Serhii Jadan este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai culturii ucrainene contemporane.

De la începutul războiului nu a părăsit orașul Harkiv, unul din epicentrele atacurilor rusești.

„Ukrajinska pravda” („Adevărul ucrainean”) a vorbit cu Serhii Jadan la telefon.

Pentru discuția noastră Jadan a avut aproximativ 20 de minute. Acum scriitorul își dedică timpul voluntariatului și articolelor pentru Mass-media occidentală.

În acest interviu Jadan ne povestește despre orașul Harkiv pe timp de război, ne împărtășește părerea despre război și ucraineni, ne explică de ce în aceste momente trebuie să uităm de politică și din ce motiv a șters cântecul despre Zelenski, în care „Vova cumpără bilet spre Rostov”.

– Ce faci acum pentru țară? Te ocupi de voluntariat?

– Da, sunt voluntar, se poate spune și așa. Acum sunt în Harkiv, tocmai ce am fost la un centru de voluntari, am înregistrat câteva interviuri mici. Apoi vreau să mă apuc de un articol pentru The New York Times – ei mi l-au cerut.

Sunt ocupat tot timpul.

Mereu sunt în mișcare, ajut, facilitez comunicarea între oameni – ba pentru medicamente, ba pentru ajutor umanitar, ba pentru informații de contact, ba pentru transport și așa mai departe. Cu toții suntem aici ca niște furnici.

– Despre ce scrii în The New York Times? Este muncă de jurnalist?

– Da, e muncă de jurnalist. Tot timpul primesc mesaje cu rugămintea să scriu ceva. Și înțeleg că este important acest lucru.

Dar nu-mi ajunge timp și nici nervi să le explic partenerilor noștri occidentali ce se petrece aici, la noi. Deși, cred că este nevoie să scriu pentru ei. 

– Nu pot nici măcar să-mi imaginez cum arată acum orașul Harkiv. Poți să ni-l descrii?

– Este la fel ca înainte de război. Doar că acum, din când în când, este zguduit de explozii. Aici mă refer la centrul orașului. Dar unele locuri și cartiere sunt foarte afectate, Saltivka este distrusă.

Este lovit și centrul orașului, dar îl bombardează destul de haotic, nu au o țintă anume.  

De asta există un sentiment ciudat: orașul este viu, mașinile circulă, oamenii umblă pe străzi. Dar sunt mai puțini oameni și mai puține mașini. Majoritatea autovehiculelor le aparțin voluntarilor – îi recunoști imediat, ori sunt microbuze, ori tiruri. Mereu livrează ceva, ajută oamenii care au rămas în oraș.

– Nu știu cum să pun corect întrebarea, dar sensul ei ar fi următorul: cum arată viața cotidiană într-un oraș bombardat neîncetat de ruși?

– De fapt, oamenii se obișnuiesc repede cu astfel de situații. Majoritatea oamenilor, și am observat asta pe stradă, nu mai acordă atenție sirenelor de pericol aerian.

Deși în primele zile toți se ascundeau la auzul sirenei, orașul devenea pustiu.

Probabil că acum se obișnuiseră puțin cu asta. Probabil că unele frici au mai scăzut din intensitate.   

Mai avem starea de urgență, de asta seara orașul devine pustiu.

– Care este starea de spirit a locuitorilor din Harkiv cu care ții legătura? 

– Oamenii cu care interacționez au o forță interioară extraordinară. Printre ei se numără voluntarii, activiștii, acele persoane care au rămas în oraș benevol, iar nu din motiv că nu puteau să plece.

Ei merg prin tot orașul, ajută, demonstrează un curaj uneori supranatural.

Vă spun sincer, nu mă așteptam ca prietenii mei să fie atât de nebuni, încât sub focuri de armă să alerge să ajute pensionarii, să livreze oamenilor alimente sau medicamente.

De fapt, războiul a scos la iveală cine este cine cu adevărat, sau care mai are o oarecare rezervă de forță și curaj.  

– Unde sunt politicienii locali? Aveți în oraș reprezentanți ai partidului „Platforma de opoziție – Pentru viață” de exemplu? Unde este Dobkin?

– Din câte știu, Dobkin e în oraș. Referitor la politicieni – l-am văzut pe primarul nostru, este la locul său, lucrează. Toate serviciile de utilități publice lucrează, la fel și oamenii din jurul primarului, la fel toate departamentele.

Fiecare e la locul său, toți au motivație puternică de luptă, toți susțin puterea din Ucraina. Puterea locală este în contact permanent cu armata, totul e în regulă.  

– O întrebare directă: Harkiv va rezista?

– Harkivul continuă să rămână în picioare, se bate, luptă, soldații contraatacă. Tocmai de aceea văd orașul atât de încrezător, nervos și plin la maximum de energie.

– Am citit pe rețelele de socializare ideile tale despre limbă pe timp de război. Pe Instagram au fost postate chiar și niște imagini cu citatele tale. Ai putea să ne explici cum războiul ne schimbă limba?

– Cred că vom avea multe de discutat pe această temă. Deoarece, după tot ce se întâmplă acum, multe lucruri și-au pierdut din valoare, iar altele au căpătat însemnătate.

Când vezi copii morți, uciși cu rachete, este clar că după asta nu se mai poate vorbi despre marea tradiție umanistă a culturii ruse.

Când vezi școli bombardate, de asemenea nu se poate să vorbim despre vreo posibilitate de cooperare culturală sau vreo cooperare umanistă cu vecinul nostru.

Deja se întâmplă prea multe și cu siguranță va exista o regândire a unor lucruri de bază pentru societate.

– Cum a schimbat războiul atitudinea locuitorilor din Harkiv față de Rusia? Nu este un secret pentru nimeni că înainte ca războiul să ajungă în Harkiv, mulți oameni se raportau destul de bine la ruși, unii chiar continuând să aibă legături de familie...

– Înțelegi, tu repeți acum narațiunea destul de riscantă a lui Volodîmîr Oleksandrovîci Zelenskîi despre faptul că mulți localnici au legături de familie, dar acest aspect nu a făcut niciodată din Harkiv și nu îl face nici acum o regiune distinctă de celelalte regiuni ale Ucrainei.

Întâi de toate Harkivul trebuie poziționat ca oraș ucrainean. Și doar apoi se poate vorbi despre existența sau inexistența relațiilor de familie, despre populația majoritar vorbitoare de limbă rusă sau de ucraineană. Aceste lucruri nu sunt așa importante, sunt pe plan secundar.

Principalul lucru este că Harkiv este un oraș ucrainean, iar locuitorii lui se simt cetățeni ai Ucrainei. Astăzi acest lucru se vede foarte clar. 

Bineînțeles că foarte mulți oameni și-au schimbat radical părerea despre Rusia, despre limba rusă, despre conducerea și statul rus. Și aici vorbim despre schimbarea de atitudine în sens negativ.

Dar, în același timp, apar și alte schimbări paralele. De exemplu, raportarea la propria țară, la propriul stat, la propria armată, autopoziționarea. Cred că toate astea ne lipseau în perioada 2014-2022.

Când, în ciuda faptului că a existat un război, în ciuda faptului că rușii au anexat Crimeea, mulți au lăsat totuși loc pentru un oarecare compromis moral, compromis etic, compromis ideologic…

Cred că bombardamentele cu rachete a Harkivului nu mai lasă loc pentru compromis.

– O întrebare globală: cum ne-a schimbat pe noi toți războiul?

– Mi se pare că a schimbat peisajul politic, și sentimentele, și înțelegerea țării ca atare.

Dacă e să ne aducem aminte de războiul din anii 1917-1920, atunci pentru istoria noastră ucraineană evenimentele au avut loc în primul rând la Kîiv, Centrul și Vestul Ucrainei.

În schimb, acum așa s-a întâmplat ca toate evenimentele să aibă loc în Estul și în Nordul Ucrainei, în regiunile apropiate de Rusia, în acele regiuni care în mod tradițional au fost considerate pro-ruse în politica noastră.

Dar, istoria se rescrie, acum se schimbă semnificația acestor regiuni pentru noi toți, semnificația oamenilor care trăiesc aici. Adică totul devine diferit.

Geografia este reformatată, este rescrisă cu sângele ucrainenilor.

După tot ce se întâmplă, nu știu cine mai are curaj să vorbească despre faptul că orașele Harkiv, sau Cernihiv, sau Sumî, sau alte orașe de la granița ucraineano-rusă nu sunt întocmai ucrainene.

– Sunt total de acord cu tine. Acum se vorbește foarte mult despre negocierile dintre Ucraina și Rusia, dar nu sunt anunțate clar posibilitățile și limitele unui oarecare compromis. Ce părere ai, ce fel de compromis poate exista în aceste negocieri?

– Știi, nu sunt deloc un negociator bun, de asta nici nu aș vrea să mă exprim cu privire la acest lucru. Nu vreau ca părerea mea, nu prea importantă, să fie folosită de cineva ca argument sau contraargument.

Acum am deplină încredere în autoritățile ucrainene, urmăresc cum se comportă și cum luptă de fapt pentru această țară.

Dar, pe de altă parte, cred că trebuie să fim cu ochii pe ce se întâmplă acolo. Deoarece consecințele acestor negocieri vor fi de mare importanță pentru întreaga țară. Prin urmare, este important să fim la curent cu tot.

– Trebuie să te întreb despre Zelenskîi. Ți-ai schimbat părerea despre el, comparativ cu anul 2019?

– Absolut. Am șters chiar și piesa despre Vova (n.tr. cântec în care Zelenskîi este criticat). Am scos-o, această piesă nu mai există. 

Pentru că, cred eu, în timpul războiului ar trebui să uităm cât mai mult de politică și să ne concentrăm pe apărarea țării noastre. Acum trebuie să fim uniți.

Acum toți suntem dependenți unul de celălalt și ar trebui să ne înăbușim puțin această tradiție populară ucraineană a „trădătorismului”, pentru că altfel nu vom învinge.

– Am impresia că acum vedem mai puțin trădătorism, toți se concentrează pe unitate. 

– Așa este. Am avut la un moment dat o postare despre generația tânără, care a venit la conducere în 2019, și pe care am privit-o cu un oarecare scepticism. Brusc s-a dovedit că băieții au coloană vertebrală. Repet, aici nu e vorba de idealizare, de romantism excesiv. Vorbesc cu un optimism prudent.

  Totuși cred că trebuie să numim lucrurile pe nume. În acest război foarte mulți oameni și-au arătat adevărata față.

– În încheiere mai vreau să te întreb: pe rețelele de socializare a apărut informația că ai fost propus la Premiul Nobel pentru literatură de către Academia de științe a Poloniei. Este adevărat? Ce părere ai despre asta?

 – Nu am nicio părere. Da, se pare că-i adevărat. Evident că le sunt recunoscător colegilor, dar pentru mine acesta este înainte de toate un gest politic de susținere a Ucrainei.

Astăzi este foarte important că lumea întreagă vorbește despre noi, că nu suntem uitați, că toți ne ajută și ne susțin. 

– Acum, când e război, ai timp pentru creație? Scrii ceva?

– Nu, nici vorbă de așa ceva? Toată această creație nu va avea nici un sens, dacă ne pierdem Ucraina, dacă ne pierdem țara și nu ieșim victorioși. De aceea, cred că acum este mai important să ne concentrăm pe alte lucruri. Celelalte vor veni după victoria noastră.

Traducere din ucraineană de Maria Hoșciuc. Interviul a apărut, cu acordul autorului, și în Spot Media.

La Editura Cartier au fost traduse romanele: Jazz în Donbas, Internat, Anarchy in the UKR.

În curs de apariție: Depeche Mode.