Sadoveanu a citit și înțeles Faust-ul. L-a trăit până la capăt. A acceptat să colaboreze cu regimul komunist postbelic. A scris pentru el. L-a reprezentat. S-a dezis de gradul de Mare Maestru al Lojei Masonice. Masonii și legionarii au umplut pușcăriile regimului komunist. Erau și cei mai demni condamnați.
A uitat romanul „Creanga de aur”.
În ultimii ani era bolnav și nu putea vorbi. Gheorghiu-Dej a hotărât să-i facă o vizită acasă.
Soția lui Sadoveanu l-a primit în muțenia soțului. Și încerca să-i explice conducătorului komunist că Sadoveanu nu poate vorbi de emoții. La plecare soția a vrut să-i ofere cadou conducătorului komunist arma de vânătoare a scriitorului.
Sadoveanu, știut că nu poate vorbi de vreo doi ani, a vorbit:
– Numai nu pușca!
(Discuții private în Zilele Literaturii Române, 2011)
Comandă prin telefon 068 555 579 de luni până vineri: 09.00 - 17.00
talex
Interesul cititorilor fata de Sadoveanu s-a diminuat constant. o explicatie ar putea fi obligativitatea studierii in scoala. Urasti ceec ce ti se baga pe nas. Apoi vine Mitrea Cocor, desi asta nu ar trebui sa fie un criteriu, atat timp cat exista si opere valoroase. cred ca Sadoveanu a ajuns intr-un punct critic si ca se impune o reevaluare. e de altfel punctul de vedere al celor creditati sa “rezolve” destinul literaturii
catalin codru
din aceasta discutie am inteles urmatoarele-in afara de faptul ca sadoveanu e prozator inegalabil,paremise si unii conducatori ,fie ei si comunisti,l-au apreciat pe domnul sadoveanu la justa valoare.ai nostri n-au vizitat scriitorii bolnavi.bodiu la …sau ,voronin la…snegur,lucinski.e ?filat si lupu mai au timp,dar e criza de scriitori.