Nicolae Negru e cunoscut în Republica Moldova ca un comentator politic atent al realităților de la noi. Pentru cei care citesc și părerile altora decât propriile enunțuri. Incomod și tranșant, nu prea este agreat de clasa politică. Indiferent de culoare.
A scris mai multe piese de teatru. Cu unele a luat premii ale confraților, unele dintre ele au fost montate de către teatrele din Chișinău.
Majoritatea îl cunosc de la emisiunile tv, unde este invitat.
O progenitură dușmană e cea mai recentă carte a lui Nicolae Negru. Este o carte de memorii. Pentru nepoți. „Și copilăria bunicilor a fost fericită. Fericită în măsura în care eram inocenți…”. Toate memoriile basarabenilor din a doua jumătate a secolului XX, puținele scrise și cele mai multe nescrise, sunt tragice. Dacă fatalismul nu e ascuns după noțiunea de „inocent”.
„Tata, mama și noi, trei frați, cel mai mare fiind de patru ani și jumătate, iar cel mai mic – de o lună de zile, ne pomeniserăm în situația omului aruncat în apă, care fie că învață a înota, fie se îneacă”. A fost ultima deportare a basarabenilor în Siberia. A „obscurantiștilor”. Deportații sau „strămutații”, cum îi numeau oficialii sovietici, aveau libertăți. „Libertatea de a rezista sau de a muri, ce ni se oferea în egală măsură, se considera a fi o dovadă de toleranță și umanism din partea Uniunii Sovietice”. „Noi am rezistat, în ciuda tuturor „patrioților sovietici”, a „lumii progresiste” și adepților revoluției mondiale, care ne doreau extincți…”.
Născuți în Ciutuleștii Floreștilor, unde toate casele semănau între ele și totul era la o aruncătură de băț, au ajuns în Volînka, Zimovskoe sau Pîșkin din taigaua siberiană, unde vechii locuitori nici nu știau denumirea satului de alături.
A mers în clasa întâi la școală rusă. Unde învăța în „limba de afară”. În familie se vorbea „limba din casă”. „În Zimovskoe, în Pîșkin, eram în pielea băiețelului de la o grădiniță din Chișinău, care, întrebat fiind ce ar vrea să devină când va crește mare, a răspuns că vrea să devină rus”. S-a rușinat când maică-sa l-a chemat acasă de la joacă în română, iar un băiat la întrebat mirat: „Tu nu ești rus?”.
În 1957, după moartea lui Stalin, vecinii lituanieni, deportați și ei, se puteau reîntoarce acasă. Lituania sovietică le-a permis să revină acasă. Moldova sovietică, cu ruși sau transnistreni la putere, avea să le permită abia după 1961. Își puteau alege orice loc de trai din URSS, cu excepția RSSM.
Maică-sa, împreună cu copiii, a revenit acasă pentru o lună după o telegramă a bunicii, care se dădea bolnavă. N-a mai revenit în Siberia. A rămas în Ciutulești. Și nu s-a mai întors în locul strămutat. Tatăl a rămas în regiunea Tiumeni.
Nicolae s-a adaptat repede școlii din satul de baștină. „Odată, supărat pe mine, un coleg de clasă mi-a zis și mie venetic; nu m-am putut reține, i-am ripostat cu pumnii, iar el furios, mi-a strigat în față niște cuvinte și mai jignitoare: „Rus, rus, paparus, cine dracul te-o adus!”.
În 1961, după câțiva ani la Ciutulești, când taică-său a revenit într-o scurtă vizită acasă și o discuție în familie, Nicolae s-a reîntors alături de el în Siberia.
În drum spre Pîșkin, în octombrie deja venise iarna, s-au oprit la Asino, la un prieten de-al tatălui, ca să înopteze, la „Petru Bujor, care ne-a ospătat cu cacao. (…) În timp ce sorbeam picătură cu picătură din pahar, în bucătărie intră timid, o fetiță blondă, de vreo 5 ani, fiica gazdei; lipindu-se de piciorul tatălui său, ea aruncă priviri curioase spre noi. Când voi citi în Jurnal de Chișinău, în 2009, că noua candidatură la funcția de președinte a R.M., Z.G. (Zinaida Grecanâi, n.m), propusă de comuniști, se născuse în regiunea Tomsk, iar tatăl ei, mort la acea vreme, se numea Petru Bujor, m-am gândit că ea putea fi fetița curioasă din Asino”.
„La școala din Pîșkin am trecu din nou la „limba de afară”, iar manualul de franceză l-am înlocuit cu cel de germană”.
Abia în 1967, când a devenit student la Politehnica din Chișinău, Nicolae Negru, ca student, avea dreptul la buletin (pașaport). Majoritatea moldovenilor, în mod special cei din mediul rural, erau legați de glie, ca și iobagii, fără dreptul de a avea pașaport, fără dreptul de a părăsi colhozul natal și a alege un alt punct geografic din imensa URSS. Abia în 1974 sovieticii au avut dreptul la pașaport (buletin).
Unicul document al Domnicăi Negru, mama lui Nicolae, a fost o „spravkă” (un certificat), în care scria că avea dreptul să călătorească cu copiii, pentru o lună de zile, până în RSS Moldovenească. A fost deportată fără niciun document.
„După dispariția URSS, am rugat-o noi, fii ei, să-și facă buletin de cetățean al Republicii Moldova, din considerentul că, nedespunând de pașaport sovietic în care să fi fost fixată, ca la tata, naționalitatea „moldovan”, ea putea să ceară să fie scrisă în fișa de la Biroul Stării Civile ca româncă, în baza certificatului de naștere găsit în arhiva din Florești. Funcționara de la BSC nu-și crezu urechilor auzind că „țăranca” din fața ei se pretindea „româncă”, dar mama, modestă, umilă cum părea, nu s-a lăsat intimidată”.
După Politehnică Nicolae Negru a lucrat la Gosplan până la perestroika lui Gorbaciov. Apoi a intrat în presă. Este activ și astăzi, scriind editoriale săptămânal, de 30 de ani.
Așa spun cărțile.
O progenitură dușmană, de Nicolae Negru. Editura Arc, 2024, fără colecție. Broșată, 296 pagini.
Pentru Veridica.md