„Tipul macho înseamnă, mai ales,  persoana care își revendică o anume superioritate față de femei și care are un comportament dominator față de acestea”.
În Evul Mediu se punea întrebarea dacă femeile ar avea chiar suflet.
În timpul Revoluției Franceze Olympe de Gouges, o apărătoare a egalității sexelor și autoarea faimoasei „Declarații a drepturilor femeii și cetățenei”, apărută în 1791,  afirma: „Dacă femeia are dreptul de a urca pe eșafod, ea trebuie, de asemenea, să aibă dreptul și de a urca la tribună”. Ironia sorții. Peste doi ani ea a fost condamnată la execuție pe eșafod de către revoluționarii Terorii.
Până în 1930 egalitate la sufragiu între bărbați și femei a fost adoptat în 32 de țări. Franța obține acest drept abia în 1944. Franțuzoaicele merg pentru prima dată la urne abia în 1945. Iar  în 1965 ele au dreptul să se angajeze la serviciu sau să deschidă un cont bancar fără permisiunea soțului. Aceasta e partea oficială și tristă a istoriei.
Dacă ne distanțăm un pic, dar mă tem să nu fiu învinuit că sunt un macho, atunci, oricum, istoria lumii, de la Elena din Troia până în zilele noastre, este făcută de femei. Dar adie a ironie. Nici macho, nici luptătoarele pentru drepturile femeilor nu includ ironia în activitatea lor. Ei sunt pe câmpul de luptă.
O celebră feministă germană spunea: „Gradul de oprimare a unei femei se măsoară în înălțimea tocurilor pe care le poartă”.
Așa spun cărțile.
Lecturi frumoase. Până la o altă carte.
MACHO PE ÎNȚELESUL FRATELUI MEU de Clementine Autain. Traducere din franceză de Georgeta Barbu-Anghel  (Editura Cartier, 2009)
Cartea zilei, Publika TV, 14 martie 2010