Pe 3 noiembrie 2026 a murit Victor Pânzaru.
Biografia oficială e scurtă. E născut pe 4 februarie 1953, Dragoș Vodă, Drochia. A absolvit Universitatea de Stat „Peters Stucika” din Riga, filologie letonă. A debutat editorial cu volumul de poeme Muzeul seminţelor, în 1984. Cam în aceeași perioadă cu Obstacolul sticlei, de Lorina Bălteanu și Timpul probabil de Nicolae Popa. A mai publicat câteva cărți de poezie și cărți pentru copii. A tradus poezie din literatura letonă.
La Editura Cartier a apărut în 2017 antologia Muzeul seminţelor.
Eu l-am cunoscut la începutul anilor 80. Era responsabilul secției de poezie la săptămânalul Tânărul leninist. Primea scrisori cu poeziile pionierilor de atunci cu sacii. Răspundea fiecăruia. Încuraja și acolo unde n-avea ce încuraja. În vacanța de iarnă, din ianuarie, chema la Chișinău vreo 20-30 de aspiranți la culmele literaturii. Din toată RSSM. Eram în clasa a VI-a sau a VII-a când am fost chemat și eu. În sala redactorului-șef, cred că era doamna Verdeș, ne-a adunat pe toți și ne-a rugat să citim câte 2-3 poezii fiecare. Invitați erau Mihai Cimpoi, venit cu o cușmă de iepure cam ponosită (la Pererita, în nordul republicii, bărăbații purtau căciulă de ondatră) și Nicolae Dabija, care publicase recent volumul Apă neîncepută. Am citit mai mult de 2-3 poezii. Cam tot ce am scris fiecare. Când mai ai ocazia să te audă cel mai important critic literar al momentului și cel mai cunoscut poet tânăr? Și Mihai Cimpoi, și Nicolae Dabija, și Victor Pânzaru ne-au încurajat să scriem mai departe. Viitorul literaturii trebuia salvat.
După ședință Victor Pânzaru, care mă vedea pentru prima dată în viață, m-a chemat în biroul său de la etajul doi al Casei Presei și m-a întrebat de lecturi, de preferințe. Cred că eram mai interesat de Tăunul lui Voynich decât de poezia lui Eminescu. M-a întrebat dacă pot citi „românește”. Puteam. Televiziunea română ajungea pe malul Prutului. Era încă perioadă când sâmbăta și duminica puteai să pierzi toată după-amiaza în fața televizorului. Mi-a scos din sertar două cărți. Era un volum de poezie din colecția Lyceum al lui Lucian Blaga și Hanul Ancuței de Sadoveanu, probabil, colecția Arcade de la Minerva. Mi le-a recomandat să le citesc. I-am zis că locuiesc la 7-8 ore cu autobuzul de Chișinău. Nu le voi putea întoarce repede. „Nu-i nimic. Mi le aduci anul viitor. Te voi chema la întâlnire.” Mi-a sugerat să fiu, totuși, discret. Să vorbim despre Sadoveanu și Blaga, de care auzeam pentru prima dată, doar când ne vor revedea. Peste un an.
Nu știu dacă făcea asemenea gesturi și cu ceilalți colegi invitați. Era prea discret. Probabil, da. Pentru Victor Pânzaru, care trebuia să educe viitorii constructori ai comunismului, gestul său risca să-l scoată din presă și din viața socială. Își asuma acel risc. Cel puțin a făcut-o cu mine. Și l-am apreciat.
După proclamarea independenței m-a mai uimit odată. A abandonat Chișinăul și Casa Presei. S-a călugărit. După ani buni ne-am întâlnit din nou. Era călugăr fugar. Voiau să-l trimită într-o mănăstire ortodoxă din Siberia. S-a stabilit într-un sat din părțile Teleneștilor. A redactat câteva cărți pentru Cartier. Apoi iar a dispărut.
Azi m-a sunat fiică-sa. De pe numărul de telefon al lui Victor Pânzaru. Va fi înmormântat mâine, 5 noiembrie, la mănăstirea Țigânești, Strășeni. Cu numele lui de călugăr.
Fotografia de grup, de la Casa Presei, din anii 80, este undeva într-un album pe acasă. Victor Pânzaru era tânăr, cu mustață, cu păr lung și o privire blajină.