E centenarul Soljenițân. Până la destrămarea URSS era, probabil, cea mai puternică voce morală a Rusiei.  Arhipelagul GULAG a spulberat stânga intelectuală și iluziile societății socialiste.
Se citează Alexander Schmemann: „Sunt încă foarte impresionat, sau mai bine zis surprins în mod plăcut de fenomenul Soljenițân. Mi se pare că n-am mai întâlnit un om cu vederi atât de largi, cu o inimă și cu o astfel de abordare a vieții de la Pușkin încoace. N-au avut-o nici Dostoievski, nici Tolstoi; ei sugerau mai mult o ideologie.” (1974)
La sfârșitul anilor 90 Aleksandr Soljenițân a publicat Două sute de ani împreună (în două volume). E o istorie a conviețuirii comunității evreiești din Rusia cu națiunea titulară. Cu vizibile accente antisemite. Apoi în scrierile sale (și în întâlnirile  cu Putin)  îl uită pe Pușkin și uită „vederile atât de largi” și merge pe filiera pravoslavnică, devenind o voce a imperialismului și mesianismului rus. Ca alte două voci morale ale dizidenței și emigrației ruse – Aleksandr Zinoviev & Edurad Limonov – care, la reîntoarcerea în Rusia, devin tribunii imperialismului sovietic.
Credinciosul Soljenițân revine la panslavism, iar ateii Zinoviev și Limonov revin la pansovietism.
Credinciosul Dostoievski, de asemenea, a fost o voce a panslavismului. Tolstoi, după ruptura cu ortodoxia rusă de la 1880, are vederi liberale, dar rămâne mesianic. Ca orice credincios.
Scriitorii sunt înregimentați ideologic. Nici, cel puțin, nu e vorba de o sugestie ideologică.
Într-adevăr, rebelul și areligiosul Pușkin a fost cel mai occidental scriitor rus. Poate doar Ceaadaev să-i stea în față.
Altfel, sfinții și arhanghelii pravoslavnici te înregimentează. Te găsesc și după război, și după gulag, și după Premiul Nobel, și după exil.