Atunci când organizatorii mi-au propus să particip în cadrul proiectului „Cartea deschisă”, am acceptat. Condiționat. Să mă duc în cele mai îndepărtate localități de Chișinău. Mi-au găsit repede. Pererâta, satul de peste Prutul Miorcanilor lui Pillat. Să fiu la 11.30. Și la 13.15 să ajung la Larga de lângă Briceni.

Am copilărit în Pererâta. În anii de școală n-a ajuns niciun scriitor prin părțile noastre. Primul scriitor viu pe care l-am văzut a fost Grigore Vieru, care a venit la înmormântarea mătușii Dochița, mama poetului. Era la o casă de noi. Scriitorii noștri, mai ales în perioada sovietică, umblau la întâlniri cu cititorii. Dar preferau satele din preajma Chișinăului. E mai comod. E, totuși, o diferență să faci 30 de kilometri și 300 de kilometri. Distanța dintre Larga și Pererâta e de 30 de kilometri.

La Pererâta am dus cărțile din cadrul proiectului. Și din cei 2500 de lei pentru „Și-am să devin erou” și 2500 de lei pentru romanul Daphnia a Dumitrei Râșnoveanu (mulțumim), din premiile Uniunii Scriitorilor, suplimentați cu alte 10 mii de lei, am dus un lot de carte pentru biblioteca școlii.

Întâlnirea a fost scurtă, intensă și caldă. Mi-am văzut clasa. Fără sobă. Fără băncile masive de lemn. Directoarea școlii m-a invitat în biroul ei. M-a întrebat dacă am fost vreodată în cabinetul directorului. Am fost. O singură dată. Când am fost chemați toți băieții din clasa a VII-a și cu un metru de metal în mână, care avea intenția să ne măsoare frica, eram întrebați de Valentina Ivanovna care dintre noi am fost la filmul pentru maturi „Cei patru muschetari”, de aseară, de la club. Adevărul e că am fost toți. Dar n-am recunoscut niciunul.

În Larga lui Mihai Cimpoi am descoperit că sunt două școli. Un liceu. Și un gimnaziu. Întâlnirea era la gimnaziu. Satul este mare. Asfaltat. Ca și Pererâta. Acad. Mihai Cimpoi a acceptat cu greu să-și dea numele gimnaziului. Credeam că cei din Pererâta sunt înalți. Nu e adevărat. Mihai Cimpoi pare a fi cel mai scund din Larga. Dacă nu-l cunoșteam pe Ion Țîbuleac, tatăl Tatianei Țîbuleac. Vorbind de cel mai titrat fotbalist român al tuturor timpurilor, Simatoc, născut la o aruncătură de băț de Larga, la Grimăncăuți, unul dintre băieți mi-a făcut un blitz-interviu: „Messi sau Ronaldo”, „Real Madrid sau Barca”? Apoi, după o pauză, foarte sigur și cu respect mă întreabă: „E ultima mea întrebare. A mea. Ce părere aveți despre cel mai mare tânăr fotbalist moldovean Vlad Bajurean?” „Nicio părere. Nu-l cunosc.” Pauză. Liniște. În sală era Vlad Bajurean, colegul lor de clasă. Care a înghițit gluma. Și de azi înainte va fi „marele fotbalist”.

Un băiat, clasa a IX-a, cu două capete mai mare decât mine, în momentul când profesoara ne făcea fotografia de grup, mă întreabă aproape retoric: „Și chiar faceți bani cu cărțile ăstea?!” Știa că orice răspuns al meu nu va fi adevărat.

A fost prima zi cu ninsoare în Republica Moldova. Și la plecare. Și la întoarcere.