Adio, lucruri

„În timp ce la începutul secolului XX versurile creșteau din te miri ce, precum păpădia, brusturii și loboda, vorba Annei Ahmatova, la începutul mileniului III, textele lui Igor Guzun răsar semeț strecurate în tumultul unei luxuriante vegetații postmoderne, hipertehnologizate și superdigitalizate. Gadgeturile inteligente se strecoară printre poezii, sau invers. Conversațiile din Facebook și mesajele de pe smartphone își găsesc rime de o aparentă desuetudine novecentistă. Cotidianul nostru grăbit și fragmentat în ritm de spot publicitar vine să se relaxeze în ca­tre­ne care îi demască, plin de  bonomie și blândețe, paradoxurile. Titlurile de ziar, ge­ne­ricele și breaking-news-urile din portalurile de știri se asamblează în mini-epopei concentrate, un fel de nes-Odisei și nes-Iliadesau Război și pace, în care banalitățile rutinei ating profunzimi patetice, deoarece schițează dimensiunile eterne ale destinului uman.  Toate semnele modernității se amalgamează în aceste versuri pentru a se plasa în spatele unei oglinzi lângă care modernitatea își face un selfie liric în care transpar sentimentele și trăirile imodernizabile și idigitalizabile ale ființei – dragostea, speranța, bucuria de a fi, încăpățânarea de a pescui fericirea în apele tulburi ale monetarizării globale. Toate acestea – în versuri care nu se îndepărtează prea tare de dulcele stil clasic, cu o ironie care insistă să nu eșueze în sarcasm, cu eufonii de care poezia modernă preferă, de obicei, să fugă – și nu întotdeauna se știe unde. Iar acolo unde Shakespeare spunea că restul e tăcere, Igor Guzun plasează niște versuri albe nescrise – un fel de preluare a mesajului lui Malevici din Pătratul negru.  Altfel spus, chiar dacă ni se pare că totul a fost scris și pictat deja, nu este, totuși, chiar așa…” (Vsevolod Ciornei)