Răspunsurile mele pentru ancheta revistei Matca:

Într-un interviu din România literară (https://romanialiterara.com/2024/03/vitalie-ciobanu-in-dialog-cu-cristian-patrasconiu), Vitalie Ciobanu vorbește despre o schizofrenie culturală, fenomen pe care îl recunosc și eu ca maghiar din România în mine. Cum ați numi acest pachet care vine cu faptul că sunteți basarabeni? Frustrări, răni, deschideri, posibilități?

Cred că e o chestie individuală. Eu am crescut pe malul Prutului, vedeam Miorcanii lui Pillat, priveam televiziunea română, bunică-mea, care m-a crescut până la adolescență, avea câteva cărți românești, cât are un țăran într-o sovcă (regionalism din Basarabia; „ladă” – n. red.) într-un sat din Moldova, iar în biserica din sat, închisă de sovietici (noi, copiii, știam cum se deschide ușa), am dat de reviste și almanahuri românești din anii 30-40, cam legionare, dar astfel am descoperit că odele pot fi dedicate și mareșalului Antonescu, nu doar lui Lenin, pe care le învățam la școală. Pe Radu Gyr, Vasile Voiculescu i-am descoperit în acele reviste, mai devreme decât pe Lucian Blaga sau Mihail Sadoveanu. O antologie din colecția Lyceum de Blaga și La hanul Ancuței mi le-a dat să le citesc Victor Pânzaru, responsabil de literatură la o revistă pentru copii.

Câți ani ați avut atunci?

Cred că aveam 12 ani.  Erau primii scriitori români pe care îi citeam conștient că sunt scriitori români. Aveau o limbă foarte proaspătă, cuvintele curgeau lin și firesc. Schizofrenia mea era culturală, dar nu în raportul basarabean & român, mai degrabă era un raport ideologic, Lenin – Antonescu. Care, oricum, era la periferia intereselor mele de atunci. Fotbalul, ping-pongul și vânătoarea de hulubi de la biserică erau mai importante și-mi ocupau mult mai mult timp decât Radu Gyr sau Lenin. La studenție criticul literar Andrei Țurcanu mi-a făcut o listă de literatură obligatorie, de la Epopeea lui Ghilgameș până la Mircea Dinescu (era 1984). În primul an de facultate am reușit să duc la capăt lista lui Țurcanu.  Norocul meu a fost că mi-am format nucleul cultural în cultura română. Cultura rusă a venit ca ceva periferic. Ulterior. Frustrări și răni sigur sunt. Cei care am apucat regimurile comuniste suntem toți frustrați. Am supraviețuit împotriva firii umane. Posibil, „născut în URSS” îți oferă o altă perspectivă istorică. Mă uitam pe niște fotografii vechi, cu țărani dintr-un sat din codrii Basarabiei, erau înrolați în armata țaristă. Aveau priviri și ținută imperială. Niște țărani de la periferia imperiului.

Cred că noi, basarabenii, am exagerat cu frustrările în anii 90. Am vrut să fim victime, să avem o tratare preferențială. Pentru beneficiile proprii.

„Țara-mamă” – aud frecvent asta, și o folosesc, desigur. Atunci ce este URSS, unde v-ați născut?

Nu sunt „statofil”. Evit termenul de țară-mamă. Indiferent dacă mă raportez la România, la Republica Moldova, la URSS. Încerc să mă descurc într-un spațiu social-politic fără paternitatea statală. Pe cât e posibil. Prefer ca statul să fie mult mai mic decât individul. M-aș simți mult mai confortabil. Iar URSS era un stat al naibii de paternalist. Mă sufoca cu grija lui.

Ce lumi vi se deschid datorită limbii ruse, și cum?

Se deschid foarte multe lumi. Înspăimântător de multe. Ca păpușa rusească. Îl descoperi pe dizidentul Aleksandr Soljenițîn prin Arhipelagul Gulag sau Carul roșu. Apoi descoperi că este, pur și simplu, un imperialist și un slavonofil banal în Cum să reîntemeiem Rusia și un antisemit în cele două volume De două sute de ani împreună. Îl descoperi pe dizidentul și antisovieticul Aleksandr Zinoviev, apoi, după 90, descoperi că e un imperialist și sovietofil. Ca și dizidentul Eduard Limonov, homosexual declarat în anii 80 (Eto ia, Edicika) și mare crai bolșeviko-ortodox după 90. Sau Evghenii Popov, un foarte bun autor de proză scurtă, care în anii 70 a făcut în samizdat revista Metropol, apoi în februarie 2022 semnează o declarație în susținerea războiului lui Putin. Descoperi o limbă rusă foarte actuală la începutul secolului XIX la Pușkin, dar în aceeași limbă rusă face texte imperialiste despre polonezi și oamenii din Basarabia sau Caucaz. Iar firavul Lermontov, autorul lui Un erou al timpurilor noastre, face o odă bravilor ofițeri ruși care violează în grup o fată din Caucaz. Îl apreciez pe creștinul Lev Tolstoi din Învierea, dar citești un neadevăr cât discursul lui Peskov în Război și pace despre Borodino, unde un dezastru al armatei ruse, cu 30 de mii de răniți lăsați de izbeliște pe câmpul de luptă, e prezentat ca o victorie a lui Kutuzov. Și, sigur, marele și iubitul Dostoievski, care, începând cu acel celebru discurs de la aniversarea morții lui Pușkin, cu Pușkin eto nașe vsio (Pușkin este totul pentru noi) și până la Demonii, scris ca o diversiune la comanda lui Pobedonosțev, marele inchizitor al Rusiei și unul dintre cei mai apropiați oameni ai țarilor de la sfârșitul secolului XIX, este exponentul exemplar, unitatea de măsură, a imperialismului rus și a „lumii ruse”.

Probabil, nu atât de spectaculoși ca „imperialiștii” și adepții „lumii ruse” limba rusă îi dă și pe „occidentalii” Ceaadaev, Turgheniev, Cehov, Gogol (țăcănit în ortodoxia slavă și el în Scrisorile către prieteni), Iuri Dombrovskhi, Victor Nekrasov, Daniil Granin, frații Strugațki, Ghenadi Aighi, B.Akunin, Vladimir Sorokin, Dmitri Bîkov.

Știți foarte multe și vorbiți nuanțat.

Totuși, prefer să deschid lumile limbii ruse de foarte departe. Dacă s-ar putea de pe Azore. O fi părând mai frumoase, dacă nu ești în interiorul acelei „lumi ruse”. Cred că este foarte mult exhibiționism & frustrare în acea lume. Ai nevoie de detașare. Mai ales când o cunoști de aproape. Cultura rusă e ca acea ploaie parșivă din Londra, pe care o descrie Celine.

Grigore Vieru este într-adevăr un mare poet?

Dacă nu ești poetul de azi, de 20 de ani și care crezi că poezia adevărată începe abia acum cu numele tău, atunci Grigore Vieru este unul dintre marii poeți ai literaturii române din anii 60, alături de Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru din primele cărți, Adrian Păunescu din primele cărți. Poezia română din Basarabia are un punct de reper: volumul de poeme Numele tău, de Grigore Vieru, apărut în 1968. Cred că nu reținem nimic din poezia basarabeană de până la Numele tău. Poate doar Sanie cu zurgălăi de Liviu Deleanu, dar mai degrabă datorită cântecului. Și poezia română din Basarabia de după 1968. Posibil, poezia din Basarabia ar fi avut un alt destin, dacă în 1974 (nu sunt sigur că e exact anul) Nicolae Dabija reușea să treacă de cenzură cu acel „am învățat rostul cuvintelor printre cuțite”. Dar istoria literaturii a consemnat versul „am învățat rostul cuvintelor printre frunze”.

Nici asta n-am știut-o, iar aparițiile lui la televiziune nu m-au convins.

Bine, după 1990 a devenit un tribun. Dar Grigore Vieru este unul dintre cei mai importanți poeți pentru copii, literatură care în Basarabia era privită ca un refugiu în fața cenzurii. Generația mea a crescut cu bun-simț și mai puțin ideologizată de propaganda sovietică cu volumul Poezii de seama voastră de Grigore Vieru, apărut prin 1967. Și am învățat literele cu Abecedarul lui Grigore Vieru, Spiridon Vangheli și Igor Vieru. Acel Abecedar a fost privit ca o diversiune ideologică de către comisarii educației și a fost scos din școli după 5 ani, fiind înlocuit cu unul făcut la Moscova, plin cu săbii, „budionovci”, tancuri, stele și rachete. Vieru a luptat pentru generația tânără și prin 80 a scos Albinuța, cartea preșcolarului, ca să evite permisiunea comisarilor și pentru a învăța literele și bunul-simț cu alte generații de copii.

Grigore Vieru este un mare poet.

Ați veni în România să trăiți?

„Noi, basarabenii, toţi am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Niciunul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem şi astăzi acelaşi sentiment. Ne-am lăsat casele pline cu covoare, cu icoane, podurile pline cu grâu şi sâsâiacele cu porumb. Am lăsat casele în grija vecinilor cu poruncă să le apere, pentru că ne vom întoarce. Sperăm şi acum. N-a murit speranţa. Ne vom întoarce.”  E din Antonie Plămădeală. Poate e prea patetică. Dar anul 2024 e foarte aproape de anul 1944. Nu cred că suntem în anii 2000, ca s-o facem pe post-moderniștii. E complet o altă situație.

Ați fi scriitor fără identitatea Dvs. „altfel”? Ați avea aceleași volume?  

Cu siguranță, altele ar fi fost. Posibil, nici nu aș fi chinuit rafturile librăriilor cu volumele mele. Am o ideologie simplă: revenirea la firesc. Avem o istorie al naibii de violată. Abia începem a da binețe și a zâmbi. Și nu sunt sigur că vor deveni obișnuință.