- Un secol de poezie română scrisă de femei (volumul I: 1990-2019). Antologie de Alina Purcaru și Paula Erizanu (Cartier de colecție nr. 24)
„Primul volum al acestui proiect de cartografiere și recuperare în tot ce are mai reprezentativ poezia scrisă de femei în limba română a încercat să acopere o mare parte din ceea ce s-a scris relevant și decisiv de la debutul în forță al Simonei Popescu până la postările pe blogul de poezie literepentruvipereblog.wordpress.com al lui Bety Pisică. Am încercat o revizuire a poeziei din anii ’90 până la noi, selectând din poete care au transformat discursul poetic în ultimele trei decenii, care și-au câștigat notorietatea și recunoașterea fie prin cronicile primite, fie prin premii literare, fie prin impactul direct sau indirect pe care l-au avut în întreg câmpul literar sau în cadrul plutonului în care s-au afirmat. Nu întâmplător, liberă de cenzura și de limitările deceniilor antedecembriste, această poezie este una explozivă și detabuizantă. Se va vedea foarte limpede mai ales în contribuțiile poetelor douămiiste, unde acest tip de expresie ia o formă viscerală, acutizată, dar procesul avea deja o istorie.
Următorul volum va include atât zeițe binecunoscute ale literaturii, precum Angela Marinescu, Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin, cât și multe nume uitate în mod nedrept de către istorie, pe care vrem să le readucem în atenția cititorilor.” (Alina Purcaru, Paula Erizanu)
2. Hipsteri, bobos și clase creative. Volum coordonat de Ciprian State și Dinu Guțu (Colecția de artă)
„Unii îi numesc creativi, alții bobos sau hipsteri. În State ei au fost inițial copiii răzvrătiți ai încuiatei culturi WASP, mixând elemente de contracultură a anilor ’60 cu capital cultural, bussines creativ și meritocrație pe pâine. La noi, un trib urban firav apărut după 2000, fascinat de cultura indie, electronică și consumul alternativ, se transformă în scurt timp într-o adevărată clasă în sine, în opoziție cu cultura dominantă a WASP-ilor noștri, adică baronii depășiți de vremuri și alți membri ai capitalului local, care nu împărtășesc același mix de aspirații și stil de viață pe care-l are noua clasă creativă. În Occident, mulți dintre ei îi urăsc pe Trump, Jerry Springer și Silvio Berlusconi. La noi, pe Liviu Dragnea, Ion Iliescu sau Mircea Badea.
Băncile își fac programe de creditare pentru aceștia, apar noi partide însetate să-i reprezinte, și inși care făceau parte din cultura de club și a stimulentelor bucureștene acum mai bine de o decadă devin candidați pentru Parlamentul României. Cert este că noile clase creative sunt cele care fac muzica pentru valorile clasei de mijloc urbane în economiile capitaliste, printr-o conciliere (aparent paradoxală) a elementelor de contracultură cu ideea de reușită socioeconomică. Cam așa ca-n afișul în care Bean de la Șuie Paparude privește mândru spre viitor cu noul start-up de sneakers produși local, finanțat de o bancă locală.”
3. Odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor, de Charles King. Traducere din engleză de Radu Săndulescu (Cartier istoric)
O istorie fascinantă… O țesătură bogată de romantism, tragedie și adaptabilitate, Odessa surprinde fiecare nuanță a legendarului oraș de la Marea Neagră, oferind o fertilă meditație asupra provocărilor permanente într-un cosmopolis multicultural. (Dorri Olds)
În noua sa lucrare scrupulos documentată, King readuce la viață istoriile rușilor, evreilor, turcilor, grecilor, italienilor, germanilor și românilor, care alcătuiesc „orașul în chintesență amestecat” Odessa. Abilitatea lui King de a devoala secretele orașului – atât frumoase, cât și respingătoare – oferă o prismă fascinantă prin care acestea să poată fi observate. (Publishers Weekly)
O carte minunată plină de curaj epic, de o admirabilă erudiție, care face o sagace separare între mit și ceea ce s-a întâmplat în realitate. Capacitatea Odessei de a râde de sine însăși și scepticismul ei evident față de marile narative ale istoriei sunt printre motivele importante de a vă delecta citind despre soarta acestui oraș, sub îndrumarea delicată și vibrantă a lui King. (Peter Demetz)
4. Romania în secolul xx, de Francesco Guida. Traducere din italiană de Dragoș Cojocaru (Cartier istoric)
Potrivit unei cunoscute expresii a istoricului Gheorghe Brătianu, naţiunea română ar reprezenta un miracol istoric. Efectiv, aceasta îşi păstrează o identitate proprie, de altminteri, nu o dată pusă în discuţie, în pofida contactului constant cu popoare într-o anumită măsură diferite de ea, precum şi în ciuda faptului că împrejurările politice şi istorice au complotat mai mereu pentru a împiedica o asemenea realizare. La fel ca în numeroase alte regiuni de pe continentul european, nu sângele şi neamul au fost cele care au prevalat, ci cultura. (Francesco Guida)
5. Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac (Cartier popular)
„Tatiana Țîbuleac a reușit un tur de forță cu acest prim roman al ei. Începutul, un overflow de imagini furioase și hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanică de la un punct încolo, furia începe să se domolească, înlocuită de o visătorie paranoidă coagulată în jurul figurii mamei, generând la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decât cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, în care o mamă bolnavă de cancer și un fiu așteaptă moartea împreună – ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară nu îi pot găsi Tatianei Țîbuleac vreun corespondent. Scurt și intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari așteptări. (Radu Vancu)
6. Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la Cuvîntul, de Laszlo Alexandru (colecția Rotonda)
„Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că ofalsificare grosolană poate să suprime o realitate?” (Laszlo Alexandru)
„Laszlo Alexandru s-a apucat de treabă și a scris un volum de eseuri despre același Mihail Sebastian portretizat de Marta Petreu cu 10 ani în urmă. Dar este un volum în oglindă! Laszlo îl citește pe evreul brăilean dornic de afirmare, într-o cheie răsturnată, așa cum, de altfel, sugera chiar Marta Petreu că ar fi posibil. Scrierea lui este alertă, polemic-academică și plină de argumente.” (Alexandru Florian)
7. Socialiștii. O moștenire (1835-1921), de Adi Dohotaru (Cartier istoric)
„Care e miza mea? Am dorit să recuperez într-o manieră critică idei de stânga autohtone pentru a fundamenta curente și politici mai egalitare în spațiul românesc, dominat ideologic de curente neoliberale și neoconservatoare. Recuperarea o fac prin judecăți de valoare în stil indirect, lăsând, pe cât posibil, eroii și faptele să vorbească și nu pe mine într-un discurs avocățesc ori judecătoresc, așa cum e tentată istoriografia autohtonă. Deși tentația moralizării ori disculpării există și ea, sper că am reușit ca judecățile mele de valoare directe să fie subordonate celor indirecte. Cum stânga este asociată interesat la noi comunismului sovietic ori actualului Partid Social-Democrat, am studiat socialismul autohton de secol XIX și de la începutul secolului al XX-lea, pentru a arăta rădăcinile democratice ale socialismului. Cartea se adresează nu doar unui public academic presupus neutru, ci și celor care se revendică de la idei și moșteniri «de stânga», indiferent dacă sunt socialiști, anarhiști, social-democrați, progresiști, social-liberali, feministe, seculariști ori ecologiști.” (Adi Dohotaru)
8. Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac (Cartier popular)
„Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții.” (Gabriela Adameșteanu)
„Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare.” (Simona Sora)
9. Cuvintelor, necuvintelor, de Nichita Stănescu. Poeme alese de Matei Vișniec (Cartier de colecție nr.15)
„Limbajul poetic inventat de Nichita era în acelaşi timp un nou continent, dar şi un mijloc de navigaţie. Mai mult decât oricare alt poet, de la Nichita am învăţat că poezia poate fi busolă şi instrument de cunoaştere, ritual şi mister, explorare a sinelui şi bucurie de a trăi, formă de libertate şi mijloc de eliberare, zbor planat peste toate celelalte discipline ale spiritului şi expresie a tot ceea ce simţurile şi creierul pot produce mai frumos şi mai subtil împreună.” (Matei Vișniec)
10. înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea, de Nora Iuga. Poeme alese de Rita Chirian (Cartier de colecție nr.22)
„Poetă de avataruri, Nora Iuga așază semnul egalității între fenomene de o derutantă diversitate. De aceea, constructul insolitează, însă drumul pe care îl parcurge nu este de la obiect la subiect – acesta reducând totul la dimensiunile lui –, ci de la subiect la obiect, ca act al descoperirii și al cartografierii. Versul se obscurizează, aparentul dicteu automat inervează simțurile, onirismul îndepărtează pe cei nechemați; dar, dincolo de scenografia de improvizații, în spatele pletorei divagante, se coagulează o râvnă pentru enormități și teribilități. (…) De aceea, discursul se desface pe o spirală desfășurată în toate planurile temporale și senzoriale, în fotograme care suprapun cadre cu totul opozabile, ceea ce poate îngreuna lectura. Dar este un efort pe care i-l îngăduim acestei poezii tinere, dionisiace, congestionate.” (Rita Chirian)