Blog


Principele Carol  a permis trupelor ruse să traverseze România în războiul ruso-turc de la 1877-78. Condiție: Imperiul Romanovilor garantează frontierele intacte ale României de la acea vreme. Rușii au garantat. Apoi Carol I e forțat să intre în război. Carol I însuși a condus trupele române în luptele de la Plevna. Victoria românilor a înclinat balanța războiului. Pentru România a fost Războiul de Independență. Pentru Imperiul Romanovilor a fost încă un război ruso-turc pentru ieșire la gurile Dunării și la apele Mediteranei. După eșecul din Războiul Crimeei.
În pofida eforturilor lui Mihail Kogălniceanu, pe atunci ministru de externe, și garanțiilor țariste despre frontierele intacte date lui Carol I, rușii au luat gurile Dunării. România a pierdut trei județe, unicele județe din Basarabia care au avut memoria Micii Uniri de la 1859.

La 1 octombrie 1878, când trecuseră câteva luni de la semnarea Tratatului de la Berlin, fără să aibă loc nici cel mai mic incident, trupele și autoritățile țariste au reluat pe deplin în posesie teritoriul basarabean dat Rusiei, chiar dacă România nu semnase niciun document oficial prin care să cedeze teritoriul. Această acțiune a fost percepută ca un adevărat atentat la suveranitatea statală românească și a marcat fără îndoială apariția unui puternic curent antirusesc pe întreg cuprinsul spațiului danubian. Din acest moment, pentru o mare parte a opiniei publice românești și a puterilor politice, Rusia a devenit inamicul principal al noii Românii independente, fapt care avea să influențeze în anii următori anumite hotărâri importante în politica externă. La câteva zile după ce administrația românească a eliberat Basarabia, Friedrich Wilhelm, prințul moștenitor al Prusiei, i-a scris principelui Carol o scrisoare prin care își manifesta înțelegerea față de sacrificiul impus României la Berlin și îi transmitea că dezaprobă (și nu numai el) și nu înțelege aviditatea de care Rusia fusese în stare pentru un „petic de pământ”. Poate că suprafața teritoriului retrocedat Rusiei nu era enormă și avea o importanță economică modestă, însă, anexată la restul teritoriului, completa și consolida controlul țarist asupra unei zone care avea o valoare strategică indiscutabilă.

De la acel 1878 orice român cu o brumă de cunoștințe istorice devine antirus.

În anul 1888 părintele dominican Vincenzo Vannutelli, bun cunoscător al Orientului european și mai ales al Balcanilor, pe care ii străbătuse de câteva ori, a publicat la Roma o relatare a unei călătorii intreprinse prin Munții Carpați și România. Prelatul călătorea cu vaporul de la Constanța la Galați pe cursul inferior al Dunării, iar în timp ce ambarcațiunea înainta de-a lungul țărmurilor Basarabiei, privirea sa uimită a fost cucerită de lipsa totală a oricărei urme de trafic comercial sau de pasageri: nu exista „între cele două țărmuri nici cea mai mică legătură sau corespondență”, ci numai santinele rusești bine înarmate, care la fiecare două sute de metri păzeau hotarul dintre cele două state. Și mai surprins a fost preotul nostru când în fața ochilor i-au apărut niște grămezi mari de lemne alături de care stăteau numeroase ancore din fier despre care un tovarăș de călătorie i-a explicat cu pricepere că sunt pregătite pentru eventualitatea în care armata rusă ar avea nevoie de niște punți ca să traverseze fluviul.

În curând în librăriile bune din România și Republica Moldova: Dificila Unire. Basarabia și România Mare (1918 – 1940) de Alberto Basciani. Cu o prefață de Keit Hitchins. Traducere din italiană de Maria Voicu și George Ivan.
Istoria Basarabiei e palpitantă. Se citește dintr-o răsuflare. Când e scrisă de un italian. Pășuniștii rog să n-o cumpere. Face rău la demagogia naționalistă. Moldoveniștii primitivi pot să n-o cumpere. Oricum, ei stau bine înarmați la Prut, la fiecare 200 de metri, ca și soldații ruși de la 1888 ai dominicanului Vincenzo Vannutelli.  Iar cei care vor să facă pe bune Noua Unire au nevoie de kariokă verde. Să sublinieze, să sublinieze. Să învețe, să învețe. Ca să fie pregătiți și încheiați la toți nasturii.
Poate doar Miezul nopții la Pera Palace. Nașterea Istanbulului modern de Charles King mi-a mai produs o bucurie a lecturii atât de mare în ultima perioadă.
Lumea ar putea trăi doar cu volumele de istorie bine scrise. Dar ar risca să înnebunească. De aia a apărut beletristica.
 
Salvează
Salvează
Salvează

Comentarii(8)

  1. Ce bulversat am fost cand am citit lucrarea lui Vladimir Solonari tradusa la Polirom – Purificarea Natiunii. O consider azi o lucrare esentiala pentru igienizarea mintii. Pe mama a socat-o de-a dreptul. Cum, si noi? Si noi am fost ca ei…?

    1. @talex: Contrabandiști, bolșevici, antisemiți, cuziști, rasiști… Am fost de toate.

    • Rodica Balan

    • 7 ani în urmă

    Azi dimineață, în drum spre serviciu, am văzut un nasture în microbuz. Cineva la pierdut în îmbulzeală. Mi-am simțit inima bătând. Nu că a început să bată tare. Pur și simplu mi-am conștientizat-o. Pentru că au fost, totuși, niște mișcări în ea. Niște tresăriri? Niște promisiuni de tresărire.
    Mă uitam la nasture și încercam să-mi amintesc despre conținutul unui vechi dialog la temă. Nu-l mai țin minte. Nici nu mai știu de la ce a început. Nici cu ce s-a terminat. Mi-amintesc, însă, de starea psihologică de atunci. Starea perdantului. Sau nu? Oricum, a fost ceva neplăcut.
    Am strecurat nasturele în buzunar ca un adevărat hoț de buzunare. Cu virtuozitate. În desenul lui abstract se întrevede o literă. În spate are un număr. Am știut exact ce am de făcut cu el.
    Apoi am intrat aici și v-am citit textul, d-le Erizanu. Cu tonalitate forțată, pe alocuri. Apoi am citit știrea despre poștașii decedați azi dimineață. Cel mai probabil din cauza vitezei.
    Și nu mai știu ce să fac cu nasturele.
    Iar faptul că știu bine ce nu trebuie să fac cu el nu mai este suficient.

    1. @Rodica Balan: Textul e frumos. Veți găsi o cheotoare pentru nasture. Orice nasture are, până la urmă, o cheotoare.

    • Rodica Balan

    • 7 ani în urmă

    În istorie este ca-n dragoste. Asta mi-a trecut prin bășcălie în timp ce citeam cartea lui Arnold. Iar cum e-n dragoste o spune bine Esther Perel în Inteligența erotică. Zici că-s cărți gemene. Bănuiesc, autorul Studiului s-ar întoarce în mormânt să mă audă făcând astfel de comparații. Așa-i, Arnold. Așa-i, când munca ta titanică nimerește pe mâinile unei intruse. Mai mult, trebuie să spun că nici nu prea te-am simțit. Te-a eclipsat traducătorul. Așa că, în toate aceste zile cât am citit, gândul mi-a stat mai mult la el. Ieri, în sfârșit, mi-am dat voie să verific. Într-adevăr, se pare Dan A. Lăzărescu și-a permis o inițiativă ușor neobișnuită – a folosit atât de abuziv (spre deosebire de original) un cuvânt încât l-a transformat în parazit. M-am dus să caut, așadar, cum arată traducătorul insistent. L-am găsit în emisiunea Tucă Show.
    Aroganța aceea specifică. Un gen de aroganță, pe care o recunoști chiar dacă nu ai mai întâlnit-o niciodată. Un fel de aroganță, pentru care unei femei din popor îi trebuie ani de zile să adune picătură cu picătură un anume fel de generozitate ca s-o poată acoperi. (Generozitatea, se știe, este prin excelență o trăsătură masculină). Găsesc fără rost să mai recurg la alchimia asta. Consumă și risipește atâtea resurse încât ofensează însăși logica naturii.
    D-le Erizanu, acum, când Arnold (cu tot cu Dan A.) a ieșit din cărți, e voie să citesc și eu Dificila Unire sau mai bine nu (având în vedere obrăznicia mea de a da peste autori)?

    1. @Rodica Balan: Nu recomand cartea moldoveniștilor primitivi și unioniștilor romantici. Ceilalți pot da peste autor. Alberto Basciani, autorul „Dificilei Uniri”, va fi pe 22 martie la Iași.

    • Rodica Balan

    • 7 ani în urmă

    Oare câți dintre noi păstrăm amintiri dragi din copilărie despre cerculețele cu care însemnam anumite ore? Bunăoară, 9.00 duminica sau 16.00 vinerea. O dată pe săptămână luam tocul și ne lăsam cuprinși de una dintre cele mai fascinante ocupații – desenatul de cerculețe în ziarul cu emisiunile televizate pentru săptămâna ce urma.
    Am trăit atâtea bucurii, înainte ca ele să vină. Acele stări, de dinainte, erau mai savuroase decât bucuriile propriu-zise, trăite de facto în timpul vreunui desen animat sau film artistic. Erau tripurile noastre curate și înalte, atinse fără niciun focus-pocus, fără vreun ritual sofisticat sau mai știu eu ce ”stimulente” pentru creier. Săptămână de săptămână, toată copilăria ne-am cizelat așteptarea bucuriei cu meticulozitate de bijutieri. Fără să ne dăm seama. Suntem marii profesioniști ai acestei stări inconfundabile. Ceea ce o face specială este siguranța totală că bucuria, pe care o așteptăm cu toată puterea, chiar va veni.
    Și iată vreau să întreb, poate cineva să ne joace pe noi? Să ne împingă sub nas vreo promisiune despre vreo bucurie falsă? Răspunsul este univoc. Nu există așa ceva. Doar dacă vrem să trișăm cu noi înșine. Doar dacă ne place să ne mințim.
    Am o întâmplare. Aveam vreo 9 ani. Tocmai desenasem un cerculeț în dreptul unui film documentar care urma să înceapă sâmbătă la 21.45. Tocmai sâmbătă. Toată săptămâna am planat, nu am pășit. Am fost simultan cea mai grea și cea mai ușoară corabie cosmică, cu cea mai sigură misiune. Avea să-l văd pe Charlie Chaplin.
    Sâmbătă m-am îmbolnăvit. Am făcut o temperatură de la care un matur ar muri, dar habar nu aveam. Trăiam o senzație de aiureală brutală, conștientizată razant. Lumea devenea lichidă, apoi rigidă. Proporțiile lucrurilor o luau razna, formând creaturi gigantice, apoi liliputane. Asta îmi provoca o groază aproape de senzația de vomă. Luptam să-mi țin ochii deschiși pentru că altfel mă lua un carusel în goană, ca apoi să mă pomenesc brusc într-o suspendare vâscoasă și punitivă. Să rămân conectată la Charlie Chaplin devenise, în acele momente, scopul vieții.
    Pierd firul. Îl regăsesc. Dispare. Apare. Zbatere. Efort. Ridic cu greu pleoapele. Apuc din nou de firul coerenței. Privesc un ecran în care văd cum arde peliculă cinematografică. Ard grămezi de peliculă. Mă uit la flăcări și aud o voce masculină bogată în note joase și intransigentă. ”Din păcate, aceste pelicule sunt pierdute pentru totdeauna. Niciodată nu vom vedea filmele pe care Charlie Chaplin le-a ars.”
    Aceea a fost clipa certitudinii singulare. Un ”știu” în stare pură. Un ”știu” capabil să învingă orice valență neconcordantă.
    Locul în care ne află este bântuit de o rătăcire atât de disperată, încât doar un astfel de ”știu” îi poate face față.
    Cine poate.
    Cine poate?
    Cine se pricepe la bucurii autentice?
    Cine poate lucra curat și pe față, și pe dos, inclusiv poate să ardă ”texte”, cu toată responsabilitatea?
    Cine poate lucra cu focul?

    1. @Rodica Balan: Oho! Eu pot să mă retrag. Comentariul e mai pertinent decât textele blogului. Merci.

Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt