Foto: Filip Goma

Aveam 27 de ani. Eram tânăr ziarist la Săptămâna din Chișinău. Paul Goma avea 58 de ani. Era unul dintre numele grele ale literaturii și disidenței românești. Încă nu reușise să se certe cu toată lumea literară românească. Jurnalul, care l-a despărțit definitiv de „boierii minții” și a scos numele scriitorului din spațiul mediatic, avea să apară la Editura Nemira peste 3 ani.

Au trecut 30 de ani de la acest interviu. N-am intervenit. Nici în ortografie. Anul viitor, pe 2 octombrie, se vor împlini 90 de ani de la nașterea lui Paul Goma. La Editura Cartier vor apărea volumele: Din calidor, Arta refugii, Ușa noastră cea de toate zilele, Gherla și Patimile după Pitești

Apartamentul de pe strada Jean Moulin
În sudul Parisului, într-un apartament de la etajul şapte de pe strada Jean Moulin, locuieşte scriitorul care prin toată viaţa sa a fost nevoit să-i dovedească cronicarului moldovean că omul nu este „sub vremuri”, atunci cînd se numeşte Paul Goma. Sînt invitat în salon. Rafturi. Cărţi. Masă. Cărţi. Televizor. Cărţi. Pe aici au mai fost şi alţi basarabeni. Care au discutat şi au încercat să polemizeze cu Paul Goma. Am venit să-l ascult. îmi pune întrebări incomode. Vorbise cu cîteva zile înainte de vizita mea cu cineva de la Chişinău. Primise nişte răvașe. Toţi i se plîngeau de greul vieţii de „a-casă“. Aveam impresia că în timp de zece zile de cînd eram plecat s-a întors lumea cu partea aia în sus, „potop e înapoi şi-nainte“. M-am dus la Goma nu pentru ca să plîng în năframă. M-am dus să-l ascult. Dar trebuia mai întîi să trec printr-o explicaţie. îmi dădeam perfect seama că la Chişinău nu-i chiar atît de bine. Dar nu e nici sfîrşitul lumii. Oricum, cînd m-am întors „a-casă“, Chişinăul era pe loc.
Paul Goma gătea la bucătărie nişte peşte. îmi arată manuscrisul Dicţionarului. Copiez la întîmplare: Critica Naraţiunii Pure, Pizdactilografă, Abajur-Director de abajur- nai. Mă uit prin cărţile sale. Camera de alături, prima cărţulie apărută în 1968 în română, apoi — tot Goma — dar în prestigioasa colecţie „NRF“ a editurii Gallimard, cărţi în franceză, în germană, în engleză.
Îi prezint Săptămîna. Mă întreabă cîte casete am. Doar una. Acceptă ca interviul/monologul său să fie publicat doar într-o singură coloniţă de ziar. Sînt de altă părere. Dar tac. Înainte de includerea dictafonului intră în temă: îi pomeneşte pe scriitorii români pe care i-a cunoscut. Cînd se termină lista, se întreabă încă pe cine „n-a mai frecat”. Aşteaptă nişte nume. Dar e deja încălzit şi pregătit pentru interviu.

Istoria e aşa de colosală şi aşa de nemiloasă incit te prinde şi te poartă. Dar tu poţi să dai din mîini, poţi să dai din picioare, poţi să urli…
— Domnule Goma, recent, pentru prima dată la Chişinău, au apărut două volume care Vă poartă semnătura. Consideraţi că s-a făcut un pas cu dreptul începînd editarea operelor Dvs (sperăm să le vedem şi pe celelalte) în Basarabia anume cu Din calidor şi Arta refugii ? Cu ce sentimente şi gînduri întîmpinaţi acest eveniment editorial ?
— Bineînţeles că e o foarte-foarte mare bucurie. în primul rînd, sînt tipărite româneşte, în limba în care le-am scris, sînt imprimate în Basarabia pentru care şi despre care am scris. Este un ciclu direct autobiografic care începe cu Din Calidor, continuă cu Arta refugii şi după aceea cu alte cărţi care sper să le scot cîndva tot în Basarabia. E banal să spui că e un lucru nemaipomenit să fii publicat în limba în care scrii, însă trebuie să ţinem seama că această banalitate ascunde altceva. Pentru că eu sînt un scriitor — mă aflu în străinătate — nici măcar prin gînd nu mi-a trecut să-mi schimb limba. Mulţi dintre colegii mei — ca Ţepeneag, de pildă, Oana Orleanu, Rodica Iulian, Virgil Tănase, Ilie Constantin — scriu în franţuzeşte. Cu greutate, cu chin au ajuns să scrie în franţuzeşte. Nici prin cap nu mi-a trecut vreodată. De ce ? Nu vreau să spun aşa… că sunt prea legat de limba română. Ci altfel: că sunt prea legat de limba în care scriu. Pentru că limba în care scriu eu, întîmplător limba română, nu este doar un vehicol, ci este însăşi substanţa scrisului. Eu, îndrăznesc să spun, fac limbă, inventez cuvinte, inventez formaţiuni lexicale. Şi, e adevărat, franceza m-a ajutat să cunosc nişte mecanisme la alţi scriitori — la Queneau, de pildă, la San Antonio, la Celine — cum fac ei în franceză de violentează — şi, bineînţeles, să nu uit de Eugene Ionesco al nostru, care este un mare creator de limbă franceză, dau un cuvînt de-al lui Ionesco; „cordoleance” — sînt două cuvinte „corde” şi „condoleance”. Ei m-au ajutat să văd cum fac ei în franţuzeşte cînd creează limbă. Plecînd şi lăsînd la o parte, pentru cîteva minute, cărţile mele, eu sînt şi autorul unui dicţionar. Un Dicţionar de cuvinte noi, cuvinte inventate în limba română care numără 45 de mii de noi cuvinte. Este un Dicţionar pe care eu l-am numit Alfabecedar. Uite încă un cuvînt rezultat prin telescopaj. Care are o secţiune interioară, cu anumite cuvinte interzise, care în limba română nu se scriu, care se cheamă Zdicţionar. (O să vi-1 arăt). Asta conţine vreo 16 mii. Eu n-am scris acest Dicţionar ca instrument care să poată sluji altora. Nu. Unii scriitori fac asemenea instrumente de lucru. Eu cînd scriu, scriu direct. Nu mai consult nici uri fel de dicţionar. Iar Dicţionarul, cînd îl alcătuiesc, îl alcătuiesc ca pe o carte. Dicţionarul meu este — cînd va fî tipărit, dacă va fi vreodată în timpul vieţii mele — e făcut ca să fie citit de sus în jos, pagină după pagină. Pentru că nu este doar semnificaţia unui singur cuvînt pe care îl caut la litera cutare. Nu. Ci efectul este şi de „incantare”, de zicere. De zicere în sensul muzical al cuvîntului, al poeziei şi al muzicii în acelaşi timp. De zicere a unei coloane de cuvinte, şi a vedea cum se deformează, şi cum pleacă, şi cum se derapează, şi cum se întoarce această pornire. Cînd porneşte de la un cuib şi ajunge la momentul derivat. Asta este. închei cu Dicţionarul. (Oftează, Zâmbeşte). Să nu vorbim despre lucruri care…
— Mă iertaţi, vorbeaţi despre titlul Dicţionarului: Alfabecedar. Prin ’90, în Basarabia, a apărut o carte a unui tînăr poet, îi spune Emilian Galaicu-Păun, şi se numea AbeceDor…
— A-a. Sîntem gînd la „dor“ cu „bucurie”. Nu ştiam. Pe Galaicu-Păun îl ştiu după scrisul lui din Vatra. Bun. Alfabecedar. Ei, eu am zis Alfabecedar. Am timp să-i mai schimb numele. Ne întoarcem la scris. Ei! Am mai spus-o, a fost publicată chiar tot în Săptămîna, de la prima mea carte, de la prima mea comitere, primul meu delict literar, bineînţeles, Basarabia a fost prezentă. Basarabia este spaţiul copilăriei şi copilăria pentru toţi vieţuitorii este un spaţiu prin lege, este raiul, este paradisul pierdut, cel care nu se mai întoarce niciodată. Şi mai ales cînd ajungi la o anumită vîrstă şi se porneşte … (caută cuvîntul) coborîrea, te uiţi, începi să priveşti înapoi şi te duci la copilărie. La mine n-a fost aşa ceva pentru că eu încă nu începusem să cobor din punct de vedere fiziologic cu vîrsta ca să mă uit înapoi. Nu. Eu nu mă uitam doar la copilărie, eu mă uitam la ţara pe care o pierdusem. Noi, în 1940, am suferit primul exil pe loc, îi zic eu. Eram în Basarabia, ruşii ne-au ocupat, ne-au schimbat identitatea. Deci, un exil pe loc. Noi am rămas acolo. Ne-au schimbat alfabetul, ne-au spus că noi facem parte din altă ţară, că limba noastră este limba moldovenească, care se scrie cu litere chirilice ş.a.m.d.
— Toate astea s-au făcut doar intr-un an de zile…
— Da, timp de un an de zile. A fost foarte rapid. Atît de rapid încît taică-meu a ajuns în Siberia. Asta a fost primul exil. Chiar dacă eu nu l-am perceput direct, aveam patru ani jumătate, cinci ani, eu am, cum ziceam — acum tot mă citez (zîmbeşte) — eu am amintiri intrauterine, adică eu ţin minte ce făcea Ştefan cel Mare, ţin minte… bun… Decebal nu mă interesează, dar dacă aş vrea, aş şti. Al doilea exil a fost cel din ’44, propriu zis, cînd a trebuit să plecăm de la casa noastră, să ne ducem tot într-o provincie românească, dar am fost primiţi foarte rău… la ardeleni… foarte rău. Ştiu că în alte provincii alta a fost primirea, însă cu ardelenii era o poveste politică. Ardelenii pierduseră partea de nord a Ardealului şi îi aşteptau pe ruşi ca pe liberatori. Or, noi fugeam de ruşi. De aicea conflict. Ce să mai spun ? Noi am avut… bineînţeles că basarabenii care au rămas pe loc au suferit cumplit… dar nici cu noi nu ne-a fost ruşine, noi, cei care am plecat. Am încetat de-a mai avea „acasă”, noi n-am mai avut casă. Mai ales că părinţii erau învăţători şi erau mutaţi de cîte două-trei ori pe an dintr-un sat în altul, ceea ce nu se întîmpla cu alţii. Eram suspecţi şi nici n-am vrut să ne întoarcem în patria strugurilor şi a pîinii, cum se spunea atunci. Am rămas şi am rămas străin printre fraţi. Asta a fost un sentiment, cum să spun, care m-a fertilizat, m-a otrăvit şi mi-a prefăcut, sper, otrava în miere. Eu n-am plecat din România în Grecia, de pildă, sau în Turcia. Nu, eu tot în România m-am dus. Şi am fost primit şi tratat ca străin. Şi atunci am aflat ce înseamnă să fii altfel, să fii altfel. Păi, asta se întîmplă în toate societăţile, mai ca să nu zic, primitive, zic, agrare. Oamenii dintr-un sat îi primesc cu bănuială pe cei din satul vecin fiindcă sînt străini.
— La noi se spune „venetic”…
— Da, venitul. în Ardeal se spune „venitură“. Dar tot de la „a veni”. Noi sîntem de loc. Bun. Mult mai tîrziu, acum — cîţi ani? — patru, cinci, şase, şapte, opt ani, cînd a apărut în franţuzeşte Din Calidor, la o convorbire, la o discuţie la radio, la „France- Culture“, un critic literar m-a întrebat: „Cum defineşti basarabenitatea ?” Eu auzisem de „polonitate”, de „rusitate”, de „francitate“, de „iudaitate”, chiar şi de „romanitate”, dar de „bas^rabenitate” n-am auzit. însă francezul a format acest cuvînt. Şi eu ştiu ce înseamnă: ceea ce te caracterizează pe tine ca basarabean. Şi atunci a trebuit să improvizez şi am improvizat în felul următor: eu mi-am adus aminte că tata spunea despre noi, basarabenii refugiaţi în România, şi care, cum să spun, eram în bătaia vîntului, toţi ne… nu că ne persecutau, nu, în sfîrşit… spunea, dar prin faptul că noi tot rătăceam de colo-n colo, spunea că noi, basarabenii şi bucovinenii, sîntem „ovreii zilelor noastre”. Adică cei care nu au ţară. Şi taică-meu amănunţea ce spunea, dar, măcar, ovreii, cînd veneau în ţările româneşti, veneau din Galiţia, veneau îmbrăcaţi altfel, aveau perciuni, aveau caracteristici străine şi, în plus, vorbeau altă limbă, aveau altă credinţă, altă religie. Or, noi avem aceeaşi limbă cu ei şi totuşi ne consideră venetici şi străini, şi n-avem casă. Acest sentiment, definiţia a venit mult mai tîrziu, însă starea a fost dispusă şi permanentă în toate cărţile mele. Şi atunci, discuţia s-a lărgit — căci am avut o oră şi jumătate de discuţie — şi le-am zis, probabil, aşa cum evreii nu au conştiinţa că sunt altfel decît prin felul în care sunt primiţi sau respinşi, mai bine zis, de celălalt care zice: „tu nu eşti de-al nostru, tu nu eşti ca noi“, şi atuncea eu aş spune: „A-a! Nu sînt ca voi, deci mă respingeţi, ei bine, eu o să fac să fiu cît mai altfel decît voi“. E adevărat, unii se asimilează. Ei, exact aşa am făcut şi eu. Tot spunîndu-mi că sînt altfel, că nu sînt de-al lor, am spus, ei bine, mama voastră! o să fiu altfel! Şi am, cum să spun, cînd mă gîndesc la viaţa mea, am aproape 60 de ani, pot să mă laud zicînd aşa: „Eu mi-am făcut cu manile mele viaţa mea ca şi cum aş fi scris o carte. Pentru că eu nu m-am lăsat în voia istoriei. Bineînţeles că istoria e aşa de colosală şi aşa de nemiloasă încît te prinde şi te poartă. Dar tu poţi să dai din mîini, poţi să dai din picioare, poţi să urli, poţi să mai înoţi, să te îndrepţi spre malul ăla sau celălalt. Eu mi-am făcut viaţa cu mîinile mele. Mi-asum şi nenorocirile pe care le-am cunoscut. Dar eu am făcut cam ce-am vrut.
— Am impresia, în cazul cînd revenim la acea întrebare a criticului francez despre „basarabenitate”, oamenii de cultură din Basarabia au plătit tribut istoriei, dar cu demnitate, dacă se poate spune aşa. Ii am în vedere pe Lucian Pintilie, născut în Tarutino, Gheorghe Grigurcu, de prin părţile Sorocii, şi Paul Goma… Sînt oameni care „stau altfel“ în cultura română.
— Nu ştiu cît de altfel, dar, oricum, nu trebuie uitat Bakonsky, nu trebuie uitat Leonid Dimov. Leonid Dimov e rus, dar el a creat limbă românească cum numai Nichita, alt jumătate rus, a mai creat. Leonid Dimov este un poet extraordinar cu care orice literatură ar putea să se mîndrească. După aceea — l-am mai pomenit, îl pomenesc încă o dată — pe Marcel Mihalaş din Chiştelniţa, poet şi eseist. Care e mai puţin cunoscut. De o mare discreţie: a publicat un singur volum de poezie, subţirel, în România, dar de o mare calitate. Bineînţeles că trebuie să vorbesc şi despre Valeriu Cristea, cotrocenistul de acum, fostul meu prieten. Mi-a fost prieten foarte bun cît am fost în România şi atîta vreme cît el a fost cu noi, după aceea cînd el s-a dus la ei, bineînţeles că nu mai poate fi prieten cu mine, cînd el este prieten cu Iliescu. Nu vorbesc de o persoană, ci de adevăr şi neadevăr, de bine şi de rău. Ce i s-a întîmplat — să explice. Ăştia sunt contemporanii, chiar dacă mulţi dintre ei au murit. Bakonsky a murit, Mihalaş a murit. Trăieşte Grigurcu, mai trăiesc eu. A! şi mai este un poet foarte bun: Alexandru Lungu din Cetatea Albă. N-aţi auzit de el ?
— De Mihalaş am auzit…
— Mihalaş mi-i văr, dar nu e bun pentru că mi-i văr. Insă noi avem un reper în acest secol, un reper ca un stîlp, ca o coloană: Stere. Eu pot să vorbesc numai despre Stere şi consumăm caseta.
— Caseta e de o oră şi jumătate.

În ţara lui Caragiale: Stere
— Deci, Stere este unul dintre reperele mele culturale şi morale. Dacă mă întreabă cineva: „La cine te gîndeşti din cultura română din acest secol ?“ Eu răspund aşa: mă gîndesc la trei — în ordine cronologică — Panait Istrati, Stere şi Eugen Ionescu. Nu Cioran, nu Eliade, cîndva o să explic de ce Eugen Ionescu şi nu Cioran, şi nu Eliade. Şi mă bucur pentru basarabeni — l-am cunoscut şi pe Fusu, care a venit pe aici, pe la Ionescu, şi a făcut acel teatru care se numeşte Ionesco, românii n-au făcut aşa ceva.
— Zilele acestea ei au făcut Festivalul Ionesco.
— Deci, Stere… Să vorbim de Stere sau nu ?…
— Da, sigur.
— A trebuit ca cineva, care a făcut un ocol de suferinţă îngrozitoare în Siberia ruşilor care ne-au oprimat, să se întoarcă în România propriu-zisă — pe atunci era Regatul celor două principate Moldova şi Muntenia, nu era România Mare — ca să aducă un strop de moralitate în viaţa culturală, ca să aducă un principiu de moralitate. Bineînţeles că principiul şi moralitatea au fost respinse. Păi cum adică! vine Stere cu ideile lui narodniciste — că trebuie să spui adevărul, că trebuie să fii alături de popor, că trebuie să lupţi pentru el, să te sacrifici pentru el — vine şi spune asta în ţara iui Caragiale, a moftului, a lui Mitică! ? Păi, au rîs. Au făcut bătătură la fălci bravii noştri românaşi de la Bucureşti şi de la Ieşi, chiar şi de la Ieşi. Conflictul lui Stere a fost… îl priveau ca pe o curiozitate pentru că toată lumea ştie — şi nu e o ruşine — Stere vorbea cu un îngrozitor accent rusesc. El însuşi spunea că pînă la întoarcerea lui din Siberia citise patru cărţulii în limba română — era Alecsandri, era un manual de istorie, era un manual de nu ştiu ce, erau chestii neesenţiale. Şi el a învăţat limba română după ce a trecut la Iaşi. Şi Stere, ca şi alt mare prozator al prozei româneşti…
— Rebreanu…
— … a învăţat limba română din cărţi. Asta e altă poveste cu învăţatul limbii române. Stere a fost… cum să spun… noi basarabenii trebuie să ne mîndrim cu el. Stere a încercat imposibilul, adică să unească focul cu apa, binele cu miştocăreala, căci alt cuvînt nu găsesc. Pentru că vechiul regat—ce se numeşte acum jurul Bucureştiului — ce a asimilat şi regăţenizat, şi a ţiganizat pînă şi pe ardeleni… marele ardelean care era Titu Maiorescu. Sigur că el s-a menţinut — pentru că avea o fire scorţoasă, aulică, universitară — el a fost un alt reper, dar n-a putut să iradieze epoca cea germană, ardelenească şi în contact cu relativismul balcano-bucureştean-dîmboviţean din ea s-a ales, praful s-a ales. E-e-i! Stere venea ca un naiv din fundul Siberiei şi credea că dacă el vine cu argumente, cu adevăruri, cu dreptate, celelalte le acceptăm. Ei bine, nu le-am acceptat. Şi a avut nişte experienţe tragice, care n-au fost doar politice, ci şi morale. El a intrat la liberali, a fost unul dintre doctrinarii liberalilor, a fost în guvernul liberal şi în momentul în care Bucureştiul a fost ocupat de nemţi, în 1916-17, Brătianu, şeful guvernului, l-a rugat pe prietenul său Stere, că erau prieteni, să rămînă în Bucureştiul ocupat nu ca filogerman, pentru că asta e chestia pentru care îl acuza Iorga, Stere n-a fost filogerman, ci era antirus. Asta e nuanţa. Bineînţeles că ştia şi nemţeşte, dar asta era altceva. Şi Stere a rămas în Bucureştiul ocupat. După ce nemţii au fost înfrînţi şi România s-a liberat, a fost liberată, mai exact — România nu s-a liberat niciodată singură, a fost liberată, a fost ocupată — toate lăturile pe care le-au aruncat agitaţiile împotriva lui Stere (“Stere e trădător“ şi trebuie să spunem că Iorga a fost cel mai feroce acuzator) n-au găsit în faţă o contraargumentaţie pentru că cuvîntul lui Stere nu era suficient, dar Brătianu, şeful guvernului, nu a spus niciodată în public: „Da, la rugămintea noastră a rămas, ca să protejeze românii de sub ocupaţie”. Nu a spus niciodată. Şi asta a provocat îndepărtarea şi durerea mare a lui Stere — că Stere nu a îndrăznit, Stere n-a vrut să-i ceară lui Brătianu să mărturisească în public. Era o datorie a lui Brătianu s-o facă. Şi s-a îndepărtat de liberali.
După o perioadă teribilă, pauză în care el (Stere, n. n.) este autorul unirii Basarabiei cu România — bineînţeles că în faţă era Halippa, Inculeţ — însă Stere era doctrinarul, era cel care făcea naveta, deşi în perioada ceea era „trădătorul”, „bestia”, „germanofilul” ş.a.m.d. La un moment dat liberalii l-au scuipat, în sensul de expulzat, expulzat aşa cum expulzezi un sîmbure de cireaşă, comparaţia este destul de dulce.
Cronologic, basarabenii au fost pe locul doi, cei pe care el i-a tratat în colegi, dar ei erau de fapt copiii lui. Inculeţ a fost primul care şi-a dat poalele peste cap, a devenit ministru de interne. Insă nu trebuie uitat că Pantelimon Halippa l-a trădat pe Stere.
In sfîrşit, fiindcă Stere avea prieteni şi-n Ardeal — şi Goga, şi Vaida, şi Maniu — a facilitat unirea Partidului Naţional din Ardeal cu Partidul Ţărănist din Muntenia (Mihalache) şi a rezultat cel mai mare partid care l-a înlocuit pe Liberal — Partidul Naţional Ţărănist. Stere le-a alcătuit doctrina. El nu era un om politic, el era un doctrinar. După ce ei, ţărăniştii, s-au instalat la putere, l-au aruncat şi l-au lăsat într-un mod îngrozitor. De pildă, eu am o mare stimă pentru memoria lui Iuliu Maniu, însă Iuliu Maniu faţă de Stere s-a purtat incorect. Eu zic aşa: din această nefericire s-a născut o mare şansă pentru noi. Stere, expulzat din viaţa politică, trădat şi de basarabenii lui, s-a retras mîhnit, mohorît şi furios împotriva contemporanilor. Şi a început să-şi scrie memoriile. Şi pentru că nu avea răbdare să pună, să scrie el cu mîna lui, şi-a luat un stenograf. Şi tot dictînd stenografului, stenograful cu pricina a îndrăznit să-i spună că memoriile lui sunt operă literară. Şi aşa a ieşit In preajma revoluţiei. Care este unul din monumentele literaturii române.
Panait Istrati. Avea şi el o ţară
— Ati vorbit de trei repere. Să ne oprim puţin în dreptul numelui lui Panait Istrati.
— Istrati este, ceea ce se numeşte româneşte, anarho-sindicalist. El era de o provenienţă proletară, semiţărănească din Brăila, un vagabond, a umblat peste tot, autodidact, a citit ceea ce putea să ia de ici, de colea. A umblat prin toată lumea, în sfîrsit a ajuns în Franţa unde a cunoscut autoritatea, a avut un mare succes literar aici. Or, Istrati ar fi putut să trăiască foarte bine din renta, ca să zic aşa, literatorului de expresie franceză. Ei bine că nu. Pe el îl interesa nenorocirea oamenilor. Şi de aici el a fost absorbit de mişcarea comunistă, care era foarte puternică aici, în Franţa.
— Am impresia că francezii, în fond, sînt un „popor de stînga“.
— Francezii sunt „copiii revoluţiei franceze”. Cînd spunem „de stînga”, e bine să fim puţin pregătiţi ca să manipulăm aceşti termeni — „stînga şi dreapta”. Pentru că „stînga” nu înseamnă neapărat comunist. înseamnă a pleca spre social, spre dreptate socială. Comunismul nu este nici de „stînga”, nici de „dreapta”. E o unire dintre extrema stângă şi extrema dreaptă — în România: legionarii şi securiştii — asta este comunismul.
Istrati a fost absorbit de mişcarea aia pentru pace şi invitat ca „tovarăş de drum” împreună cu alţi scriitori francezi, greci în Rusia. Dintre toţi scriitorii care s-au dus în Rusia doar doi şi-au dat seama de adevăr. A fost Istrati în ’27 şi după aceea a fost Andre Gide. Dar Andre Gide a fost descalificat: „Păi, el este pederast, din cauza că el n-a putut să reguleze băieţei la Moscova, a scris rău despre Rusia”. Nu, domnule! a avut ochi şi a avut onestitate. Toţi ceilalţi au văzut, au tăcut. Au încasat rublele, s-au ghiftuit cu cafea, au luat blănuri, nu-ştiu-ce… Henri Barbusse făcea naveta. Acum s-au publicat nişte documente în care se demonstrează că el era finanţat direct de K.G.B.
Istrati s-a dus, a văzut, l-a întîlnit pe un prieten de-al său, Victor Serge. Iar la Astrahan l-a întîlnit pe prietenul său şi, într-un fel, pe părintele său spiritual, Cristian Rakovski, care e bulgar, s-a refugiat în România, acolo a devenit bolşevic. A încercat să facă o revoluţie în timpul primului război mondial la Iaşi. Şi după aceea a devenit unul din cei mai feroci duşmani ai României pe chestia Basarabiei. El vroia ca Basarabia să vină la Uniunea Sovietică. După ce şi-a făcut treburile — Rakovski a fost ambasador aici, la Paris, şi aici şi-a întins el antenele şi a făcut foarte mult rău — ei bine, Stalin deocamdată la deportat la Astrahan. Şi acolo l-a întîlnit Istrati. Şi Rakovski n-a vrut să-i spună absolut nimic din ceea ce s-a întâmplat. Doar a tremurat. Eu sînt, în general, un om milos. Dar faţă de unul ca Rakovski, o spun, nu am nici o milă. A avut soarta pe care o merita. A avut grele păcate şi dacă i s-a întîmplat şi lui pe lîngă zecile de milioane de nefericiţi, de nevinovaţi, să-i fie de bine. Să fie sănătos.
Pentru că Istrati de la prima călătorie a înţeles că există o „potiomkiniadă”, pe ei îi poartă pe ici pe colo, dar oamenii sînt într-o sărăcie îngrozitoare şi intr-o teroare teribilă. Asta îl întreba pe Rakovski. Rakovski tremura, dar nu spunea nimic. Ca bolşevicul, el nu se predă. S-a întors în Franţa şi a scris, a scris. Atenţie, că aicea, după aproape 70 de ani, s-a aflat adevărul. Sub semnătura lui a apărut Spovedania unui învins, cartea de demascare, semnată Panait Istrati. Povestea este că abia acum, vreo şapte ani, eu l-am cunoscut pe Boris Suvarin, comunistul devenit antistalinist şi prietenul lui Istrati. Cartea, de fapt mărturiile, au fost scrise de Suvarin şi de Victor Serge. Iar Istrati le-a semnat. Ceea ce zic eu e mult mai mult decît ceea dacă ar fi scris-o el însuşi. Pentru că şi-a asumat textele altora. După ce a apărut cartea care a făcut un mare scandal pe atunci, pe de o parte şi pe de alta, comuniştii s-au hotărît să-l lichideze. Şi l-au şi lichidat la ordinul Moscovei prin Barbusse, care a lansat aici, în Franţa, o campanie de presă în care era tratat ca „haiduc al jandarmilor”. Şi atenţie: Barbusse a făcut ceea ce trebuia să facă o lepră ca el. Avea ordin de la Moscova, Moscova i-a dat banii, a făcut, ceilalţi au lătrat la el, l-au distrus. Panait Istrati era foarte bolnav de piept^Şi, simţindu-şi sfîrşitul, a zis să se întoarcă să moară la el în ţară. Avea şi el o ţară. In ’35. Ce scria presa din România ? (Panait Istrati era o celebritate, şi-a făcut drum în Franţa). Se întoarce în ţară. Nichifor Crainic, pe cinci coloane — „Se întoarce Panait Istrati” (cam aşa ceva) şi continua: „Şi dacă l-am bate ?“ „Si dacă l-am bate ?“ Şi asta scria nu oricine. Nichifor Crainic! Poetul ortodox! Şi atunci ce ne mai mirăm noi astăzi că se întîmplă ceea ce se întîmplă… chestiile astea la televiziunea română, prin ziare, Vadim Tudor cu Păunescu, lătrătorismele astea …cu Sălcudeanu, cînd bătrînul şi sfîntul Nichifor Crainic, martirul de puşcărie zicea în 1935 — este adevărat că el nu împărtăşea ideile lui Panait Istrati, într-o democraţie asta este caracteristica, chiar dacă nu ai aceleaşi păreri, discuţi cu el, îl combaţi cu argumente şi nu cu „Şi dacă l-am bate ?“ Asta a fost Panait Istrati. A fost bine primit.

 Totdeauna Eugen Ionescu
— Ionescu este la inima mea de totdeauna. Pentru că este un nihilist. Nihilişti le spuneau românii anarhiştilor ruşi. Lui Kropotkin, lui Bakunin. Bineînţeles, Caragiale le spunea „nifilişti”. Ionescu a debutat cu volumul Nu. Ce este asta ? E o declaraţie de război instituţiilor şi culturii româneşti din anul 1935, an în care se întorcea Istrati şi anul în care m-am născut eu. Nu, cunoaşteţi volumul. Ce era asta ? Era o insultă, cum a fost luată de pildă povestea cu obiecţiile la marea poezie a marelui poet Grigore Vieru! ? Era o chestie absolut necesară, o exprimare ireverenţioasă, este adevărat, însă în cadrul civiliazat al unui spirit tînăr. Că Ionescu în 1935 era tînăr şi aşa a rămas şi dincolo de moarte. Ăsta este semnul tinereţii. Curiozitatea şi nerespectarea unor tabuuri. Se spunea că ăsta este un mare scriitor şi Ionescu spunea: „Mie nu-mi place. Am dreptul să nu-mi placă”. S-a întâmplat după aceea că el şi-a fracturat cariera de scriitor. Ce carieră de scriitor ar fl avut el!… Şi el şi-a făcut viaţa cu mîinile lui. Adică nu este nimic întîmplător. Sigur că al doilea război mondial a mişcat puţin evenimen¬tele, le-a dat un bici. Insă el pe bărcuţa lui şi-a văzut de drum. El şi-a mînat barca. Cine nu şi-a mînat barca, de pildă, e Mircea Eliade. Mircea Eliade a fost supus vremurilor, evenimentelor, le-a suportat ca şi Cioran. Ionescu nu. El era anarhist, avangardist, bineînţeles, era un negator. Şi chiar din punct de vedere politic el era un om de stînga, fără ca să fie comunist. Pe cînd prietenii lui erau şi au rămas o viaţă întreagă de dreapta. Şi Ionescu nu-i înţelegea, pe Cioran şi Eliade, cum puteţi voi, oameni cu cap, să fiţi fascinaţi de-un dobitoc precum Codreanu, de-o pildă. Cum ? Cum ? Cum ? Sau cum poate să te fascineze pe tine, Cioran, Hitler ? Fiindcă Cioran a scris articole multe şi lungi despre Hitler. Sau Eliade a făcut elogii lui Salazar. A scris o lucrare întreagă despre Salazar. Ionescu nu putea să facă aşa ceva. El nu a scris nici pentru rege, nici pentru secretarul general, nici pentru Codreanu, nici pentru Hitler. El dacă şi-a făcut un monument, şi-a făcut un monument din îndoială şi din nesiguranţă. Conversaţia lui se ducea cu Dumnezeu. Şi totdeauna era făcută — nu ca la Arghezi, la Arghezi era făţarnică şi uleioasă, de popă ortodox care iese pe poarta mănăstirii şi regulează alte chestii — era în faţa unui Dumnezeu care nu este neapărat Dumnezeul creştin, ci mai degrabă Dumnezeul de la început al evreilor, un Dumnezeu rău, un Dumnezeu nemilos, Yahve. Mai degrabă faţă de el. Şi Ionescu se simţea nu vinovat, dar neînstare să spună: „Da, mi-am trăit viaţa bine”. Şi asta a fost tot timpul. Cu intervale. „Am făcut bine. Cred că n-am făcut bine”. Deşi noi zicem că a făcut foarte bine. Acum… viaţa lui în ultimele trei decenii pe care le cunoaştem mai bine. A devenit după mai mulţi ani de zile un dramaturg cunoscut în Franţa. Dar Ionescu de la început a fost sensibil totdeauna la ce se întîmplă cu cei care sufereau: fie ei ruşi, fie ei vietnamezi, fie ei cambogieni, fie ei români, fie ce-o fi fost, Ionescu întotdeauna era, sărea în apărarea lor. Ionescu l-a apărat pe Soljeniţîn. Nu numai că l-a apărat, dar a avut, a dus o polemică, ca să zic, homerică cu Furţeva. Nu ştiţi cine e ea?
— Fostul ministru al culturii…
— Da, era ministrul culturii. A fost un serial în Le Monde, a fost o chestie extraordinară. în care bineînţeles că Ionescu vorbea despre obiectul apărării sale — Soljeniţîn — dar el lărgea chestia la nivel luat în general, la regimul vostru de deprimare, criminal ş.a.m.d.
— Dumneavostră sînteţi numit „un Soljeniţîn al românilor”.
— Unii au spus, nemţii au început să spună, românii, însă, nu prea spun chestia asta… în sfîrşit, Ionescu a fost alături de cei care aici, în Franţa… comunismul ca ideologie aici a murit. Prin cine? Prin cei de extremă stângă, „noii filozofi” — Glucksman, Bernard-Henri Levy, unii fuseseră comunişti, în comsomol, cum se spunea tineretului comunist, a fost şi Chirac — însă ei criticau din interior. Un comunist a prefaţat O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, a fost aici. Şi cum „noii filozofi”, care erau troţkişti, erau maoişti, erau albanişti, tot felul de extremisme, dar erau marxişti. Ăştia s-au întors pe cealaltă parte şi ca nişte oameni răzvrătiţi, înşelaţi au scris cărţi. Ionescu a fost printre ei. A fost lîngă ei, i-a susţinut. Lor li s-a asociat şi un bătrîn filozof — bătrîn filozof! ? da, a fost un bătrîn filozof! — care a fost ţinut în umbră din ’40, deşi valoarea lui era extraordinară, din cauza că se făcea balanţa cu Sartre (Sartre care cocheta şi cu Rusia, deşi Rusia din cînd în cînd îl mai înjura, îl făcea „cadavru”, dar, nu-i nimic, el mergea înainte) — era Raymond Aron. Cum se spune, Raymond Aron a avut un singur cusur: nu s-a înşelat niciodată. Şi oamenilor nu le plac asemenea oameni. Nu le plac oamenii care nu se înşeală, care au dreptate. „Ia! lasă-mă în pace, prea ai dreptate tot timpul!“ Ei bine, Raymond Aron din 1936 a scris negru pe alb care este adevărata natură a comunismului. Şi a fost tratat de imbecil. Dar locomotiva a fost Soljeniţîn, evenimentul Soljeniţîn. A fost nevoie de cineva care să provoace acolo un scandal, un scandal în sensul bun al cuvîntului, pentru ca de aicea să fie ajutat, să fie amplificat. Ionescu a fost totdeauna cu ei, lîngă ei.
Ei acuma vorbim de România: Ionescu m-a susţinut de la primele mele semne de nesupunere. Iar în 1977, cînd am încercat să facem mişcarea, Ionescu a fost de la bun început, a dat nişte interviuri feroce. îmi aduc aminte de unul în care Ionescu i se adresa lui Ceauşescu şi-i spunea că „dacă vii în Franţa, te găzduiesc eu”. Totdeauna a fost cu noi, căci noi am fost mai mulţi atunci, după aceea a fost cu minerii, cu sindicatul, cu Comitetul pentru Credincioşi, cu mişcările din Braşov. Totdeauna, ceea ce nu se întîmpla cu ceilalţi.
— Ionescu urmărea chiar atât de atent evenimentele care se petreceau în România ?
— Sigur că le urmărea. Dar nu e vorba de a urmări, ci de a vrea să te intereseze. Căci el nu putea să citească tot ce venea din România, nu putea să urmărească chiar tot ce se întîmplă acolo. Insă avea prieteni care îl frecventau şi-i spuneau uite aşa şi aşa se întîmplă. Urechea lui selecta. Şi el — ce făcea ? — mergea la bine şi la rău. Pe cînd ceilalţi ziceau: „Nu, e scandal, nu mă bag, nu, lasă-mă, nu, că am o verişoară, că am o nepoată”.
— Spre deosebire de ceilalţi Ionescu era pe atunci o celebritate, el îşi putea permite aşa ceva…
— El profita de faptul că era cunoscut ca de ceea ce zicea el să aibă greutate. Dar nu făcea acest lucru doar pentru că-şi permitea. Pentru că-şi permiteau şi alţii. Şi alţii aveau viaţă asigurată. Trăiau chiar mai bine decît Ionescu şi n-o făceau.
 Soljeniţîn pe undeva e basarabean
— Deoarece am pomenit numele lui Soljeniţîn, el se reîntoarce acum în Rusia, traversînd întreaga Siberie…
— Şi bine a făcut. Vreau să fac o paranteză. Soljeniţîn pe undeva e basarabean.
De ce ? Pentru că eu în cărţile astea de aici — Din Calidor şi-nu-ştiu-ce — vorbind de Basarabia, de locul unde doresc să mă întorc, însă istoria care suflă cu vîntul ăla, crivăţul din Răsărit… Spre Apus noi toţi fugim, fugim, fugim… şi, deci, copilul care a aflat că pămîntul e rotund zice: „Nu-i nimic. Eu o să mă întorc în Basarabia de partea cealaltă a Pămîntului”. Deci, Soljeniţîn, ca şi cum ar fi fost basarabean, s-a întors pe la Vladivostok. El s-a reîntors prin celălalt început al Rusiei, acolo pe unde începea Gulagul. Eu am fost împotriva celora care mîrîiau pe aici, prin Occident — „A-a! Soljeniţîn! s-a întors ca să fie prieten cu Jirinovski, pentru că el deja era ortodoxist, pentru că el deja era naţionalist” — eu am anticipat următoarea întrebare, dar zic acuma: eu am încredere în Soljeniţîn. Chiar dacă a participat aici la o manifestaţie împotriva Revoluţiei Franceze. Dar este dreptul lui să participe la o asemenea mani¬festaţie, este opinia lui faţă de toate revoluţiile. Bolşevicii s-au inspirat din Revoluţia Franceză, din partea proastă a Revoluţiei Franceze. Nu o să nege nimeni că Revoluţia Franceză a avut o parte chiar criminală.
“Un inginer” ratat „al sufletului omenesc”
— În România am fost prost, fiindcă trebuia să rămîn în România, să fi plătit cotizaţii, să fi mers la şedinţe şi aş fi avut apartament de la Uniune, împrumuturi, mi- aş fi publicat cărţile, n-aş fi aşteptat să debutez la 55 de ani. Eu în ’90 am debutat, de fapt. Aş fi fost un „adevărat inginer al sufletului omenesc”. Nu un terchea-berchea care îşi imaginează că a fi scriitor e altceva decît a fi intelectual, ci comparabil doar cu preotul. Aşa mi-am închipuit eu, pentru că aşa şi-a închipuit şi Stere, şi Istrati. Să faci pentru popor orice, riscînd totul.
 Paris, 11 iunie 1994

Lecţia Goma
Mai multe persoane de la Chişinău, unele oneste, altele mai puţin oneste, unele care au fost mîngîiate de toate Puterile posibile şi imposibile, altele au fost doar privite de aceleaşi Puteri, mă întrebau insistent dacă Goma a spus ceea ce a spus, dacă Goma a scris ceea ce a scris în cărţile sale.
La Chişinău Paul Goma s-a pomenit într-o situaţie delicată. Unii cred că ceea ce a spus şi, mai ales, a scris Goma poate fi transformat în ideologie statală. Alţii încearcă să citească printre rînduri sau, în general, să se facă surzi de-o ureche şi chiori de-un ochi: scriitorul Goma există doar pe-o bucăţică într-un alineat al literaturii româneşti. După mine, respectiv, am dreptul la eroare, Paul Goma este printre puţinii scriitori contemporani care are dreptul la cuvînt. Adică au dreptul la jocul de cuvinte şi ceilalţi scriitori. Cuvîntul lui Goma face parte din altă categorie. El nu a trişat niciodată. Cuvîntul lui incomodează.
întrebat despre şansa Basarabiei, Paul Goma îmi spunea: „Şansa Basarabiei constă în neşansa ei istorică“.
Lecţia Goma, timpul va arăta pe cît de bine am însuşit-o, e simplă: cuvintele au nevoie de onestitate.

Chişinău, 12 august 1994
(din volumul Carte orange, Editura Arc, 1995)