, nici Dinu Patriciu, cei mai optimiști ebook-ieni români, cu siguranță, nu vor fi pe piața de carte în 2020. Nici pe cea print, nici pe cea digitală. Acu ei ar face o estimare de 70 la 30 pentru ebook.
      După vânzări ebookurile românești ar putea fi aproape de print. Peste 8 ani. Dar nu am abilități Vanga. Va fi cum va fi. Cartea print va exista.

    • vera

    • 12 ani în urmă

    În Vision 2020 Biblioteca Britanică estimeacă că până în 2020, 75% din toate titlurile editate in întreaga lume vor apărea în format digital sau în ambele formate

    1. @vera: Dacă vom ajunge în 2020, atunci cărțile Cartier vor adeveri această statistică. Republica Moldova e în zona gri a vânzărilor pe net. Cumpărătorii din RM nu pot cumpăra cărțile Cartier de pe iBookStore. Am găsit o soluție și pentru harnicii cititori ai RM. Ebook-urile Cartier pot fi procurate direct de pe http://www.cartier.md. Procentul de print sau digi depinde de cititor. Va fi cerință, va fi și procent.

    • Mircea

    • 12 ani în urmă

    Eri pe la ameaza am ascultat pe France Culture interviul cu Teresa Cremini, directoare la Flammarion si gândurile m-au dus la Cartier. Vorbea despre activitatea dificila a editorilor de a fi în acelas timp mesageri ai culturii si oameni de afaceri. Printre altele mai spunea ca limba franceza este unica limba în care cuvântul carte are on diminutif: bouquin.

    1. @Mircea: Flammarion-ul e mai aproape de afaceri decât de literatură. Mai aproape de mesageri ai culturii ar fi Actes Sud sau Seuil-ul. Dar, mă rog, dă bine la imagine această lamentare a editorilor. Ne place să fim pe rol de vânat.

    • Nic Arsa

    • 12 ani în urmă

    Pentru madam Teresa Cremini; limba română are ca diminutiv evident pentru ”’carte”’ cuvântul ”’cărticică,”’ iar ca augmentativ (sau un alt diminutiv ?!) cuvântul ”’cărțulie.”’
    Unii nu se pot abține niciodată (madam numărându-se printre aceia) să bată câmpii sau tot felul de cîmpii de tipul Champs-Élysées.

    1. @Nic Arsa: E o informație. Omul deja e în cultura franceză. După Ponta, discursul antioccidental începe să obțină alt contur, complet altul. Și noi l-am trecut. De câteva ori. Sigur, observația dvs nu are nimic comun cu gașca de jurnaliști români, care au început să învețe Occidentul și să vorbească despre mândria de a face șmecherii dâmbovițene ca despre interesul național.

    • Nic Arsa

    • 12 ani în urmă

    Domnule Erizanu,
    Poate m-am grăbit în a mă lăsa “să-mi sară muștarul”. E perfect posibil. Mai sunt (încă) plin de pasiune. Uneori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt