Azi-seară, la Chişinău se va întâmpla un eveniment inedit, de care nu am mai auzit să se fi produs pe la noi. Cu prilejul celei de-a 15 aniversări, pe care o va serba la 6 martie, Editura „Cartier” anunţă, în toate cele cinci librării ale sale, „Noaptea cărţilor deschise”. Acţiunea va începe la 18.00 şi va dura până la miezul nopţii. „Va fi un maraton al lecturilor”, ne asigură Gheorghe Erizanu, directorul editurii.
– Dle Erizanu, de ce „Noaptea cărţilor deschise” şi nu tradiţionala „ziua…”?
– Ziua uşile librăriile noastre sunt întotdeauna deschise, seara se întâmplă în premieră… Ne-am propus să serbăm cei 15 ani ai editurii printr-un maraton al lecturilor. Poeţi şi prozatori – iar, de-a lungul anilor, la noi au apărut majoritatea scriitorilor buni din RM – vor citi din opera lor; criticii literari vor vorbi despre cărţi, iar redactorii noştri vor prezenta anumite titluri. Ideea acestui maraton literar desfăşurat concomitent în cele cinci librării „Cartier” din capitală e să ridicăm cititorul la nivelul scriitorului şi să coborâm scriitorii la cel al cititorilor. În plus, îşi vor prezenta cărţile şi colegii noştri redactori-şefi de la alte edituri – poetul Vasile Romanciuc de la „Prut Internaţional”, poetul, dramaturgul şi eseistul Mircea V. Ciobanu de la „Ştiinţa”, criticul şi istoricul literar Eugen Lungu de la „Arc”. Vrem ca marcarea celor 15 ani ai editurii noastre să fie axată nu pe „Cartier”, ci pe carte.
– Chiar am remarcat că librăriile voastre găzduiesc şi cărţile altor edituri…
– O facem, pentru că suntem convinşi că vom câştiga mai mult dacă vom propaga lectura, indiferent unde e scoasă cartea. Mă înclin în faţa profesorilor din şcoli care îi deprind pe elevi să citească. Din an în an, aceştia sunt tot mai puţini, din păcate.
– De ce nu încercaţi să „penetraţi” voi în direcţia şcolilor?
– Pentru că nu vreau să forţez lucrurile. Cred că e mai bine – şi mai rentabil în timp, dacă vreţi – să câştigi un cititor fidel, decât să vii cu forţa în sufletul copilului care, forţat fiind, puţin probabil că te va îndrăgi. N-am crezut niciodată în evenimentele care au adus copiii încolonaţi la librării sau la acţiuni culturale. Dacă aduci 30 de copii încolonaţi la o lansare de carte, rişti să pierzi 30 de potenţiali cititori.
– Spuneaţi odată că nu e rentabil să faci carte pentru copii în RM…
– Nu e rentabil nici astăzi, deşi acum doi ani, crezând că s-a schimbat ceva, am revenit la cartea pentru copii. Şi am făcut-o editând câteva cărţi foarte bune, ale uneia dintre cele mai importante edituri franceze, „La Martiniere”, care a creat generaţia de cititori francezi de după 1990… Voi pomeni doar câteva: „Cartea lui De ce?”, „Cartea lui Cum?”, „Cartea lui Când?”. Acestea însă nu au mers în RM, pentru că aici, ca şi în multe alte părţi, a biruit „stilul Disney” – eroul cu ochi mari, frumos şi optimist. Adică, şi aici s-a impus, înainte de toate, consumul. Cultura pop a pătruns în Moldova, se pare, mai adânc decât propaganda comunistă chiar. Ceea ce prezintă francezii însă este un pic altfel. De fapt, noi întotdeauna am fost altfel.
– Nu aţi obosit să fiţi, mai mult sau mai puţini, rebeli în abordări?
– Este adevărat că în perioada de debut, cea romantică, a activităţii mele editoriale credeam că titlurile care-mi plac mie sunt titlurile care plac tuturor. Faptul că le credeam valoroase nu era o decizie subiectivă a mea – era o chestie confirmată de experţi, critici, istorici literari. Şi continuu să mă încăpăţânez, alături de colegii mei de editură, şi că merg pe cartea care cred că e bună şi care face bine cititorului.
– Cum se iau deciziile la „Cartier”?
– Cred că avem una dintre cele mai bune echipe din domeniu – scriitorul, poetul, traducătorul Emilian Galaicu-Păun, care e şi redactorul-şef al editurii; pictorul Vitalie Coroban, care este director artistic; lingviştii Inga Druţă şi Valentin Guţu; traducătorul Dorin Onofrei. Aşa stând lucrurile, de obicei, deciziile sunt luate colegial. Dar când nu ne reuşeşte asta, o facem… dictatorial. Adică, decid eu.
– Cum ar arăta un „Cartier” statistic?
– În 1995 am scos două titluri. Mai mulţi ani la rând am continuat cu circa 60 de titluri. Acum am ajuns la 100 de titluri anual. În încercarea noastră de a face lucruri fireşti – căci de la 1940, apoi de la 1990 încoace, am trăit o stare nefirească – am lansat şi proiectul cu librăriile. Nu am crezut vreodată că o carte trebuie lansată într-un alt spaţiu decât într-o librărie. Care, apropo, nu sunt magazine, iar librarii nu sunt vânzători, deşi în nomenclatorul profesiilor din RM profesia de librar nu există. Or, diferenţa dintre un vânzător – preluată în respectivul nomenclator din limba rusă, unde nu există noţiunea de librar – şi un librar este extrem de mare. În România, librar a fost Mircea Nedelciu, un mare prozator al generaţiei ’80, iar poetul Florin Iaru era hamal la librărie. Noi nu am avut asemenea experienţe, dar am avut librari buni, care însă au fost „înghiţiţi” de privatizările de la începutul anilor ’90. La fel cum au fost „înghiţite” librăriile, transformate în magazine de aur şi case de schimb valutar. Faceţi o plimbare pe bulevardul Ştefan cel Mare…
– Mai căutaţi librar, precum anunţaţi la un moment dat, pare-mi-se, pe http://erizanu.cartier.md, unul dintre cele cinci bloguri ale editurii dvs.?
– Îi căutăm în permanenţă şi vreau să cred că cei care astăzi lucrează în librăriile noastre sunt librari. Sunt oameni care citesc, care se descurcă în titluri, majoritatea au studii superioare. Din păcate, sunt doar femei. „Din păcate” nu pentru că n-ar fi bune, dimpotrivă, ci pentru că aş vrut să văd şi bărbaţi în această poziţie. Au venit şi bărbaţi la concurs, dar femeile întotdeauna s-au prezentat mai bine. Şi am mai observat ceva uimitor: lucrând la noi, toate librarele întineresc. Intraţi şi o să vă convingeţi! Nu ştiu prin ce se explică – probabil, cărţile sunt un elixir al tinereţii.
– Ce titluri au constituit evenimente editoriale pentru dvs. în aceşti 15 ani?
– E ca şi cum ai întreba un tată la care copil ţine mai mult… Am început cu Nicolae Popa şi al său „Lunaticul nopţii scitice” – pentru care luase premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, dar şi al Uniunii Scriitorilor din România, şi îl luase nu pentru că era basarabean – şi cu „Frumoasa Lumii” de Mihai Eminescu, o carte care mi-era dragă din copilărie. Popa apărea după 12 ani de tăcere şi, după mine, era unul dintre cei mai importanţi poeţi, pe care Dumnezeu nu-l trecuse cu vederea. Poate că ar trebui să menţionez Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat, primul în spaţiul românesc care a dezideologizat lucrarea enciclopedică. Dar până la DEI a mai fost Doru Ciocanu, cu „Dicţionar auafed”. Era mai haios decât „Planeta Moldova”, cu „Nekrototanium”-ul ei pe care l-am editat recent. Dar pe atunci încă nu era atât de răspândit internetul şi s-a pierdut cumva, n-a coincis în timp şi spaţiu… După aia a fost Emil Brumaru – un poet român ca mulţi alţii, parcă, pe care editorii români îl evitau. Am încercat să batem la uşa lui, el a vrut să ne-o închidă în nas, apoi totuşi ne-a deschis şi ne-a lăsat să intrăm… L-am convins cu un onorariu mic pentru valoarea lui, am editat cele două volume de poezie în prima ediţie, apoi trei volume în cea de-a doua ediţie, iar Emil Brumaru a redevenit vizibil în literatura română, a fost preluat de alte edituri. Şi el la rându-i, cu ajutorul nostru, brusc, a întinerit.
– Acelaşi elixir, probabil… Cum stăm cu cititorul? A crescut? S-a înmulţit?
– Lumea nu citeşte în continuare. Dar lucrurile pot fi schimbate. Pentru aceasta, cultura trebuie să fie independentă, iar implicarea statului în cultură – minimă. Ministerele noastre – al Culturii, al Educaţiei – trebuie să obişnuiască tinerii să citească. Dacă profesorii nu vor face acest lucru, nimic nu are sens. Îmi amintesc de mama mea care, fiind profesoară de română în sat, căra cu ea, zilnic, o duzină de cărţi. Îmi zicea că o face pentru ca, dacă nu vor ţine minte despre ce se vorbeşte în carte, elevii să aibă măcar imaginea ei vizuală. Astăzi, foarte mulţi dintre cei care au fost elevi de-ai mamei mele citesc… La nivel de stat, e nevoie de proiecte pentru lectură. Să se dea bani pentru biblioteci, ca să poată cumpăra cartea, şi nu la editurile de stat, care să editeze anacronisme cu tentă ideologică. Fosta guvernare nu a făcut acest lucru, sper să-l facă măcar actuala. Măcar să repete ceea ce a făcut statul român, care le-a dat profesorilor câte 100 de euro pentru achiziţie de carte…
La noi, în 2008, fosta guvernare a alocat pentru biblioteci trei milioane de lei – vreo 70 de bănuţi pe cap de locuitor. (În 2009 achiziţia de carte pentru biblioteci a fost aproape zero.) Un „puţin” care se mai pierde pe drum de diferiţi primari sau şefe de biblioteci, care cred că necesităţile primordiale ale unei asemenea instituţii sunt fotoliile moi şi covoarele persane. Pe carte ajung să fie cheltuiţi vreo 900.000 de lei. Ce fel de carte? Depinde de bibliotecar. Dacă se cumpără horoscoape şi cărţi de bucate, putem spune că şi aceşti bani sunt irosiţi. Şi e păcat să se întâmple.
– Una dintre marile probleme ale editurilor noastre private a fost interdicţia, introdusă de comunişti, de a edita manuale. Cum stau lucrurile astăzi?
– Asta nu a fost o problemă, ci o catastrofă. Prin modificările la Legea privind activitatea editorială, operate în 2008 la iniţiativa lui Victor Stepaniuc, au fost impuse nişte restricţii extrem de dure, foarte aproape de cenzură şi de regimurile totalitare, şi practic au fost eliminaţi editorii din procesul de editare a manualelor. La 1 septembrie 2008, copiii pur şi simplu nu aveau manuale. Îmi amintesc cum consilierul prim-ministrei Greceanâi căuta în disperare manuale pentru feciorul său, care ajunsese să studieze după nişte cărţi din care nu mai rămăsese aproape nimic. A venit la mine să mă întrebe de manuale şi eu l-am trimis la Stepaniuc…
– Şi cu guvernarea actuală ce relaţii aveţi?
– În sfârşit, ne-a fost înregistrată Asociaţia Editorilor – după ce dosarul a stat trei ani prin sertarele de la Ministerul Justiţiei… A fost anulată hotărârea lui Stepaniuc şi s-a revenit la concursul precedent de editare a manualelor. La unele manuale au fost câte patru concurenţi – şi e benefică aici concurenţa – şi cred că la 1 septembrie vom avea manuale noi… Ne-am a întâlnit cu ministrul Educaţiei, am discutat – spre deosebire de fostul ministru, cu care nu am vorbit niciodată. Sau spre deosebire de Stepaniuc, care ne-a spus că ei sunt la guvernare şi de acea fac ce vor… Aşa că singurul lucru pe care îl pot spune e că simţim mai multă deschidere acum.
– Nu ştiu dacă aveţi o perspectivă pentru următorii 15 ani pentru „Cartier”, dar o idee despre viitorul an ar trebui să aveţi. Cum credeţi că va fi 2010?
– Cred că va fi un an foarte greu pentru editori. Aşa cum se întâmplă cu multe lucruri şi fenomene, şi criza economică ajunge abia acum, cu întârzierea de rigoare, în RM. În plus, o societate bolnavă are nevoie de crize, pentru ca organismele slabe să moară, iar cele puternice să supravieţuiască. „Cartier”, sunt convins, va rezista.
– Vă mulţumim pentru interviu şi vă dorim ca următorii 15 ani să fie şi mai buni!
Publicat în Timpul, 5 martie 2010