Pe 25 sau 26 aprilie 1986 locotenentul major al plutonului nostru, nr.1, a devenit căpitan. Era un rus din Harkiv. Înalt, blond, fatalist (ca să nu utilizez un alt cuvânt uzual între militari). Ne-a dus la tragerile săptămânale direct, peste lacul înghețat. Era după beție. Făcuse cinste pentru a patra steluță.

Dar aprilie și după Ural e cumva primăvară. Ghiața s-a spart. Căpitanul nostru și-a mai udat odată steluța, împreună cu noi.

Locotenentul major al plutonului nr.3, care voia foarte tare să devină căpitan, dar nu era înalt și nu era fatalist, și-a dus plutonul pe ocolite. Erau vreo 2 sau 3 kilometri mai mult. Pentru un marș forțat cu cască care îți bate cerebelul, cu hârleț care îți face bătături pe buci, magazine încărcate și cuțit, care îți cântă Rammstein la fudulii, cu rucsac plin și mască antigaz îmbrăcată, trei kilometri suplimentar e al naibii de mult la cei 15 kilometri. Ei au ajuns la poligon uzi leoarcă de sudoare. Noi am ajuns uzi, înghețați, cu niște căști pierdute, automate pierdute, grenade pierdute, cuțite pierdute.

Peste o săptămână căpitanul nostru a fost trimis la Ciornobîl. A venit maior. Vara. Și fericit ca după vacanță. Radiația mașinilor noastre era peste radiația Ciornobîlului.

Locotenentul major al plutonului nr.3, săptămânal, adeseori și de două sau de trei ori, își ducea plutonul la Buldîm, la trageri. Câte 15 km. Încă un an de zile. Făcea ocolul lacului și în ianuarie. A devenit, totuși, căpitan. Și a rămas în Celeabinsk-56, un oraș care nu există pe hartă. Departe de Celeabinskul de pe hartă. Undeva, în „munții elvețieni” ai Siberiei, cum îi plăcea să creadă. Istoria oficială, scoasă de la index în anii Perestroikăi, vorbea despre o explozie nucleară din 1957 din Kîștîm, cel mai apropiat oraș de pe hartă de Celeabinsk-56.