Revista literară, care apare lunar și este distribuită gratuit printre scriitori la sediul USM și în Librăriile Cartier, pentru cititori, publică în numărul din noiembrie: un editorial de Adrian Ciubotaru, o pledoarie pentru o integrală Eugen Coșeriu; eseul Anei Blandiana, bănuiesc că e discursul de la Cluj; o cronică aproape supărată a lui Mircea V.Ciobanu; un eseu de Eugen Lungu; un ciclu de poeme de Nicole Popa;  Raportul de activitate al președintelui Suceveanu, jurnalul italian a lui Leo Butnaru; o avanpremieră editorială din Eric Hobsbawm Despre istorie; imagini de Nicolae Răileanu de la Adunarea Generală a USM, eseuri de Em.Galaicu-Păun; Răzvan Voncu, Vasile Malanețchi,  Ion Pop, Ion Ciocanu, Teo Chiriac, Dinu Mihail.
Și un interviu de Adrian Ciubotaru.  Despre cultură, valori și nonvalori, „tăcerea lașității” și plăcerea „de a risca cu valorile universale”.
– Stimate dle Gheorghe Erizanu, sunteți directorul editurii basarabene cu cea mai bună imagine, o recunosc cititorii profesioniști de pe ambele maluri ale Prutului, o recunosc colegii, partenerii și chiar concurenții Cartierului. Totodată, sunteți scriitor, blogger cunoscut și apreciat de intelectuali – unii vă consideră creator de opinie în spațiul mediatic autohton. Un critic literar v-a proclamat chiar descălecător al unui nou gen literar, „blogograma”. În trecut, ați prezentat și moderat discuții despre cărți la un post de televiziune privat. Aparent, le-ați reușit pe toate. Ce vă lipsește?
-Mulțumim pentru aprecieri. Recunosc, cam multe. Și poate unele exagerate. Nu mi-am pus niciodată întrebarea ce-mi lipsește. Pur și simplu, încerc să-mi fac munca. Am fost obișnuit că un lucru trebuie făcut bine. Oricum, pierzi același timp și pentru un lucru bine făcut și pentru unul prost făcut. E mai simplu atunci să-l faci bine.
Am mari îndoieli că sunt un formator de opinie. Pledez pentru normalitatea și firesc. Dar suntem înconjurați de ipocrizie, prostie, aroganță și mulți bulbuci opaci. „Opiniomanul ”decade din orgoliile mele. Și din aprecierile de mai sus.  Nu avem suport.
Pledez împotriva bigoților. Iar ei se aburcă în ierarhia socială tot mai sus. Pledez pentru bun-simț. Dar societatea îl trimite după ușă. Pledez pentru un sistem de valori pe merite. Dar lumea preferă valorile din decalogul „principiilor” nașului. Pledez pentru o competiție deschisă. Dar trăim în mahalaua relațiilor închise. Prefer vorba germană – un om, un cuvânt -, dar sunt tras de mânecă pe la spate. Sau mi se dă cu ghiontul. În șoaptă.
Aparent, am avut o emisiune despre cărți. Dar am fost plecat la timp. Păcat că nu mai apar și alte emisiuni despre cărți, fără busuioc, horboțică și năframă.
„Blogograma”, noul gen literar, dreptul de autor îi aparține lui Eugen Lungu. Am început să scriu texte pe blog pentru a atrage eventualul cititor de cărți pe site-ul editurii. Astfel să afle și noutățile editoriale. Și ca să nu-mi crească păr în urechi. Se zice, că dacă Dumnezeu ți-a dat o vocație și tu nu ai grijă de ea, atunci ești pedepsit. Și-ți crește păr în urechi. Mi s-a părut că voia să iasă. Acum nu mai crește.
Recunosc, îmi lipsește timpul. Să mă opresc din muncă. Ca să fac și niște bani. Parcă așa zicea Rockefeller sau, poate, Sturza.
Și încă ceva. Poate voi apuca și vremuri când voi citi din plăcere texte dragi mie. Fără deformare profesională. Și doar din cărți. Fără manuscrise.
-Ce le lipsește editurilor din RM, întregului sistem editorial local, pentru a putea fi comparate cu editurile din Occident sau cu cele din România? Ce nu merge bine în afacerea editorială moldovenească? Au editurile partea lor de vină pentru dezinteresul manifestat de cetățeanul RM față de carte?
-Nu-mi prea place să vorbesc despre lucruri generale. Nu sunt unul dintre cei care muncesc la salvarea lumii. Încerc să-mi fac doar munca mea. Cu editurile din România ne putem compara. Nu e bai. Nici nu vreau să fac diferența dintre editorul român din București cu cel din Iași sau Chișinău. Cu unele edituri din Occident, de asemenea, ne putem compara. Nu ne putem compara cu editurile din Marea Britanie, SUA, Franța, Germania, Spania. Care au o altă piață de vânzare decât editorii români. Pe de altă parte, ca informație, un editor român lucrează cu tiraje de 500 – 1500 de exemplare la o populație de cca 20 de milioane. Editorul maghiar lucrează cu tiraje de 3000 – 5000 de exemplare la o populație de nouă milioane. Avem o problemă mare cu cititorul român. Bineînțeles, vina cea mare o purtăm noi, editorii. Vorba lui Puzzo, dă-i unui editor să vândă o cutie de caviar și nu o va putea vinde nici cu zece cenți. Pe de altă parte, în lungul lanț al formării cititorului, editorul este doar o verigă. Alături de părinți, primii care trebuie să deprindă copilul cu dragostea de carte. Alături de școală, care ar putea să educe bunul gust al lecturii. Alături de media, care să promoveze valoarea lecturii. Alături de critica literară, care să formeze sistemul de valori real al celor care scriu cărți. Alături de instituțiile din domeniu ale statului, care să promoveze politici editoriale coerente. Alături de uniunile de creație, care să promoveze valorile și să descurajeze grafomanii. Alături de premiile literare, care să propulseze pe bune cartea.  Alături de librari, care să iasă din statul de vânzător și să fie chiar librari.
Cred că editorii din Chișinău greșesc atunci când cred că prețul cărții înseamnă doar costurile manoperei poligrafice. Editorul nu are nicio șansă, dacă nu-și evaluează corect prețul. Propriul preț.
-Ce nu merge bine la Cartier? Cunoscându-vă de ceva timp, risc să afirm că aveți unele obiecții nu numai față de mediul în care încercați să supraviețuiți și ca editor și ca om al cărții, ci și față de dvs înșivă, în ambele ipostaze.
–Nu merg bine librăriile. Am avut cinci librării. Am rămas cu două. Am greșit atunci, când am crezut, că lângă Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova e nevoie de o librărie. N-au avut nevoie. Am greșit când am deschis o librărie lângă cel mai românesc liceu din Chișinău. N-avea nevoie de librărie. Am greșit cu locul cu o altă librărie. Căci un popă a pus ochiul pe ea și a vrut-o atât de mult, încât a reușit s-o ia până la urmă. Și acum, după ce a pus o cruce pe acoperișul plat, a transformat-o în biserică. Librăria era lângă un liceu turc și încă trei licee de cartier. Care aveau nevoie de carte. Nu am cunoștință cum îi merg slujbele ortodoxe fostei librării Casa Cărții Ciocana.
Am început prea târziu să lucrăm cu tiraje scurte. Și avem un depozit prea mare pentru cărți prea vechi. Viața de raft a cărții în librărie e foarte scurtă.
Prea târziu am reușit să convingem tipografii din Chișinău să aducă bookpaper pentru imprimarea cărților.
-Gheorghe Erizanu e un incomod și un cârcotaș de voie sau de nevoie? Nu e un secret că mulți consideră maniera intransigentă și provocatoare în care dezbateți sau pe de-a dreptul criticați moravurile oamenilor politici și de cultură autohtoni drept gratuită, un joc care urmărește mai curând efectul imediat asupra publicului decât o strategie bine gândită. Câțiva întrezăresc bătaia lungă a unui proiect de, să zicem, “igienizare” sau chiar îndreptare a lucrurilor. Lămuriți-ne, cine are dreptate?
-Sunt cârcotaș de nevoie. Nu știam că sunt un intransigent. Credeam că zic lucruri firești. Atât de normale ca și ploaia de toamnă. Nu-mi plac revoluționarii. Poate am greșit cu timpul. Am stat cuminte în această lungă tranziție douăzeci de ani. Sau aproape. Până am îmbătrânit. N-am luat atitudini publice. N-am zis public că unul politic e mai bun decât alt politic, nu m-am implicat public în sistemul de valori al scriitorilor noștri. O făceam în mod tacit prin selecția cărților apărute la Cartier. Atât. Bine, și în perioada activității mele ca ziarist cultural m-am tot dat cu părerea. Dar erau timpurile Perestroikăi. Și eram tânăr. Cu un viitor mare și plin de speranțe în față. Dar există o limită. Vorba lui Manolescu de pe timpuri: până aici Luminița (Marcu)! Noi am ajuns într-o situație penibilă. Ratații în profesie, neavând ocupație, au intrat în politică. Și s-au aburcat sus. Sus. Grafomanii, lăsați ani la rând în plata domnului de criticii literari (ascunși și ei prin eseuri sofisticate sau istorii literare), chiar au început să creadă că sunt mari scriitori. Ei azi stau în capul mesei. Își aleg paharnicii, valeții și trollii. Îmi pare un pic ciudat. Probabil, multe din atitudinile mele sunt gratuite. Probabil, văd cetăți  acolo unde sunt mori de vânt. Văd ostași acolo unde sunt turme de oi. Probabil, adeseori greșesc. Dar, cred, că e mai bine să greșesc într-un adevăr, decât să tac ca un laș într-o minciună.
Despre „bătaia lungă”… Sunt nevoit să repet. Sunt alții care lucrează la salvarea lumii. Îmi doresc un lucru mic. Mic-mic. Cel puțin, o iluzie a normalității. Și o tranziție pe care s-o apuc sfârșită în viața mea. Parcă nu e o dorință mare. Și nu e nicio doctrină revoluționară.
-Am observat că editura Cartier favorizează, deși nu într-o manieră exclusivă, gânditorii sau scriitorii cu vederi de „stânga”, de la faimoșii Eric Hobsbawn și Slavoj Zizek la diplomații Jonathan Powell și Oleg Serebrian, ca să nu mai spun nimic de generația Criticatac, destul de prezentă și ea pe rafturile editurii. Capitalistului Erizanu îi surâd ideile progresist-egalitariste sau acesta e tributul pe care editorul Erizanu îl plătește gusturilor și modelor zilei? Să fie la mijloc o înrudire între spiritul de opozant al lui Gheorghe Erizanu și eterna nemulțumire sau predispoziția spre schimbare a stângii?
-Sunt un om de dreapta. Și liberal. În sensul clasic al noțiunii. Fără trimiteri la realitățile distorsionate ale termenului din Republica Moldova.
La o lansare de carte, la Brașov, într-un mediu academic, Editura Cartier a fost prezentată ca o editură non-conformistă. Cred că este mai aproape de adevăr decât încercarea dumitale de a prezenta Editura Cartier, doar ca un promotor al scriitorilor de stânga. Sau doar a valorilor de stânga.
Suntem o editură care promovează valorile.
Eric Hobsbawm este unul dintre cei mai importanți istorici englezi ai secolului XX, intrând în top 5.  Orice istoric, de dreapta, de stânga, anarhist, monarhist, nu poate face istorie fără trimitere la Hobsbawm. Face parte din fondul de aur al carților de istorie. E canonic.
Slavoj Zizek este, mai degrabă, un non-conformist decât un filozof de stânga. Dacă Cartierul conectează filozofia română la realitățile imediate ale filozofiei occidentale, atunci acest fapt se numește sincronizare, parcă așa ziceau optzeciștii noștri.
Ai uitat de Roland Barthes, un alt stângist, scos aproape integral de Editura Cartier. Dar argumentul e la suprafață. Pentru circuitul ideilor și sincronizare parcă se cere să nu sărim de „scriitura zero”.
Pe de altă parte, Cartier scoate seria de autor Ayn Rand. În dreapta lui Rand nu mai este niciun alt adept al capitalismului. Mai departe e abisul.
Noul Machiavelli a lui Jonathan Powell a fost editat pentru a alfabetiza  politicienii noștri. Pentru a vedea că nimic nu e nou sub soare. Nu trebuie nimic inventat. Și ei nu sunt diferiți. Iată manualul. Luați-l. Citiți-l. Aplicați-l. Am scos și Gene Sharp, pentru orice eventualitate, dacă revine dictatura sau statul polițienesc, atunci ai manualul conceptual pentru câștigarea libertății și demontarea dictaturii.
Diplomatul Oleg Serebrian a scris un foarte bun roman clasic: Cântecul mării. Și este unul dintre cei mai buni specialiști pe geopolitică, un fin cunoscător al spațiului estic. Eseurile politice/geopolitice ale  lui Oleg Serebrian apar la Cartier de pe când era încă în mediul academic.
Mă opresc aici. Pot vorbi despre fiecare carte apărută la Cartier. Valoarea , după părerea mea subiectivă, este motivul principal al aparițiilor editoriale Cartier. Sunt cărți în care investesc timpul și banii privați. Oricum, e plăcut să riști cu valori universale.
-Apropo de spiritul incomod. Știu că ați promis să nu mai reveniți la subiectul „Premiul Național pentru Literatură”. Nici nu vă îndemn să o faceți. Atitudinea dvs a fost exprimată clar, de unii fiind susținută, de alții – nuanțată, dar, per ansamblu, ignorată de majoritatea celor vizați, și vizați cred că au fost toți scriitorii, nu numai cele câteva nume implicate direct în „disputa” aceasta, ca să nu spun altfel. Mă interesează să știu care sunt, după părerea dvs, cauzele profunde, nu cele strict conjuncturale, care au făcut posibil evenimentul? Ce trebuie să se întâmple în societatea basarabeană ca asemenea situații să fie de neimaginat? Sau am trecut deja cu toții de acel prag critic dincolo de care nu mai e posibilă revenirea la normalitate?
-Dacă scriitorii vor insista în lașitatea tăcerii, atunci când e vorba de valori/nonvalori  literare și vor vocifera strident, atunci când e vorba de politică globală (vorbesc de scrisoarea revoltată a USM pe marginea declarațiilor nefericite ale ambasadorului SUA la Chișinău), atunci trăim și vom trăi încă mult timp peste pragul normalității. Nimeni nu va veni să-ți facă ordine în propria curte. Nici Filat, nici Plahotniuc, nici Ghimpu, nici Dodon sau cine mai e pe acolo nu pot stabili sistemul de valori al scriitorilor. Așa cum nu-l interesează pe Obama sau Putin scrisoarea despre politica globală semnată adolescentin de către scriitorii noștri. Nu te ascultă nimeni în afara curții tale, atunci când în propria curte mohorul și cucuta se cred porumb și leuștean.
Ca „asemenea situații să fie de neimaginat” trebuie să ne facem munca onest și cinstit. Acolo unde suntem. Putem s-o facem pe șmecherii. Dar e un termen de Ev Mediu. Sunt cutume, reguli clare care ne fac viața mai ușoară. Și normală. E posibil. Doar dacă vom încerca să fim onești cu noi înșine. Pe dimensiuni mici. Pe dimensiunea noastră.
-Dle Erizanu, sunteți al doilea editor din țară cu care avem onoarea să ne întreținem în paginile „Revistei literare”. Sperăm să urmeze și alții. Pentru fiecare vom pregăti un set diferit de întrebări. O întrebare va fi însă comună pentru toți: ce puteţi să ne spuneţi despre destinul cărţii, al domeniului de carte, în Republica Moldova? Și, dincolo de aceasta, despre destinul cărții în era digitală, în civilizația spectacolului? Este un domeniu care are viitor?
-Cartea este un purtător de informație. Mai multe cărți fac biblioteci. Bibliotecile fac civilizații. Cărțile proaste fac maculatură. Și dezastre ecologice. Purtătorul informației acum apare așa cum a fost inventat cu 500 de ani în urmă de tipograful Gutenberg. Și de câțiva ani apare și în format digital. Cartea va apărea. Va fi și print. Va fi și digitală. Nu e nicio contradicție.  „Nu sperați că veți scăpa de cărți”. Vor apărea în continuare cărți bune și cărți proaste. Nu contează formatul. Print, epub, mobi. Contează să faci deosebirea dintre valoare și nonvaloare.
-Vă mulțumesc!