Pe la 1500 erau câteva târguri. Erau Iașii cu mai puțin de 2000 de locuitori. Erau Bucureștii cu 3000 de locuitori. Era Copenhaga cu mai puțin de 10 000. Dublinul apare cu vreo 8000 de locuitori. Iar Belgradul depășea cu puțin 5000 de locuitori.
Robert Bohn spunea despre Danemarca: „un regat înapoiat în toate privințele, la periferia Europei”. Dacă cunoștea Țările Române, Irlanda sau Serbia, avea să spună exact același lucru.
Au urmat trei sute de ani. Serbia, fără țară, sub otomani. Țările Române, cu țări, dar tot sub otomani. Irlanda, o colonie a Angliei. Și regatul Danemarcei. Ultima, la 1536, a trecut la luteranism. Țările Române și cu Serbia au rămas ortodoxe. Au încercat să inițieze cultivarea orezului. Dar au reușit mult mai bine cu porumbul, numit și „sorg turcesc” sau „grâu turcesc”, ajuns pe aici prin secolul XVII. Irlanda a rămas catolică. Și a avut un produs crucial pentru dezvoltare: cartoful. La 1800 Iașii aveau 16 000 de locuitori, Bucureștii – 40 000, Copenhaga – 101 000, Dublinul – 200 000, Belgradul – 8000.
A urmat secolul XIX. Un secol liniștit. Așa spun istoricii. România și Serbia au devenit țări independente. Danemarca a avut un război catastrofal cu forțele Confederației și a pierdut o treime din teritoriu. Marea Foamete din Irlanda (1845 – 1851) a provocat moartea a unui milion de oameni și a împins un număr imens de irlandezi să emigreze în Statele Unite și Anglia.
La sfârșitul secolului XIX Danemarca intra în clubul țărilor dezvoltate. Secolul XX a fost irlandez. Irlanda a depășit Danemarca. Iar România și Serbia și-au amplificat rămânerea în urmă.
Așa spun cărțile.
Lecturi frumoase. Până la o altă carte.
ROMÂNIA ȘI EUROPA. Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010) de Bogdan Murgescu (Editura Polirom, 2010)
(După Cartea Zilei, Publika TV, 4 aprilie 2010)
Comandă prin telefon 068 555 579 de luni până vineri: 09.00 - 17.00
Nic Arsanca
Nu este niciodată prea târziu pentru a recupera ceea ce este recuperabil.
Fie ca optimismul să ne caracterizeze precum Speranța rămasă în Cutia Pandorei.
Catalin
Domnule NIC ARSANCA,
daca optimismul vrei sa te caracterizeze e problema dumitale. Nu a mea. La capatul acestui tunel(de fapt fara sfarsit!) intalnesti DECEPTIA!!! La pesimism , asisderea. Ce-i de facut? Cutia Pandorei de cand a deschis-o, cel care a deschis-o, nu a mai putut nimeni sa o inchida la loc. A incercat cevasile, cevasilea Papa Noe cu Arca lui, dar le-a “liberat” pe cele de trebuinta Pamantului sa se salveze de la…(completezi dumita ceva acolo dupa cele trei puncte) Si vezi ce-a iesit? Contempli ce-a iesit?
Nic Arsanca
Domnule Cătălin,
Există infinite modalități de percepție a lumii. Printre acestea există și percepția incurabil pesimistă, respectiv cea imbecil optimistă. Prefer să fiu un optimist incurabil (sau un naivo-imbecil pentru mulți) decât un pesimist căruia să-i meargă totul infernal de prost pentru ca așa și-a setat (și bătut în cuie) modul de a percepe, decide și acționa.
Progresul este datorat unei succesiuni fooo … oooarte lungi de pași mici evolutivi, determinați de optimismul încercării “try-error-repeat, dar try-success-continue,” au nu este nicidecum datorat vreunui salt oarecare spectaculos (marxist, darwian, suprarealist, revoluționar sau kantian) precum Hollywood-ul or Bollywood-ul viselor exotice, dar imposibil realizabile.
(Adăugate aici cu speranța imbecil-optimistă că vor fi cuiva de folos —> Ă ă Â â Î î Ș ș Ț ț)
Nic Arsanca
Domnule Cătălin,
Adaug –> Cinismul, pe care adesea îl utilizez ca o contrabalansare firească a optimismului meu de bază (incorijibil si imbecil de naiv), este in perfectă consonanță interioară și exterioară cu gândirea pozitivă, evolutivă și finalmente biruitoare (în care cred profund).
(Aidoma celor de mai sus, Ă ă Â â Î î Ș ș Ț ț)