Rodica Zafiu, poate cel mai avizat lingvist al limbii române, zice frumos în prefață despre Dicționarul Guțu. O aveți mai jos.
Valentin Guțu, redactorul de carte și lingvistul, ne învață româna corectă în peste 4000 de articole. Scriitorul Valentin Guțu face din aceste peste 4000 de articole peste 4000 de texte literare.
Dicționarul Guțu va fi lansat joi, 12 iunie, ora 18.15, la Librăria din Centru.

 
Rodica Zafiu: „Dicţionarul greşelilor de limbă nu se poate confunda cu niciunul dintre îndreptarele şi ghidurile de exprimare apărute în spaţiul editorial românesc în ultimele decenii. E diferit prin obiect (urmărind abaterile de la normă pe un teritoriu larg: atît în Republica Moldova, cît şi în România) şi prin dimensiuni (impresionante), dar mai ales prin metodă, prin felul în care îşi întîmpină şi îşi convinge destinatarii. E un instrument extrem de util pentru vorbitorii dornici să stăpînească registrul standard al limbii române; în acelaşi timp, pentru cercetători, e o sursă valoroasă de informaţii despre starea reală a limbii actuale, în primul rînd a celei vorbite în Republica Moldova. Prima ediţie a Dicţionarului, publicată de Valentin Guţu în 1998, oferea deja un material lingvistic greu sau chiar imposibil de găsit în alte surse. Ediţia de faţă, mult amplificată, este de fapt o altă carte: o preţioasă şi foarte necesară arhivă a variaţiilor şi a evoluţiilor specifice ale limbii române actuale, în ipostazele ei diferenţiate geografic şi administrativ.
E impresionantă bogăţia materialelor şi a informaţiilor cuprinse în acest volum, în care sînt semnalate şi corectate numeroase abateri de la normele ortoepice şi ortografice, de punctuaţie şi morfosintactice şi sînt formulate la fel de multe recomandări semantice şi stilistice. Strategia didactică nu se bazează însă (cum se întîmplă adesea) pe reluarea unor reguli şi a unor indicaţii pe care cititorul le are oricum la dispoziţie în lucrările normative contemporane, ci pe acumularea de exemple cît mai variate. Felul în care a fost organizată cartea reprezintă o ingenioasă adaptare la publicul vizat: autorul a decis (cu îndreptăţire) că lucrurile se înţeleg cel mai bine din confruntarea a sute şi mii de exemple greşite sau inadecvate stilistic cu variantele lor corecte şi adecvate registrului standard; de obicei, fiecare dintre exemple conţine mai multe abateri, prilej pentru reiterarea unor indicaţii prezente în mai multe părţi ale volumului.
Dicţionarul se caracterizează, astfel, printr-o abordare practică şi printr-o metodă didactică eficientă, opţiuni pe care de cele mai multe ori nu şi le asumă lucrările noastre lexicografice, poate din teama că vor părea prea simple, din obsesia de a-şi etala cu orice preţ temeiurile ştiinţifice. De fapt, în spatele unor exemple bine alese sau bine construite stă mai multă muncă şi mai multă competenţă teoretică decît cea necesară rezumării sau parafrazării unor reguli generale. Nu trebuie să se înţeleagă cumva că acest dicţionar ar etala acumulări aleatorii de fapte, neexplicate din punct de vedere lingvistic: dimpotrivă, un efort considerabil de ordonare şi clasificare este cuprins în parantezele explicative, care condensează abreviat etichetele abaterilor, indicînd natura lor, cauza, registrul sau aria regională de apariţie. Autorul dovedeşte astfel deplină rigoare ştiinţifică în caracterizarea fenomenelor, trezind solidaritatea şi respectul specialiştilor, dar presupune în acelaşi timp (pe bună dreptate) că un cititor obişnuit e mai interesat de răspunsul clar la nedumerirea sa decît de metalimbajul disciplinelor lingvistice. Pe nespecialist exemplele din stînga paginii, corectate grijuliu în coloana din dreapta, îl lămuresc şi îl conduc discret pe calea înţelegerii şi a adecvării, prin umor ‒ dialogurile sînt amuzante şi credibile ‒, prin informaţii strecurate cu abilitate în text (la Chişinău…, la Bucureşti...) şi mai ales prin acumulare. Forma verbală a cîşliga, de exemplu, apare nu numai la locul ei alfabetic (la litera C, unde este tratată ca variantă neadmisă de norme a verbului a cîştiga), ci şi în exemplele de la alte cuvinte (concurs, îndreptare, mijlociu etc.). Conjunctivul regional să fi(i)bă („să fie”) e folosit de zeci de ori în exemple atent corectate.
Deopotrivă util vorbitorului ezitant şi profesorului în căutare de material didactic, dicţionarul acesta are, cum spuneam, un destinatar privilegiat: lingvistul interesat de dinamica limbii, de istoria ei culturală, de diferenţele sociolingvistice şi regionale. Româna vorbită în prezent în Republica Moldova a fost prea puţin supusă unor investigaţii sistematice şi profunde, care să-i identifice elementele specifice, la toate nivelurile limbii şi în diferitele ei varietăţi socio-culturale (există, desigur, articole şi cărţi de specialitate care îşi asumă aceste obiective, dar ele sînt încă prea puţine). Teama că datele lingvistice ar putea fi instrumentate politic a inhibat uneori cercetarea obiectivă. Între extrema absurdă a proclamării (de către unii) a unei limbi diferite de română şi obsesia (altora) de a dovedi că limba literară de la Chişinău este exact cea de la Bucureşti, deci abaterile nu ar merita decît un efort pur didactic de corectare, e un spaţiu enorm în care ar trebui să intervină observaţia corectă şi aplicată, aptă să constate efectele uzului, ale contactului lingvistic, ale modelor şi modelelor culturale. În româna vorbită în Republica Moldova tendinţele generale ale românei iau uneori forme particulare; se manifestă desigur şi schimbări specifice, mai ales ca urmare a împrumuturilor şi a calcurilor, dar reflectate şi în dinamica arhaismelor şi a regionalismelor care au căpătat sensuri şi utilizări noi sau pur şi simplu s-au păstrat, în absenţa unor termeni concurenţi.
Cele mai multe dintre exemplele din Dicţionarul greşelilor de limbă par a fi fost preluate şi adaptate de autor din situaţii reale: din conversaţii curente, dar mai ales din presă, din declaraţii politice şi chiar din lucrări lingvistice. Valentin Guţu ironizează uneori bunele intenţii nesusţinute de mijloacele potrivite, punînd anumite greşeli chiar în contexte normative şi didactice: „Copii, nu uitaţi de îndireptarea corectă… a tuturor greşelelor…” (p. 430). Aplicate comunicării cotidiene, recomandările vizează nu doar corectitudinea strictă sau adecvarea stilistică a limbii, ci şi tentaţia vorbitorilor de a desemna ţara, oamenii, obiectele conform mai vechilor situaţii şi obiceiuri (folosind, de exemplu, termenul copeici în loc de bani).
Unele dintre abaterile (din punct de vedere normativ) sau variaţiile (într-o abordare strict descriptivă) pe care ni le aduce în atenţie acest dicţionar au apărut în structuri ale românei actuale bine ştiute de specialişti, caracterizate de o evidentă instabilitate. Multe dintre formele care ilustrează variaţia sînt „basarabenisme” specifice, dar în care regăsim tiparul unic al variaţiei: întîlnim adesea în paginile dicţionarului oscilaţia desinenţelor de plural: –e/-uri la neutre (cu o preferinţă pentru –uri: acuri, afişuri, alfabeturi, butonuri, contacturi, controluri, magazinuri) şi -e/-i la feminine (cioare, dar şi berzi, iepi, muşti, neveşti). La feminine, este frecventă şi oscilaţia terminaţiilor de genitiv-dativ articulat, -ei/-ii, -ăi: coadei, muncei, artii, joacii, făimii, bancăi etc. Concurenţa (rezultat al mai multor influenţe culturale din trecut) între abstractele adaptate sau formate cu sufixele lexicale –ţie/-ţiune şi cele împrumutate ca atare este destul de vizibilă în cuvinte ca acţie, agresie, provocaţiune, atracţion, raţion. La verb, variaţia cea mai frecventă priveşte prezenţa sau absenţa sufixului –ez în conjugare: manifestată în forme ca acuzează, achitează, comandează, ezitează, imitează, împrumutează, persecutează, dar şi adaptă. Unii termenii moderni apar în alte forme, la alt gen gramatical decît în româna standard (capotul şi fara maşinii; cazemat sau palată). Diminutivele, răspîndite pretutindeni în româna populară, s-au lexicalizat uneori în sintagme specifice (cărticică de economii sau de muncă). Sufixul –ist e prezent în termeni ca figurist, sadist sau scandalist. Cele mai multe diferenţe apar, cum era de aşteptat, în uzul prepoziţiilor – om în ochelari, maşină pentru spălat, a citi în glas/în voce, a se bate la duel, a se ocupa la… etc. Există şi deosebiri în formulele de politeţe, în scuze sau urări – Cer scuzare, Te felicit cu Crăciunul!… ‒, în expresiile conversaţionale ale acordului (Clar lucru!); în genere în sensuri şi expresii calchiate (pentru ce echipă boleşti? „cu ce echipă ţii?”), atît în registrul oficial, cît şi în cel popular şi familiar-argotic (apasă pe gaz! „grăbeşte-te”, a chema la covor „a chema la raport” etc.).
Cuprinderea în dicţionar a unor abateri şi schimbări nerecomandabile care nu sînt specifice românei din Republica Moldova, pentru că au apărut şi circulă în diferite graiuri sau registre din restul spaţiului românofon, e foarte importantă. Mai ales pentru că modificările recente, necuprinse în mai vechile lucrări de cultivare a limbii, nu sînt explicate suficient în şcoală şi în spaţiul public. E bine că cititorii găsesc în acest dicţionar corectarea supărătoarei construcţii de indicare a calităţii prin ca şi… (ca şi profesor), pe care cineva ar putea să o creadă normală, dacă s-ar ghida după răspîndirea ei contagioasă în limbajul public actual. Nu lipsesc, dintre abaterile actuale cele mai frecvente în mass-media şi care, foarte probabil, s-au extins deja pretutindeni, muntenismul contagios am decît o dorinţă, invariabilitatea numeralului din ora doisprezece, folosirea în exces a conectorului deci etc. Varietăţile regionale – pronunţia lui ş dur sau moale, formele aist şi ăst, pi şi pă etc. ‒ sînt puse adesea în oglindă, ba chiar în dialoguri amuzante: Di pi undi eşti, frati? ‒ Dă pă lîngă Bucureşti (p. 220). Comune variantelor actuale ale românei sînt împrumuturile şi mai ales calcurile din engleză (a fi confortabil cu…, a face sens). Sînt ingenios introduse în text indicaţiile privind pronunţia numelor proprii din mai multe limbi; gîndite probabil pentru a corecta influenţele pronunţiei ruseşti, ele se vor dovedi foarte utile pentru vorbitorii de română de pretutindeni (inclusiv pentru prezentatorii de ştiri), tot mai neinformaţi şi mai ezitanţi în alegerea rostirii potrivite.
Desigur, nu toate abaterile sînt la fel de grave, nu toate recomandările sînt imperative. Dicţionarul îşi propune idealul unei limbi standard, de care conversaţia familiară se depărtează în mod inevitabil. Unele dintre formele şi construcţiile trecute aici în categoria nerecomandabilului rămîn fireşti în comunicarea colocvială (de exemplu, absenţa lui –l final (articol hotărît) sau transformarea hiatului în diftong în ritmul rapid de pronunţare).
Autorul îşi asumă parţiala subiectivitate a normei şi unele diferenţe faţă de Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic DOOM (2005). Cea mai clară opţiune este neacceptarea modificării academice din 1993 (care a legiferat forma sunt şi a impus regulile actuale ale ortografiei cu â/î). Situaţia actuală din spaţiul cultural românesc arată că divergenţele în privinţa acestei norme persistă pur şi simplu, după mai bine de două decenii, iar autorii şi editurile îşi urmează (aşa cum se întîmpla şi acum un secol) propriile modele şi principii.
Apariţia acestui dicţionar (care va fi probabil citit, nu doar consultat, pentru că are darul de a capta atenţia şi de a oferi în permanenţă date noi şi surprize lingvistice) este un adevărat eveniment cultural, care ar trebui să stimuleze cercetările de specialitate şi să stîrnească dezbateri publice. Cititorul său are toate şansele să conştientizeze diferenţele uzului lingvistic; mai mult, e foarte probabil să încerce chiar să practice măcar o parte dintre variantele recomandate. Cele mai bune rezultate în procesul de cultivare a limbii se obţin prin perseverenţă şi umor. Cartea de faţă uzează cu succes de ambele strategii.”