Rădăcini

„Rădăcini […] este în primul rând un roman de femei sau, mai precis, de viață interioară feminină. Un singur bărbat rămâne pe toată întinderea romanului, doctorul Caro, și acesta nu se individualizează, nu trăiește și nu realizează în imaginația cititorului decât prin oglinda femeilor în jurul cărora se mișcă, adică fragmentar, incidental. Femeile în schimb sunt exemplare întregi, perfect conturate până în amănunt, într-o galerie de figuri dintre care trei se desprind cu precădere: Nory, Aneta Pascu și Madona.” (Mircea BRĂTUCU, Viața Românească, 1939)
„Dacă Rădăcini ar fi apărut într-o limbă europeană, această Aneta Pascu ar fi cea mai ilustră camaradă a istericelor lui Dostoievski. E o creație de primul ordin – monstrul de Aneta.” (Vladimir STREINU, Universul literar, 1939)
„Aneta Pascu e un tip tragic de inconștiență și neputință, o ființă nenorocită, victimă a unor eredități încărcate, epavă precoce a unei vieți neconsumate. În toată evoluția caracterului său autorul a dovedit o mare cunoaștere a sufletului omenesc, dar și mari posibilități de gradare a efectelor, ceea ce înseamnă calități de artist. Progresul isteriei Anetei Pascu și trecerea ei în nebunie sunt descrise de o mână de maestru. […] Rădăcini e un roman de mare perspectivă umană. E o incursiune în adâncurile cele mai nebănuite ale sufletului omenesc pe care autorul l-a intuit și l-a exprimat în toată contradictoria sa multilateralitate.” (Octav ȘULUȚIU, Familia, 1939)