Mircea V.Ciobanu și Nicolae Negru anunță despre posibila dispariție a presei culturale din RM. Presa culturală participa în ultimii zece ani la Programul de Proiecte Culturale, anunțat de Ministerul Culturii. Într-o înțelegere tacită cu ministerul presa culturală participa la un program de finanțare nefiresc scopului, o struțo-cămilă într-o herghelie de pegași. Era o problemă prea delicată și cu prea mulți oameni implicați ca să se găsească o soluție viabilă și de lungă durată. Soluția era amânată pentru vremuri mai bune, care nu veneau niciodată pentru cultură. Mereu apar alte probleme care cer soluții rapide, imediate. Soluția pentru presa culturală putea aștepta. Presa culturală niciodată nu a avut siguranța zilei de mâine. Era la cheremul celor care împărțeau banii.

Contrafortul, cea mai importantă revistă din Basarabia, și-a anunțat suspendarea activității prin fondatorii Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu. Chiar dacă a obținut finanțare în cadrul Proiectelor Culturale. Cred că acest anunț a fost și declanșatorul problemei. Cred că această oboseală și nesiguranță i-a și determinat pe fondatori să ia o soluție radicală.

Sunt pomenite în textele de atitudine ale lui Mircea V.Ciobanu și Nicolae Negru revistele Sud-Est cultural și Revista literară. Apare și soarta revistei Semn. Au fost scăpate din vedere revistele Timpul (de Chișinău), Limba română, Literatura și Arta, Viața Basarabiei. Nu știu care este situația cu finanțarea revistelor Alunelul, Florile dalbe, Noi, Moldova.

Problema nu e doar a celor două reviste. Și nu e doar a revistelor culturale. Presa generalistă, câtă a mai rămas, e fără cronică culturală. Televiziunile, radiourile sunt fără cronică culturală sau, în varianta bună, au un reportaj mâțâțel la coada știrilor. Noi ne-am transformat într-o societate ca Ziarul de Gardă. Avem dezvăluiri, reportaje sociale, sfatul medicului sau ierburi folositoare, horoscop, bancuri și citații în judecată. Cultura, dacă mai are loc, atunci e pe un sfert din ultima pagină sau după ultima pagină.

Revistele culturale au fost obișnuite cu finanțări sporadice sau mai puțin sporadice prin ICR, prin Departamentul Românilor de Pretutindeni. Soarta revistelor culturale a fost mai bună decât a editurilor. Editorii au fost nevoiți să se unească, să facă un regulament, care a devenit acum Programul Național de Editare. Din 1998 și până prin 2012, cred, RM nu avea niciun program de editare. Miniștii de atunci decideau pentru cele două edituri de stat să scoată câte 3000-5000 de exemplare din 3-5 autori. La 1300-1500 de biblioteci. Banii de stat trebuiau să se ducă la editurile de stat. Ăsta era argumentul guvernanților. Noi am încercat și, după 15 ani de negocieri, întâlniri, refuzuri, am reușit să impunem ideea că banii se dau pentru cărți. Ideea programului e ca în bibliotecile publice să ajungă o cantitate din cărțile editorilor din RM. Nu am cerut să fie acoperite toate bibliotecile. Am început cu 150 de exemplare. Am avut comisii care au încercat să schimbe regulamentele, să impună un număr maxim de pagini (romanul să nu depășească 200 de pagini, cartea de poezie să nu depășească 100 de pagini), așa au apărut unele cărți tăiate la ficat. Soluția pe care am propus-o a fost ca în vânzare liberă fiecare carte să aibă un tiraj suplimentar de cel puțin 300 de exemplare pe lângă cele achiziționate de minister. Ca editorul să decidă titlurile pe care le va putea vinde, ca să-și recupereze banii investiți. Este un parteneriat dintre editor și stat, ambii interesați să facă carte bună. Pentru biblioteci (cu o reducere de 40 la sută din prețul de piață) și pentru librării.

Editorii de presă culturală se pot asocia. Pot elabora un proiect de susținere a statului. Poate după același model al editorilor de carte. Un 300 de abonamente pentru biblioteci. Ca să rămână câmp liber și pentru inițiative proprii, soluții de dezvoltare. Ca atunci când plângem moartea unei reviste să putem căuta în hârțoagele noastre abonamentul la acea revistă. L-am avut sau am fost nepăsători față de ei. Sau doar ne dăm cu părerea. Poate emisiunile culturale sau cronicile culturale din presa generalistă să fie susținută parțial de stat. Soluții sunt. E nevoie doar să le căutăm.

Și presa culturală ar trebui să înceapă și de la un site. Totuși, nu suntem la 25 februarie 1866.