Biblioteca Regală a Franței a fost înființată de către Ludovic al XI-lea din donații și jafuri în secolul al XV-lea. În decembrie 1537, Francisc I semnează  Ordonanța din Montpellier, primul act legislativ din lume cu privire la depozitul legal, conform căruia două exemplare ale oricărei cărți tipărite în Franța trebuiau trimise la Cateau de Bloais. Era cea mai simplă metodă de a îmbogăți biblioteca și de a ușura munca cenzurii. Și de a pune bazele unei Biblioteci Naționale a Franței.
După dizolvarea mănăstirilor engleze și, implicit, a bibliotecilor, prin ordinul lui Henric al VIII-lea din 1556, a apărut problema înființării unei Biblioteci Regale/Naționale și în Anglia. Cărturarii au tot încercat pe lângă regina Mary, apoi Elisabeta I, apoi Iacob I, care părea să fie primul rege englez care să accepte ideea, dar a murit mai devreme decât să apară o Bibliotecă Regală Britanică. A mai fost Carol I, care n-a fost prea interesat de problemă. Abia în timpul domniei lui William al III-lea, în 1694, cărturarul Richard Bentley, supraveghetor al cărților din colecția regală, a reușit să treacă prin Parlamentul britanic construcția unui edificiu pentru cărți și o alocare financiară anuală pentru procurarea cărților. Depozitul legal apare în Marea Britanie prin adoptarea legii Dreptului de Autor din 1842, prin efortul carbonarului italian Antonio Panizzi, emigrant politic la Londra, devenit Anthony Panizzi, bibliotecar-șef la British Museum. Câte un exemplar din fiecare carte, apărută în Imperiul Britanic, trebuia să fie transmis gratuit la British Museum. Panizzi a reușit și majorarea alocațiilor pentru achiziții de carte. Panizzi a reușit să facă din British Museum una dintre cele mai bine administrate biblioteci din lume.
Regulamentele Organice (1831-1832) aduc primele reglementări clare despre depozitul legal în Moldova și în Țara Românească. Depozitul legal din Țara Românească era de 8 exemplare: 5 pentru Bibliotecile Școalei din București și 3 exemplare pentru Craiova. Pentru Moldova era un exemplar pentru Academia Mihăileană din Iași.
În România numărul de exemplare pentru depozitul legal a variat. În 1922 s-a ajuns la 18 exemplare. Astăzi legea prevede 7 exemplare (3 exemplare pentru Biblioteca Națională a României, câte un exemplar pentru Biblioteca Academiei și bibliotecile universitare din Iași, Cluj, Timișoara).
În Republica Moldova depozitul legal a fost de 17 exemplare. Actuala lege prevede 4 exemplare. De obicei, țările cu regimuri autoritare sau dictatoriale au cele mai multe exemplare pentru depozitul legal.
Editorii din Republica Moldova nu sunt în Biblioteca Națională a României. Cu niciun exemplar. În urma unui concurs organizat de AFCN, m-am dus, conform contractului, să depun cele 7 exemplare la Biblioteca Națională a României. „Nu sunteți editor rezident. Nu vă putem primi depozitul legal.” S-au făcut telefoane. Scrisori. Între instituții culturale românești. Ca 7 cărți românești, editate de un editor din Republica Moldova, să fie acceptate de BNR.
Avem peste 25 de ani de „poduri de flori”, „kleioance culturale”, „festivaluri folclorice și poetice”, „o carte pentru Basarabia”, „o bibliotecă peste Prut”. Peste un an avem Centenarul Unirii. Fondul de carte românesc, cel mai amplu, se face fără cărțile din Basarabia.
A fost creată și o structură guvernamentală pentru Centenarul Unirii. Asociația Editorilor din România a rugat și editorii din Basarabia să prezinte programul editorial dedicat Unirii. Pentru o eventuală subvenție. Au aflat ei, am aflat și noi, editorii basarabeni nu fac parte din proiectul Centenarul Unirii.
Marquez nu a fost român. Dar Un veac de singurătate e tare românesc. Dacă ești basarabean. Și dacă nu ești profitor unionist. Și dacă aștepți proiecte și competiții eficiente și clare.