„Toate aspectele definitorii, de identitate ale muzicii sacre bizantine sunt în legătură cu condiția sa liturgică și eclezialitatea sa. Ea se integrează în contextul teologic general al slujbelor ortodoxe prin caracterul său scripturistic, prin încărcătura sa dogmatică, prin potențialul său revelațional, prin canonicitatea și tradiționalismul său, prin resorturile și reprezentările sale temporale, spațiale și cinetice. Alături de celelalte arte cultice, ea este o modalitate de teofanie, care însă îl poartă pe practicantul sau auditoriul ei spre suprasenzorialul inițierii apofatice. Am risca să afirmăm că în ansamblul (sau sinergia) artelor ecleziale muzica ar avea, parcă, un plus de ființare transcendentală. Privilegiul de care vorbim s-ar datora capacității sale unice de sublimare a realului, precum și existența unor afinități miraculoase între arhetipurile sale formale și codurile matriciale universale. De fapt, muzica liturgică bizantină își revendică rolul de substituent sonor al ideii transcendentale; ea stă sub semnul Absolutului.”
(Violina Galaicu)
