A fost o naștere lungă. Cât un secol. Am lăsat să moară demn vechile colecții: Poesis și Cartier clasic. Vor rămâne doar în bibliotecile dvs. Și vom fi un pic nostalgici.
Respirăm. Căutam tipografică. Imagini. Hârtie.
Se vede. Și va fi o colecție frumoasă. Cu texte bune. Cu autori buni. Cu fotografi buni. Și cu Vitalie Coroban.
Printre primele cărți din Cartier de colecție va fi Alexandru Mușina. Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu. Cu imagini de Ana Popenco.
 
Fiul iernii
 
I.
Noi sîntem fiii iernii. Născuţi
În cîrpe putrede. În zilele
Cînd Moşul Soare trăgea să moară, undeva
Dincolo de mlaştini, într-o colibă
Din oase şi piele de ren.
 
Mamele noastre-au fost veştede bătrîne,
Femei trecute înainte de vreme, cu toată căldura
Strînsă-ntr-un loc. Ca într-un tuci,
Ca într-o vatră de lut. Noi trebuia
Să fim stropi strălucitori, de aur şi foc,
Topind gheaţa, arzînd cîrpele putrede;
Repede ne-am prefăcut în negru tăciune.
 
Fiindcă e vremea Piticului. A Babei Păroase.
Sleite sînt vinele cerului, obosită carnea pămîntului,
Plini de ciuperci plămînii aerului. Născuţi
Prea tîrziu, născuţi prea devreme,
Sub un semn strîmb, cînd uneltele
Ele însele, suflete simple, s-au umplut de tumori
Şi se încurcă unele-n altele, făr’ să priceapă de ce.
 
Din Răsărit, de unde altădată venea
Tînărul Baldur, călăreţul cu lancea de aur,
Fiul Moşului Soare,-au venit călăreţii de ceaţă,
Îmbrăcaţi în sînge, spunîndu-ne
Că aceasta-i lumina. Că sîngele închegat
E adevărata lumină.
Au venit, cu-o pecete-n loc de gură, cu ţevi de pistol
În loc de ochi. Cu o ceată de slugi:
Pedestraşi de funingine şi cenuşă, gînduri dospite
În spatele casei, acolo unde se-ngroapă
Copiii lepădaţi înainte de vreme,
Cîinii turbaţi, unghiile tăiate şi părul.
 
Taţii noştri, naivi purtători de poveri,
Cinstiţi lucrători prin cîmpuri şi prin păduri,
Zdravenii fii ai Bătrînei cu Furca de Tors, blînzii
Copii ai pămîntului, taţii noştri au fost ucişi.
Străinii-şi doreau
Casele noastre şi mamele noastre. Şi le-au avut.
 
Mamele noastre-au îmbătrînit. Dintr-o dată.
Carnea li s-a înmuiat, a degerat. Ca nişte cartofi
Uitaţi afară, în ger. Sîngele s-a sleit,
S-a umplut de grăsimi şi licheni,
S-au gîrbovit, scorojit, au început să miroasă
A şobolan şi a urechelniţă, a bărbat
Neputincios şi stătut, a lînă de mult nespălată.
 
Apoi ne-am născut. Noi. Fiii iernii,
Ai timpului ros de şoareci şi carii.
 
 
II.
„Dar ai uitat-o pe ea, fata cuminte
A moşului? Tînăra vînzătoare
De la merceria din colţ? Pe stagiara
Care tremură-n garsoniera ei de la marginea
Oraşului în timp ce visează cum să-i înveţe
Pe sălbaticii ei elevi? Pe tînărul inginer
Care încearcă să-i plătească – omeneşte
Pe robii din cîmp? Pe fiul cu stea în frunte,
Care visează cum toţi
Vor avea computere personale, care stă la planşetă
Inventînd o invenţie inventată de mult
Aiurea, deja?”
 
Nu, n-am uitat-o. Nu i-am uitat.
Dar ştiu: trăim cu toţii sub semnul Piticului, în zodia
Tumorii. Dar îi mai ştiu
Şi pe ei: fiul lăbar şi plin de şopote veninoase,
Pe miliţianul tîmp, roşu-n obraji, mulţumit,
Pe cel care, după ce a ucis, se duce să bea, liniştit,
O bere cu prietenii, la restaurant.
 
Nu am uitat-o. Nu i-am uitat.
Dar ştiu
Că pedestraşii funinginii şi cenuşii, călăreţii
De ceaţă-s aici, chiar dacă şi-au pus
O mască de om peste pecetea arsă cu fierul,
Mănuşi din pielea celor ucişi peste ghearele de oţel,
Chiar dacă sîngele închegat
Luceşte acum, învechit, ca arama.
 
Eu ştiu că ei sînt aici, chiar dacă
Culoarea li s-a schimbat, chiar dacă mamele noastre
Din vintrele lor le-au dat, fără să vrea, puţină căldură.
Eu ştiu. Şi-i de-ajuns
Să privesc faţa de cîrpă, trupul degerat, putrezit
Al mamelor noastre, ca să îmi reamintesc.
 
E îndeajuns
Să ies pe cîmp, în pădure şi să privesc
Tinerii frasini, stejarii-n putere, lujerul verde-al
Porumbului, animalele fragede şi nepăsătoare,
Ca să simt
Că am uitat ceva, că nu-mi mai pot aminti.
 
Şi îmi vine să plîng.
Dar nu plîng. Căci e mare păcatul
Să plîngi sub semnul Babei Păroase. Lacrima ta
Se coagulează instantaneu, se preface în diamant.
Pe care ei
Şi-l atîrnă, mîndri, pe piept. Din care fac
Cercei, coliere, brăţări, pandantive.
Pe care îl vînd
Să-şi cumpere, numai ei, puţină căldură.
 
 
III.
Sîntem copiii iernii. Cîndva am visat
Că e primăvară. Cînd ne-am trezit
Era prea tîrziu. Fusesem pătrunşi
Pînă la oase, pînă în măduva
Măduvii, pînă în plexul celulei. Deşi mamele
Noastre, îmbătrînind înainte de vreme,-au plătit
Preţul vieţii-ndoit, sperînd
Că noi vom fi altfel. Că noi vom scăpa.
Că vom fi
Întocmai taţilor noştri morţi, pe care atît i-au iubit.
 
Dar n-a fost să fie. Repede ne-am trezit
Din vis în mijlocul iernii. Fără părinţi,
Robi fără lanţuri ai iernii. Gata-ngheţaţi.
Inima noastră – piatră verde,
Sîngele nostru – roşii vinişoare
Într-o marmură albă, din care
Iarna şi-a ridicat un palat.
 
Sîntem copiii iernii. Dezgheţul n-ar fi
Decît moarte: cum tundra se transformă în mlaştină,
Cartoful degerat în pastă mirositoare,
Cristalele de pe geam
Într-o banală picătură de apă.
 
Atît ne-a rămas: frumuseţea
Cadavrului vînăt, cu interesante culori,
De la morgă. Atît ne-a rămas: simetria
Ochilor dezgropaţi. Atît ne-a rămas: demnitatea
Soldatului ce stă la postul lui, în picioare,
Doar fiindcă e de mult îngheţat.
 
Toate s-ar duce. S-ar duce în nas.
Ar putrezi-mirosi. O lacrimă
Poate-ar rămîne. Şi aia lipsită de sare. Pe care
Oricine-o va putea confunda
Cu-o simplă picătură de apă.
 
 
IV.
Dar vie dezgheţul! Chiar dac-ar fi
Să piară şi trupul şi visul.
 
Chiar dacă nimeni
Nu va recunoaşte în pata de pe covor
Lacrima sîngelui din inima mea
Care tocmai a aflat că sînt muritor.