Anii ’90 au fost o perioadă a începuturilor de drum pe multe planuri în spațiul românesc, inclusiv pe piața editorială. Edituri noi, cu proiecte de lungă durată, s-au dezvoltat și au reușit să-și păstreze existența în ciuda multor evenimente imprevizibile, care le amenințau bunul mers sau chiar existența. Acesta este și cazul Editurii Cartier din Republica Moldova, care în 2025 a împlinit 30 de ani de existență. Cu o experiență de peste trei decenii în construirea unui portofoliu editorial solid și în promovarea literaturii contemporane, Cartier s-a impus ca una dintre cele mai importante și prestigioase edituri din Republica Moldova și din întreg spațiul românesc. Gheorghe Erizanu, fondatorul și directorul editurii, ne vorbește în interviul de față despre istoria editurii, provocările pieței editoriale, relația cu autorii și cititorii și cum, printre altele, un război comercial între două puteri poate influența viața unei edituri
Ce v-a determinat să înființați editura în urmă cu 31 de ani? Cu ce gînduri ați pornit la drum și cum vedeți lucrurile astăzi?
Nu a fost o decizie nobilă. Lucram în presa scrisă și acopeream spațiul cultural, o profesie care astăzi e la marginea presei sau nu există deloc. Trăiam de la salariu la salariu, muncind în două-cinci locuri concomitent. Aveam copil mic, trăiam în gazdă. Voiam, foarte simplu, să-mi asigur un trai decent. Încet-încet, presa de la Chișinău din acea perioadă a început să se coloreze politic. Nu am vrut să fac parte din nici una dintre taberele de atunci: nici din cea a „unioniștilor“, nici din cea a „stataliștilor“. Îi cunoșteam foarte bine și pe unii, și pe alții. Deoarece credeam că sînt un cunoscător al pieței de carte, care deja era în descreștere, m-am aventurat în înființarea unei edituri. Dar aveam nevoie de un partener sau parteneri care să fie mai aventurieri decît mine. Pe parcursul anilor ei s-au retras, și-au vîndut acțiunile. Munca la editură nu e spectaculoasă. E nevoie de foarte multă rigoare, disciplină, atenție, birocrație, efort cotidian. De fapt, mobilul cel mai important a fost să-mi iau viața în propriile mîini. Să-mi asum ratarea sau să-mi asum succesul.
Cum s-a adaptat editura la schimbările pieței și care a fost, de pildă, impactul momentului în tranziția spre digitalizare?
Cea mai mare schimbare a pieței de carte a fost la începutul anilor 2000. După doi ani și ceva de muncă, cu drumuri făcute în fiecare sîmbătă Chișinău-Iași-Chișinău, unde era majoritatea autorilor, Cartier a scos pe piața de carte românească, în 1999, primul Dicționar Enciclopedic Ilustrat depolitizat. L-am făcut după modelul Larousse-ului. A fost un efort financiar (și ca timp) imens. Ar fi trebuit să ne asigure o existență fără probleme îndelungată. Cu actualizări periodice. Părea un proiect logic și un nucleu pentru activitatea de mai departe a editurii. Doar că în anii 2000 a fost unul mai vizionar decît noi, mai perseverent și dintr-o lume mai importantă decît a noastră. Și cu o limbă de circulație internațională. A apărut proiectul Wikipedia. Care a eliminat, practic, toată piața de dicționare.
În anii ’90 ai secolului trecut, dicționarele erau printre cele mai vîndute articole din piața editorială. Iar Editura Teora, specializată în dicționare, era una dintre cele mai mari din România.
Acesta a fost impactul cel mai mare, pe care l-am trecut. Este adevărat, noi ne-am dezis mult mai repede decît alți editori de dicționare.
Dacă vorbim de cartea digitală, atunci noi ne-am implicat în această piață. Pe atunci limba română, de exemplu, nu era acceptată de marile platforme de vînzare a cărții digitale. Verificările erau mult mai ample decît în ultima perioadă. Cartierul era și mai ciudat. Eram o editură din Republica Moldova care făcea cărți digitale românești în ePub. Republica Moldova nici acum n-a ieșit complet din zona gri a marilor companii internaționale. Primele cărți digitale, la compartimentul limbă scriam „portugheză“, apoi cînd cei care aprobau ancheta nu erau de acord și ne blocau accesul, am trecut la limba „rromă“. Așa se vindeau primele e-bookuri Cartier în mallul lui Steve Jobs.
Apoi a venit administrația Trump și a lansat războiul tarifelor vamale. Noi sîntem o victimă a acestui război. E-bookurile noastre se vînd printr-un agent economic din SUA, care, după războiul tarifelor SUA & Uniunea Europeană, nu mai poate vinde pe teritoriul UE. Iar aici aveam cel mai mare număr de cumpărători digitali. Pe de altă parte, cei care sînt din afara pieței ar trebui să știe, chiar dacă editorii nu prea spun, că vînzările de e-bookuri sînt insignifiante. Dacă reușești să vinzi trei cărți digitale dintr-un titlu într-o lună, atunci acel titlu va deschide topul vînzărilor. Cartea digitală poate fi privită ca o extensiune și o posibilitate de promovare a unui titlu, dar, oricum, vînzările de bază sînt cele ale cărții clasice. Și-apoi, nu orice carte poate deveni firesc digitală. Literatura de consum poate fi digitalizată, ca să o poți citi în călătorii fără a te împovăra cu kilograme suplimentare. O carte de filozofie mă îndoiesc că merită să fie digitalizată. Doar dacă vrei să faci muncă de voluntariat pentru companiile care dezvoltă inteligența artificială. Altfel, nu cred că omul studios va răsfoi un Kant pe un iPad sau Kindle.
Cum a gestionat editura perioadele critice?
Editura nu gestionează nicicum. Oamenii sînt cei care gestionează o criză. Mie îmi este foarte simplu. N-am avut niciodată momente fără crize în cei peste 30 de ani ai editurii. E adevărat, unele au fost mai mici, altele au fost mai mari, unele au fost economice, altele au fost politice. În perioada Voronin am fost abonat un an de zile, săptămînal, la anchetele Centrului Național Anticorupție și la Ministerul de Interne pentru că am dus un bax de apă colegilor ziariști care erau în greva foamei la Radio Chișinău. O librărie de 40 de metri pătrați era inspectată și controlată de doi colonei de la fraude economice mari. E adevărat că, pe 31 decembrie, unul dintre cei doi colonei, cel care vorbea română (celălalt era doar vorbitor de rusă), mi-a telefonat ca să-mi ceară urgent datele de buletin/carte de identitate ca să achite amenda în locul meu. Mi-a zis că i-au cerut imperativ șefii. Și lui îi era jenă să mă amendeze. Așa că s-a dus la poștă și a achitat-o el în locul meu.
Pînă prin 2005 noi lucram cu aceleași tiraje ca și colegii mei. Mari. Mai ales că în Republica Moldova tipografiile erau cele rămase din perioada sovietică. Erau tipografii planificate pentru tiraje mari. Chișinăul era unul dintre centrele poligrafice importante din Vestul URSS-ului. Lucram cu tiraje de 3.000-5.000 de exemplare. Lucram mai mult pentru depozit decît pentru rafturile librăriilor. Atunci am decis să punem tirajul pe pagina tehnică a cărților noastre, să mergem pe tiraje mici, chiar dacă costul per bucată era mare, ca să lucrăm doar pentru rafturile librăriilor. Am dat la topit foarte multă carte. Am făcut ordine în depozit. Și de atunci funcționăm cu tiraje mici. De la 300 pînă la 800 de exemplare, cu mici excepții.
Tirajele mici îți permit să pui prețul cărții pe copertă. Viața de raft se scurtează foarte tare. Și îți permit să reacționezi rapid la crizele pieței.
Cînd piața de carte pentru copii a fost dominată de Disney, atunci ne-am dezis de cartea pentru copii. Nu sînt adeptul culturii pop. O accept, o respect. Dar să și-o asume alții. După 15 ani, cred, prin 2015, am revenit la cartea pentru copii. Cu tinerii ilustratori de la Clubul Ilustratorilor Români. Republica Moldova, chiar dacă a avut o școală de ilustratori foarte bună în anii ’80, i-a pierdut pe toți la începutul secolului. Am lucrat cu texte ale scriitorilor români din Republica Moldova (literatura pentru copii de la Chișinău a avut noroc să fie scrisă de către cei mai importanți scriitori, nu era considerată o literatură minoră ca la București) cu ilustratori din București sau din Secuime.
Cum echilibrați balanța dintre cărțile care presupun un risc editorial și siguranța comercială?
Mecanismul cel mai eficient e tirajul scurt. Este complicat pînă stabilești și echilibrezi lucrurile. Este important să existe o continuitate editorială. E nevoie de un grafic al aparițiilor. Oricît de paradoxal ar suna, o editură nu poate funcționa fără sincope dacă nu are un plan editorial anual clar. Și atunci, cînd ai în față 80-100 de titluri, încerci să păstrezi un echilibru între riscul editorial și siguranța comercială. Ai imaginea completă a viitoarelor apariții editoriale. O editură funcționează foarte banal. Cinci zile pe săptămînă. De la opt dimineața la șase seara. Zi de zi. Muncă, muncă, muncă.
Există o relație ideală între editor și autor sau editor și cititor? Dacă da, cum arată aceasta? Există momente cînd, ca editor, nu cădeți de acord cu un autor asupra unui aspect al cărții? Dacă da, cum gestionați asemenea momente?
Mulți autori ai editurii sînt prieteni sau colegi din presă de pe timpuri. Sau prietenii care s-au legat de-a lungul anilor. Nu toți prietenii sînt autori Cartier. Dar sînt mulți. Am avut relații foarte bune cu Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu. Mușina și Crăciun au fost printre primii scriitori din România care au acceptat să apară în 1996 la o editură din Republica Moldova. Pe atunci, scriitorii din Republica Moldova visau să apară la o editură din România. Nu conta cît de mare și vizibilă era editura, era important să fie din București, Cluj sau Iași. Am fost coleg de facultate sau de redacții cu Dumitru Crudu, Doru Ciocanu, Costică Cheianu, Vsevolod Ciornei, Tatiana Țîbuleac, Emilian Galaicu-Păun, Tamara Cărăuș, Irina Nechit. Probabil, ei sînt mai norocoși ca mine. Au avut timp și perseverență să scrie. Am preferat să scot cărțile lor decît să le scriu pe ale mele. Erau deja scrise și erau mult mai bune decît posibilele mele cărți. Am urmărit și am fost atent la ceea ce apărea încă în presă (pe cînd exista presa scrisă ca un ecosistem), la textele lor și ale celor tineri.
În mod obișnuit, autorul are libertate absolută. E o lecție pe care am învățat-o în anii Perestroikăi. Dar sînt cazuri cînd redactorul intervine mai tare decît în mod obișnuit. Sau propunem să schimbăm titlul. Dar, de fiecare dată, discutăm, încercăm să-l convingem pe autor. Consider că am procedat corect (și e pentru binele cărții) ca romanul Frica al Danielei Rațiu să apară cu acest titlu, Pe contrasens al lui Oleg Serebrian să aibă acest titlu. Am greșit, cred, cu Cîntecul mării de Oleg Serebrian (ediția germană a apărut cu un titlu mult mai bun, Tangou în Cernăuți), cartea Liliei Bicec-Zanardelli, Lagărul 33, ar fi trebuit să se numească O dragoste siberiană (editorul italian a fost mai bun ca mine), iar Fantoma blondă a lui Boris Cremene trebuia să se numească Cartea străinului. Cred că a fost o decizie corectă să ilustrăm cu fotografii de epocă volumele lui Mircea A. Diaconu: Cernăuți. Obiecte pierdute și Bucovina. Fals tratat de economie și istorie politică.
Discuțiile apar uneori din cauza copertelor. Aici încerc să-i ofer o libertate mai mare și să-l apăr mai degrabă pe Vitalie Coroban, directorul artistic al editurii, decît închipuirile de copertă ale autorilor. Mai ales că Vitalie Coroban poate explica fiecare punct pe care îl pune pe o pagină. De ce are acea dimensiune, de ce este în acel loc și de ce are culoarea respectivă.
Am avut cazuri mai degrabă anecdotice cu cîțiva scriitori canonici ai literaturii din Republica Moldova. Redactorul Valentin Guțu a observat că în romanul Hronicul Găinarilor al lui Aureliu Busuioc, care la Cartier apărea în ediția a II-a sau a III-a (primele ediții au fost la altă editură), se vorbea despre soiuri de struguri din Basarabia care au apărut după ciuma viței-de-vie de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Doar că evenimentele se derulau în prima jumătate a secolului al XIX-lea. M-am dus să discut observațiile cu Aureliu Busuioc, în apartamentul său. Busuioc, care era de obicei bonom, autoironic și mai mult ironic, a explodat. Era supărat pe lume, pe Valentin Guțu, pe mine, apoi s-a calmat. Am vorbit. Am trecut în revistă cu voce tare fiecare soi de viță-de-vie care era în Basarabia în prima jumătate a secolului al XIX-lea (am venit cu lecția pregătită și cu soluția oferită) și a acceptat. În cazul romanului Povara bunătății noastre de Ion Druță, un roman canonic al literaturii basarabene din 1970, ajuns la Cartier la ediția a VIII-a, probabil (primele ediții fiind apărute la diferite edituri), am descoperit că frații Moraru aveau același prenume: Grigore. Așa apăruse în mai multe ediții. Druță era sigur că unul e Grigore, iar celălalt frate e Gheorghe.
Din punct de vedere concurențial, cum este pentru dumneavoastră să vă aflați pe două piețe? Care ar fi diferențele și asemănările majore ale acestora? Logistic, cum reușiți să vă descurcați?
De la fondarea editurii, din 1995, am zis că sîntem o editură românească. Care edităm autori români, indiferent de geografie, și vindem cartea pe piața românească, indiferent de frontierele politice. Pasul următor era firesc. Să căutăm un distribuitor pentru piața din România. În primii doi ani am lucrat cu un distribuitor. Apoi l-am schimbat. Și am lucrat 28 de ani prin Codex, care a îmbătrînit odată cu noi. Începînd cu anul trecut sîntem distribuiți în România prin Librăriile Humanitas.
Problema cea mai mare a distribuitorilor noștri este achitarea TV-ului în avans, în vamă, pînă la vinderea cărților în librăriile din România. Noi am trecut prin TVA de 9%, apoi am avut o gură de oxigen cu 5% și, ca să nu ne pară viața ușoară și fără crize, acum avem 11%. Asta înseamnă că distribuitorul nu ia o cantitate mare de carte per titlu, ca să nu rămînă cu ea în stoc sau să-i vină retururi mari. Editorii din România împart în librării, în medie, circa 600 de exemplare din primul tiraj pentru fiecare titlu. Noi mergem cu mai puține exemplare. Scriitorii basarabeni, chiar dacă unii sînt foarte buni, din cauză că nu sînt atît de cunoscuți în România, nu sînt solicitați de librari. Căci librarul e cel care face comanda cu numărul de exemplare per librărie.
Editorii din Republica Moldova au obținut în 1998 scutire de TVA la carte. Am reușit să convingem politicul cu cifre și argumente să nu mărească TVA-ul. În Republica Moldova, chiar dacă sînt înregistrate peste 300 de edituri, de fapt, funcționează ca edituri clasice doar vreo 10. Mai multe edituri din Chișinău au încercat să intre pe piața de carte din România. Problema care a tăiat avîntul cărții basarabene aici a fost repatrierea valutei. Legislația de la Chișinău dădea un termen de un an de zile ca sumele din invoice-urile exportate să intre în conturile editurilor basarabene. Altfel, amenda era de sută la sută. Era o luptă împotriva fugii capitalului de la Chișinău. Foarte mulți colegi de-ai mei veneau cu bani cash și depuneau în bancă la București ca să facă repatrierea valutei. Ca să evite amenda. Litera s-a mutat la București. La Chișinău a rămas doar o mică parte din ce a fost Litera pe timpuri (în anii 1990 era unul dintre cei mai mari agenți economici din Republica Moldova).
Cum s-a conturat profilul editorial al editurii în cei 31 de ani? A influențat intrarea României în UE acest fapt?
Poate îmi scapă, dar nu am observat ca intrarea României în UE să influențeze profilul nostru editorial sau profilul editorilor români. Criza a venit la un an de la intrarea României în UE. Poate au venit fonduri la editorii din România. Eu nu cunosc. În Republica Moldova n-au venit. Oficialitățile din Chișinău au investit milioane de euro în industria vinului. Dacă se investea atît de mult în carte, atunci fiecare al doilea scriitor basarabean era cunoscut și tradus în toate țările UE. Poate editorii din România au devenit mai toleranți cu intrarea în UE.
În anii 2000, noi am scos două volume ale regretatului muzicolog George Bălan: Celălalt eros și Iubirea interzisă. Care din cauza temei homosexualității au fost refuzate de editurile de la București. Și George Bălan era speriat. Voia să apară cu pseudonim. L-am convins atunci. Dacă noi punem numele editurii, atunci și autorul trebuie să aibă curajul să-și pună numele. Tot atunci l-am scos într-o ediție de lux, în două volume, apoi o altă ediție, în trei volume, pe poetul ieșean Emil Brumaru, care pînă la noi apărea în condiții poligrafice mai precare, eufemistic vorbind. Era privit doar ca un foarte bun versificator. Mult mai tîrziu au apărut Operele în șapte volume îngrijite de Bogdan Crețu, la Editura Polirom.
În 2014, în Franța apărea cartea lui Traian Sandu Un fascism românesc. Istoria Gărzii de Fier. Abia după cinci ani a apărut la Cartier. Editorii din România evită temele mai delicate. Poate că sînt mai atenți sau mai înțelepți ca noi. Același lucru s-a întîmplat și cu Istoria limbii române a lui Dan Ungureanu, care era refuzată de editurile din România. A apărut și ea la Cartier.
Iar profilul editurii s-a așezat încet-încet, în timp, pe baza celor cîteva colecții pe care le-am inițiat de la bun început: „Rotonda“ (literatură română contemporană), „Cartier istoric“, „Biblioteca deschisă“ (literatură universală contemporană), „Cartier popular“, „Art“, „Cartier codobelc“ (carte pentru copii) și „Cartier de colecție“.
Aveți o experiență de 31 de ani în domeniu, ceea ce ar presupune că prin editura dumneavoastră au trecut mulți redactori. Există diferențe privind acest segment de lucrători față de cum era în urmă cu 31 de ani?
Am să vă dezamăgesc profund. Practic, lucrez cu aceiași redactori ca și acum 30 de ani: scriitorul Emilian Galaicu-Păun, lingvistul Valentin Guțu, traducătorul și autorul de manuale Dorin Onofrei, criticul și istoricul literar Lucia Țurcanu. L-am avut și pe regretatul istoric literar Pavel Balmuș. Cînd au fost volume de lucru mai mari, atunci am angajat pe perioade determinate și alți redactori. Dar nucleul editurii a rămas ca la începuturi. Vitalie Coroban e director artistic de aproape 30 de ani. Jean Godoroja e șofer al Editurii Cartier de aproape 30 de ani. Machetatoarele au născut copii, au plecat în concedii de maternitate, apoi au revenit la Cartier. Sau lucrează în edituri peste hotare.
Sîntem de modă veche. Corectura, redactarea se fac pe hîrtie, cu pix roșu, pe care machetatorii le introduc obligatoriu. Cu creion sînt notate observațiile care trebuie confruntate cu autorii, iar machetatorii nu le observă. Dacă o lucrare e prea murdară după prima corectură, atunci se mai face o corectură. Dar, în mod obișnuit, un manuscris prezentat prost și cu multe greșeli, indiferent cîte redactări și lecturi va avea, oricum va apărea cu greșeli.
Unde vedeți piața editorială peste 10 ani?
Nu pot face asemenea pronosticuri. Noi nu știm cum va fi lumea mîine. Vom încerca să ne facem munca. Zi de zi. Sper că va dispărea problema frontierei și a vămii, dacă Republica Moldova va intra în UE. Sper să apuc să pun prețul cărții în euro, în loc de RON și MDL. Sper ca editorii și autorii să poată vedea în regim real cînd, cum și unde se cumpără exemplarele lor (e un program care poate fi implementat și azi, dacă e dorință), sper ca piața de carte românească să fie mai dinamică, mai transparentă. Sper ca prețul cărții să fie suficient de real ca să poată acoperi cheltuielile și ale editorului, și ale librarului, și ale distribuitorului, și ale autorului. Cred că inteligența artificială va interveni destul de tare pe piața cărții. Sper să fie spre binele cărții.
Pe lîngă relația cu autorul, editorul trebuie să gestioneze și relația cu publicul, care s-ar putea dovedi a fi mult mai complicată decît ar părea la prima vedere. Cum simțiți cititorul din Republica Moldova față de cel din România?
După cea mai mare lovitură dată pieței de carte și presei din România, vorbesc de acele proiecte cu „carte plus ziar“, făcute tot de editori, crezîndu-se băieți șmecheri, care au scos cititorul din librării, au scos ziarele din chioșcuri, editorul de azi a rămas singur în fața cititorului. A dispărut cronica literară, a rămas doar în revistele literare. Nu mai avem intermediari. Pe de altă parte, au apărut flash-urile de pe rețele. Dacă te uiți azi cum vorbea despre literatură și spectacole fotbalistul de 25 de ani Mircea Lucescu, îți pare cea mai aplicată cronică literară.
Noi încercăm să creștem cititorul prin evenimentele din Librăriile Cartier, prin Zilele Literaturii Române de la Chișinău, Clubul de Lectură Diez-Cartier. La evenimente vin liceeni (important! – neforțați de nimeni), care cumpără cărți, vorbesc despre cărți. Și devin prieteni ai librăriilor. Apoi ei pleacă la studii peste hotare. Și vin alți liceeni, cei din urma lor. Pe care iar îi creștem. Și ei iar pleacă. Și tot așa facem de peste 20 de ani. Azi nu e nici o diferență între cititorul din România și cel din Republica Moldova. Poate că cititorul din Republica Moldova nu e fan manele. Acest gen de muzică n-a prins la Chișinău. Probabil, un scriitor sau editor român va observa că cititorul din Chișinău sau Bălți este mai sentimental, poate mai naiv, poate mai deschis. Dar eu nu mai văd de mult aceste diferențe. La nivel cultural, în cei peste 30 de ani de independență, Chișinăul s-a sincronizat și a recuperat decalajele culturale care au apărut în urma sîrmei ghimpate de la Prut pentru 50 de ani.
Avînd în vedere politicile publice și programele implementate în Republica Moldova pentru promovarea lecturii, în ce măsură ar putea România să preia sau să adapteze unele dintre aceste inițiative pentru a îmbunătăți politicile publice de stimulare a lecturii și care ar fi cele mai importante elemente care ar putea constitui bune practici pentru România?
Am vorbit deja: noi am reușit să obținem scutirea TVA-ului la carte. Cred că este important pentru dezvoltarea pieței de carte ca, în România, TVA-ul să revină, cel puțin, la 5% sau la cota zero, ar fi varianta ideală. Și în Republica Moldova, și în România avem probleme cu Legea bibliotecilor, care nu funcționează. E o lege moartă. Administrațiile publice locale nu alocă bani pentru bibliotecile publice. Este adevărat că, în Republica Moldova, am reușit să păstrăm 1.300 de biblioteci din cele peste 3.000 cîte au fost înainte. În România dezastrul bibliotecilor a fost mai mare. Avem programul voucher cultural. Fiecare tînăr care împlinește 18 ani poate cumpăra produse culturale (carte, bilete la teatru, concerte, muzee) în sumă de 1.000 MDL (250 RON). Avem Programul Național de Editare de Carte, care înseamnă că Ministerul Culturii cumpără pentru biblioteci cîte 300 de exemplare din 10 titluri ale editorilor la un preț promoțional (-40%). Iar editorii sînt obligați să pună în vînzare în librării cel puțin alte 300 de exemplare. Cluburile de lectură au fost create la inițiativa președintei Sandu din primul mandat. Și au apărut foarte multe. Cele mai active cluburi intrau în programul „Cartea deschisă“, care însemna întîlniri cu scriitori din România și Republica Moldova. Problema e că dacă ne uităm la legislația din România și la cea din Republica Moldova, atunci posibilități pentru dezvoltarea și creșterea pieței de carte au fost și sînt. Este important ca aceste inițiative și cadrul legal să funcționeze sistemic și an de an. Exact ca subvențiile pentru agricultori. Ele vin în fiecare primăvară. În cazul cărții nici nu e vorba de subvenție. E nevoie să funcționeze achizițiile pentru biblioteci, să fie oneste și transparente programele pentru traduceri.
Cum a marcat editura a 30-a aniversare?
Prin muncă. N-a fost un an deosebit. Doar că am marcat cărțile din „Cartier popular“, unde am reeditat cele mai importante cărți din acești 30 de ani, cu „Cartier – 30 de ani. Din 1995 în toate librăriile bune“. Și un cristian a avut inițiativa să facă o revistă cu Editura Cartier la 30 de ani și un film. Pot zice că a fost un omagiu adus Cartierului de către un cristian. Și îi mulțumesc. Iar pe 6 martie, cînd e Ziua editurii, noi facem în fiecare an „Noaptea cărților deschise“, unde vindem pînă la miezul nopții cărțile Cartier cu 50 la sută reducere, iar seara oferim premiul Librăriilor Cartier – Om de Cuvînt. Avem o listă foarte frumoasă de nume. Iar autorii Cartier sînt în librării în acea zi și recomandă cărți, dau autografe, vorbesc cu cititorii. Pentru ca aceștia să știe că există și scriitori vii, vorba lui Andrei Bodiu.
Ce sfat i-ați da unui tînăr care vrea să lanseze o nouă editură în contextul actual?
Dacă vrea să fie fericit și să facă bani, atunci nicidecum nu trebuie să deschidă o editură. Dacă este împătimit de literatură, trebuie să fie conștient că va avea nevoie de foarte multă muncă, determinare, disciplină și discernămînt. Nu există fericire mai mare decît atunci cînd descoperi un mare talent. Dar pînă a ajunge editor ar trebui să-și facă temele. Pînă a descoperi viitoarele talente ar trebui să le cunoască pe precedentele: de la Epopeea lui Ghilgameș pînă la Kaddish-ul lui Radu Vancu sau romanul Dacă ești fericit, lovește primul de Tatiana Țîbuleac.
Odată cu statutul de invitat de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt din 2028, România are, practic, o mare oportunitate pentru a-și face cît mai cunoscută producția editorială pe plan mondial. Cum vedeți această invitație și ce strategii credeți că ar trebui să adopte piața editorială românească pentru a-și promova autorii?
Este meritul editorilor, al efortului Asociației Editorilor Români și al perseverenței unor oameni de la Ministerul Culturii, care s-au ambiționat an de an, tîrg de tîrg, să organizeze bine și elegant standul României (e vorba de Alex Popescu și Ioan Matei, fostul șef al Direcției Cultură Scrisă). Este o oportunitate imensă pentru cultura României, este o oportunitate pentru România că este în 2028 invitată de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt.
Printre reformele inițiate de Saakașvili, fostul președinte reformator al Georgiei, a fost și crearea unei echipe de șase-opt oameni care umblau pe la toate evenimentele culturale importante din Europa. Stabileau relații, contacte cu scriitori, editori importanți. Era o pregătire pentru ca Georgia să fie țară invitată la Tîrgul de Carte de la Frankfurt. Eu i-am cunoscut la o lansare a revistei Granta în Londra, la Frontline. În acel număr era un text dedicat României. Au fost vreo 60 de oameni în sală, cu bilete procurate la 15 lire. Eram patru oameni din partea României (familia noastră era din trei persoane și autorul textului) și șase georgieni, care au venit să vadă cum se lansează un număr nou al revistei Granta.
Ca informație pentru politicieni: Finlanda a fost țară invitată în anii 2000. Dar, cu un an sau doi înainte, au fost închise două fabrici Nokia din Germania. A fost un scandal în presă, Finlanda risca să piardă statutul de țară invitată. Literatura română are o capacitate de export mult mai mare decît exportăm astăzi. Avem scriitori foarte buni. Problema e că politicul investește miliarde pentru promovarea agriculturii, creează facilități pentru industria auto de miliarde, iar în literatură scapă cîteva zeci de mii de euro pe an. Piața de carte germană este o piață deschisă (cca 40% sînt traduceri) și e o platformă imensă pentru vizibilitate. Ecosistemul cultural german funcționează excelent. Ar fi păcat să nu-l folosim. Spania, invitata de onoare din 2022, a implementat un program strategic de subvenționare a traducerilor cu un buget de 800.000 de euro anual, generînd publicarea a circa 400 de titluri noi pe piața germană, precum și alte numeroase titluri traduse în alte limbi europene, extinzîndu-și semnificativ vizibilitatea brandului de țară și exportul de drepturi de autor. Canada (invitată de onoare în 2020/2021) a făcut o investiție guvernamentală majoră care a dus la creșterea cu 120% a vînzărilor de carte pe piața germană și a transformat pavilionul într-o dezbatere despre inovație și diversitate. Peste 500 de titluri traduse.
Faptul că mai avem scriitori de limbă germană, născuți în Banat, e un mare avantaj. Nu am știut să ne recăpătăm onoarea în fața lor pentru exilul forțat din anii ’80 ai secolului trecut. Ei sînt, puținii care au mai rămas, prietenii noștri germani. Ar fi trebuit, în peste 30 de ani, să-i omenim altfel. Poate că măcar acum putem face asta.
Frankfurtul nu e doar despre cele cinci zile de tîrg, ci despre un program cultural de patru ani (2026-2029), care include evenimente în toată Germania, dar și la alte tîrguri de carte internaționale din alte domenii: film, artă plastică, muzică, turism și gastronomie. Este o fereastră imensă care se deschide și pentru Republica Moldova. După mine, e cea mai importantă înainte de aderare. Urmează doar să conștientizeze și oficialitățile de la Chișinău. Și să o folosească. Prin muncă. Zi de zi. Fără populisme. Prin programe clare și transparente de susținere, prin instituirea unui responsabil clar pentru Frankfurt 2028. Dacă Chișinăul conștientiza importanța Frankfurtului, atunci, poate, reușeam să facem invitat de onoare limba română. Cultura contează. O țară care nu are cultura ca prioritate nu are viitor. E simplu. Iar Frankfurt 2028 ne oferă o posibilitate. Ar fi păcat, eufemistic vorbind, să o irosim.
Interviu realizat de Silviu ROMANIUC
(Observator cultural, nr.1303 din 6 mai 2026)