Revista Vatra din Tg.Mureș publică în numărul 8 cronica Ninei Corcinschi, Gheorghe Erizanu, „La noi e altfel”. Ca orice pământean, care tot scrie pe blog, chiar dacă asta nu face lumea mai firească și mai bună, cel puțin satisface orgoliul personal. Texte egoiste mai poate fi găsit prin librăriile periferice. Surprins și uimit plăcut de pofta celor 500 de cititori, care au epuizat tirajul în trei luni de vară. Vă las să citiți Nina Corcinschi, care explică ce e și cum e să scrii texte pe blog:
Literatura de blog e mereu suspectată de paraliteratură. Nimic de mirare, întrucât nu respectă rigorile poeziei sau ale prozei, nici măcar pe-ale eseului, care are cel puţin exigenţa (relativă) a lungimii. Şi totuşi consemnările din anumite bloguri se transformă în cărţi. Şi tind să impună chiar o specie nouă (literară?) de opinie/atitudine aflată la graniţa dintre literatură şi publicistică, un „metisaj” în care lirismul, notaţia precisă ca lama de cuţit şi reflecţia rece îşi dau mâna într-un banchet regal. Blogul permite libertăţile exprimării prompte şi subiectiv-asumate, dar câtă valoare literară şi culturală e în ele, e altceva. Adunate într-o carte, aceste note de blog pot rămâne elemente disparate între două coperţi sau pot aduna un puzzle de idei, atitudini şi sentimente într-o viziune închegată şi pot configura un profil de scriitor sau/şi publicist.
Gheorghe Erizanu publica în 2014 o carte de „bookiseli”: Ce spun cărţile. Nu era o carte de critică literară. Erau opinii despre cărţi. Unele aveau greutatea unei nuvele sau vibraţia unei poezii sau timbrul liric al eseului. Altele erau doar consemnări aproape reportericeşti: o notă, o informaţie inedită despre apariţii editoriale sau evenimente literare. Cert e că toate mărturiseau tranşant o atitudine de cititor atent şi onest al cărţii. Şi ofereau detaliul, nuanţa, cu alte cuvinte, rafinamentul lecturii.
Anul acesta, Gheorghe Erizanu a mai editat o carte, Texte egoiste. Blogograme (Cartier, 2017), iarăşi un puzzle de texte adunate de pe blogul personal. De data aceasta cu opinii despre întâmplări de pe eşichierul social-politic şi cultural basarabean. Autorul nu e, aşa cum se exprimă despre Constantin Tănase, „un condamnat la opinie”. Nu e obligat să scrie editoriale, să semneze metronomic articole în fiecare număr de gazetă. Îşi asumă libertatea de a scrie dincolo de orice imperative şi închistări ce ar veni din altă parte decât dintr-un imbold lăuntric. Materialele lui de pe blog sunt reacţii dezinvolte de greaţă sau plăcere, idei şi atitudini prompte, provocate de evenimentele vieţii noastre curente, purtând amprentele adn-ului personal inconfundabil, semnalat şi prin paratextul copertei. Sunt scrieri din mers, când autorului îi dă ghes inspiraţia produsă de o bucurie editorială sau literară, dar cel mai adesea cauzată, în acest volum, de întâmplările asediului perpetuu (din interior) al „cetăţii” Republica Moldova. Lucrurile s-au degradat atât de rău în acest spaţiu geografic, încât malformaţiile sociale par nevindecabile, iar deformările grave de sensibilitate şi etică umană – fatale. Un spaţiu în care anormalitatea nu mai e depistată nici de cei care au simţul normalităţii. În curte, în bloc, la spital, la magazin, relaţiile între oameni sunt ca pe un teren minat. Cum apar moldovenii? e primul articol din cartea lui Erizanu. O privire scurtă şi piezişă surprinde cum stau lucrurile de la buzunar la buzunar. Pentru o naştere în spitalele din Chişinău (şi nu doar în capitală), în buzunarul asistentei medicale trebuie să lunece 20 de lei, în cel al moaşei – 500 de lei şi cel puţin 10 lei deridicătoarei etc. Articolul e scris în 2012. Remarc, cu uimire, că, la doar un an diferenţă, tarifele au crescut. Îl anunţ pe Gheorghe Erizanu că în 2013 a trebuit să plătesc moaşei nu 500 de lei ci, exact, 3000 de lei. Asta pentru siguranţa mamei şi a copilului. Pentru a responsabiliza un medic, pe care salariul prea mic nu-l motivează să fie profesionist. La fel e şi cu profesorul, filologul şi alte categorii de intelectuali plătite nici cât o infimă parte din salariul unui parlamentar, al unui procuror sau judecător.
Deşi sunt scrise fără patimă şi patos, mai degrabă cu o ironie pe unde triste, pe unde şfichiuitoare ca o palmă (pe obrazul „patriei”) şi cu o undă de ambiguitate, care le propulsează uneori direct în literatură, articolele lui Erizanu aduc în pagină un gust amar al realităţii văzute dintr-o parte. O realitate de care suntem responsabili fiecare dintre noi.
„Unde sunt moldovenii?
O treime sunt peste hotare. La munci. O treime sunt la Consulatul României. Pentru paşapoarte româneşti. Şi o treime sunt în spitale. Sunt nişte cochetări cu moartea. Restul se află în marja de eroare”. E un articol/opinie/o blogogramă. Scurtă şi concentrată ca o concluzie a concluziilor, la care nu mai ai ce adăuga.
Cele mai multe dintre textele egoiste sunt ca nişte duşuri reci, pentru că denunţă o problemă şi lasă cititorul să tragă concluzii. Decalogul. După Dodon e o metalectură a programului de guvernare a preşedintelui. O lectură de la care ţi se face pielea de găină. Sau textul Cinci etaje, 77 de ani şi 09 bani – o (aproape) nuvelă amintind de absurdul lumii lui Kafka. E povestea reală a unui om (tatăl autorului), umilit de un sistem aberant, care frizează toate consecinţele penibilului şi stupidităţii. Un text pe care l-am citit cu un nod în gât. E despre dividendele de 09 bani pe care i le dă statul omului, după ce-l umileşte în toate modurile posibile: să treacă prin rutina birocratică, să piardă timp şi bani de drum, de xerox, şi, în final, să i se spună cât valorează dividendele sale de la Fondul Fiduciar: 09 bani. E o poveste de nuvelă, poate fi şi de roman despre republica absurdului şi a cinismului, unde sistemul funcţionează împotriva omului, iar omul îşi pierde treptat reperele normalităţii. Expunerea autorului e fără explicaţii moralizatoare, fără patetisme de prisos. Fraza clară şi exactă nu lasă loc de echivocuri: „Îi vorbesc domniţei, care e încă tânără şi foarte frumoasă, despre înţelepciunea administraţiei fondului, despre xeroxul de 30 de bani şi dividendele de 09 bani, despre vecina ei şi viaţa vecinei, dar viaţa ei e încă înainte şi e păcat să vadă bătrânii care urcă cinci etaje ca să constate că şi-au bătut joc de ei. Viaţa, oriunde, e mai frumoasă decât în acest birou de la etajul cinci. Mi-a spus că există, totuşi, ascensor în clădire. E cu ieşirea în curte. Şi a ieşit din birou. Tata a tăcut tot drumul.”
Textele acestea vin cu măsura exactă a demnităţii unui intelectual veritabil. Trebuia să le scrie cineva. Să-şi asume curajul să denunţe mocirla aranjamentelor oculte, a maladiilor de tot soiul din viaţa de toate zilele a Republicii Moldova, cum ar fi, spre exemplu, Premiul Naţional primit de un impostor prins cu plagiatul, un condeier fără operă. Şi despre cum acest premiu prestigios a fost validat de o comisie de „trişori”, toţi „oameni de bine”, pentru care au contat interesele, şi nu elementarul bun simţ. Autorul revine de trei ori la acest subiect pentru a denunţa fără reţineri impostura. Asemenea luări de atitudine fac din Textele egoiste mai mult decât nişte scrieri „la zi” despre Basarabia şi basarabenii de azi, ele dau marca unui caracter.
Cele mai multe articole ţin de problemele dureroase cotidiene, de strâmbătăţile politicii, de corupţie, de lipsa de cultură. Dar un aspect important al acestei cărţi sunt punctele sensibile ce ţin de politicile cărţii, pe care doar un cunoscător din interior al mecanismului editorial le poate oferi. E paradoxal, spre exemplu, că toate chiolhanurile care însoţesc diferitele acţiuni de „fraternizare” dintre Republica Moldova şi România – cu denumiri pompoase de genul „poduri de flori” – nu prea au nimic cu colaborările reale dintre instituţiile româneşti. Aflăm, din experienţa de director de editură a lui Gh. Erizanu, că editorii din Republica Moldova lipsesc cu desăvârşire în Biblioteca Naţională a României. Iar minimele depozite legale din Biblioteca Naţională a României nu sunt acceptate decât după numeroase tergiversări birocratice. Se ştie bine că „unioniştii” profitori nu se plâng. Retorica patriotardă funcţionează la cotă maximă, cu festivaluri literare, cu mese rotunde, care devin rapid „dezbateri” la pahar. Colaborările corecte şi eficiente mai au de aşteptat.
Nu puţine sunt şi „exerciţiile de admiraţie” la cărţi importante şi la autori care merită toată atenţia, cum ar fi Vladimir Beşleagă, Lică Sainciuc, Grigore Vieru, Aureliu Busuioc. Aceştia, din păcate, mai sunt eclipsaţi de „curcubeul de inimioare roz”, de paraliteratura de duzină. Indiferent de subiectul abordat, stilul ironic, tăios, precis în observaţii şi aprecieri face din blogogramele lui Gheorghe Erizanu o lectură palpitantă, cu efect de trezire bruscă, de resuscitare a spiritului critic şi de revigorare a bunului simţ.
Texte egoiste este o carte de atitudine şi de nuanţă. O carte de caracter. Care ne convinge că la noi e altfel şi mergem altundeva decât ar trebui. Şi totul e anapoda. Anapoda de trist.
[Vatra, nr. 8/2017, pp. 41-42]
 
Salvează
Salvează
Salvează