Gheorghe Erizanu în dialog cu Adrian G.Romila

•  Dle Gheorghe Erizanu, sunteți directorul uneia dintre cele mai importante edituri din Republica Moldova. Cărțile de la Cartier ajung frecvent și-n România, le găsim în librării, se caută, se citesc, sunt nominalizate și se premiază. Se-ntâmplă asta și pentru că nu publicați doar autori basarabeni, dimpotrivă, sunt mulți autori români (de dincoace de Prut, cum am zice) pe care-i scoateți la Cartier. Cum reușiți să vă mențineți, într-o piață editorială concurențială, pe de o parte, și o slabă piață literară de limbă română, pe de alta? E vreun secret? E ceva ce ține de dinamica literaturii în Republica Moldova? În România?

— De la fondare, din 1995, Editura Cartier a fost creată pentru piața de carte românească. Mi s-a părut atunci, și cred și acum că e cel mai firesc demers al unei Uniri fără profitori și fanfaronadă patriotardă. Este logic ca atunci când lucrezi pentru o piață de carte volumele scoase să fie în toate librăriile bune din România și Republica Moldova. Exact ca și cu autorii: sunt din spațiul literaturii române. Chiar de la început, în 1996, la Cartier apăreau volumele lui Alexandru Mușina sau Gheorghe Crăciun. Unicul criteriu pe care l-am avut și îl avem în continuare este calitatea textelor literare. Indiferent unde sunt scrise: Brașov, Bălți, Chișinău, București, Sibiu, Timișoara, Pitești sau Iași. Atunci când ai un scop clar, lucrurile sunt simple. Nu e nimic complicat. Am și avantajul cunoașterii mai bune a literaturii române din Chișinău. Știu ce a însemnat anul 1966 pentru proza română din Basarabia, când au apărut cele patru romane canonice: Povara bunătății noastre, de Ion Druță, Singur în fața dragostei, de Aureliu Busuioc, Zbor frânt, de Vladimir Beșleagă, și Povestea cu cocoșul roșu, de Vasile Vasilache. Știu cât de important a fost volumul de poeme Numele tău de Grigore Vieru din 1968. Știu cât de importantă a fost literatura pentru copii pentru scriitorii din Chișinău, care era privită ca o supapă de libertate în chingile realismului socialist de atunci. Am avut alte realități. Dar am avut și interesul să cunoaștem literatura română de peste Prut. Era o recuperare firească. Mai ales în anii studenției. Sandu Mușina îmi spunea pe la mijlocul anilor ’90 că vigoarea și seva literaturii române vor veni din Basarabia. Sandu era mult mai optimist decât mine. Eu eram mai sceptic. Eu căutam autori în România, iar el îi căuta, ca editor, în Republica Moldova. El i-a descoperit și a mizat pe Alexandru Vakulovski, Savatie Baștovoi, Dumitru Crudu. A fost generos cu cei care veneau după Generația ’80, care se clasiciza în primii ani după 1989. Iar la Editura Cartier apăreau atunci Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Radu Vancu, Dan Coman, Claudiu Komartin sau George Bălan.

•  De la Lorina Bălteanu la Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu și Tatiana Țîbuleac, autorii de la Cartier sunt traduși substanțial în afara limbii române. Putem spune că există un „val Cartier”? Dacă da, e vorba de promovare, de anvergura singulară a fiecărui scriitor, de ambele? Există un gen literar mai căutat decât altele, la traducere?

— În primul rând, e meritul autorilor. Tatiana Țîbuleac, Lorina Bălteanu, Valentina Șcerbani au intrat în literatura română cu un altfel de limbaj. Unul violent și abrupt. Au dezgolit sentimentele umane fără menajamente și fără poezie. Paradoxul este că proza românească, în mod obișnuit, e scrisă de poeți. Și Tatiana Țîbuleac, și Lorina Bălteanu sunt adevărații bărbați ai prozei românești. Ele au intrat în proză și s-au afirmat brusc. Trebuia cineva să-i dea dreptate lui Sandu Mușina. Lorina Bălteanu a fost o foarte bună poetă în anii ’80. Dar, după aia, n-a mai scris nimic 30 de ani. Știu că mai are în lucru, după Legată cu funia de pământ,  un roman. Dacă reușește să-l scrie, atunci vom avea unul dintre cele mai bune romane de dragoste din literatura română. Emilian Galaicu-Păun este scriitorul care topește biblioteci pentru un alineat. A avut alt parcurs. Poetul recunoscut care vine la maturitate cu un roman. Dumitru Crudu este provocatorul. Și ca poet, și ca fondator al fracturismului, și ca dramaturg. Oleg Serebrian, un alt autor Cartier cu traduceri, scrie romane clasice, în sensul bun al cuvântului. În ritmul de viață de azi nu cred că sunt mulți scriitori care studiază ziarele vremii ca să vadă dacă era zi cu soare sau cu nori în prima joi de iunie din 1940 în Cernăuți. Pentru două rânduri din romanul Cântecul mării.

Pe de altă parte, avem autori care au apărut cu volume pe la alte edituri, dar au devenit vizibili după cărțile de la Cartier. Și mă refer aici, la ultimele cazuri, cel al Danielei Rațiu cu romanele Sfârșitul lumii e un tren și Frica sau cel al lui George C. Dumitru cu Tot ce rămâne, care au fost observați de critica literară, au fost sau sunt traduși în franceză, germană, olandeză sau greacă. Nu știu dacă e bine să vorbesc de efortul editorului ca aceste cărți să fie vizibile și să fie traduse. Sigur că există acest efort. Pe care cititorul și autorul nici nu trebuie să-l vadă sau să-l simtă. Ține de meserie. Și de un efort sistemic și constant. Și, de multe ori, de noroc. Dar primordial e calitatea textului. Nu poți promova un text care nu are valoare. Iar secretul editorului e simplu: trebuie să crezi în literatura pe care o editezi. Nu poți scoate patru sute de titluri pe an. Nu ai timp să le promovezi pe toate. Ai nevoie de un bun-simț în fața posibilităților.

Ca gen literar, sigur, romanele sunt cele care se pretează la traducere. Și vorbesc în primul rând de romanele povestașilor. Orice editor străin va atrage atenția și la volumul cărții. O carte de peste 300 de pagini își va găsi un editor străin mai greu decât o carte de până la 250 de pagini. E o tendință generală pe piața editorială mondială. Sigur, avem și excepțiile marilor scriitori. O scriitură barocă, de asemenea, își va găsi mai greu un traducător și editor străin.

Pe de altă parte, noi am reușit și cu eseul Jurnal precar al Tamarei Cărăuș, filozof, tradus și apărut în germană.

• Putem spune că editura dvs. extinde câmpul literaturii române, cu basarabeni și români, la un loc? Sau doriți să mențineți, totuși, și un brand literar strict basarabean? Pot fi ele, azi, deosebite, în concertul global multilingv? Există o singură literatură de limbă română pe ambele maluri ale Prutului sau literatura română din Basarabia prezintă particularități proprii?

— Mulți ani, la început, am fost percepuți ca o editură românească, la Chișinău cel puțin. Sper că suntem percepuți ca o editură românească și acum, când lumea află că suntem cu viză de reședință juridică la Chișinău. În anii ’90 optzeciștii basarabeni au depus un efort imens ca să se sincronizeze cu literatura română. A existat o sincopă care a fost recuperată de optzeciștii din Basarabia. Cărțile Lunaticul nopții scitice, de Nicolae Popa, Cartea rece, de Irina Nechit, Personajul din poezie, de Nicolae Leahu, Gestuar, de Emilian Galaicu-Păun, apărute în primii ani de Cartier, au făcut parte din acest efort al sincronizării. Munca de doi ani și ceva și drumurile săptămânale la Iași pentru Dicționarul Enciclopedic Ilustrat (DEI), apărut în 1999, au făcut parte din efortul pentru decomunizare și de unire a realităților de pe ambele maluri ale Prutului. Era primul dicționar enciclopedic postbelic care includea nume și realități din întreg spațiul românesc. Înțeleg ce avea în vedere Paul Goma prin „basarabenism” în intervențiile sale la televiziunea franceză din anii ’90, dar acest specific face parte din cultura română. Exact ca specificul bucovinean, ardelenesc, bănățean sau oltenesc. După anii 2000, după aparițiile lui Pizdeț, de Vakulovski, Iepurii nu mor, de Baștovoi, și Merișor, de Constantin Cheianu, care au exploatat ultimele cioburi imperialiste ale scriitorilor basarabeni (în cazul Ernu e vorba mai mult de ideologie decât de literatură), literatura scriitorilor români din Basarabia s-a integrat și sincronizat cu literatura colegilor de peste Prut. Astăzi pare firesc ca un scriitor bun din Brașov sau Sibiu să apară la Cartier, iar un scriitor bun din Bălți să apară la București. Da, există o singură literatură română. Pe ambele maluri ale Prutului.

• Cum vedeți azi, în 2026, pulsul editorial (ritm de publicare, receptare, vânzări, traduceri), în comparație cu, să zicem, începutul anilor 2000? E mai rău, e mai bine, e tot așa? Vă-ntreb pentru că în România inclusiv marile edituri au acum mari probleme din cauza scăderii vânzărilor și a interesului pentru cartea tipărită. Procentele arată tot mai rău, de la un an la altul. Stă Republica Moldova altfel? Mă gândesc că, în cazul ei, avem de-a face cu un stat mai mic și mai sărac, în general, care nu poate avea priorități stringente în a investi cultural.

— Anul 2008 a fost, din punct de vedere editorial, cel mai bun an pentru noi. Nu am reușit să revenim la datele statistice de atunci. Chiar dacă, din punct de vedere politic, Republica Moldova era în cel mai complicat an. Regimul Voronin începea să se osifice într-un regim autoritar. Voucherul de 100 de euro pentru profesorii din România a fost o gură de aer pentru editori, inclusiv pentru noi. După aia a venit criza economică globală. Noi am simțit-o deja în octombrie 2008. Nu cred că 24,5 milioane de euro anual, care s-ar cheltui pentru voucherul destinat procurării cărților de către profesori, reprezintă o sumă care l-ar putea speria pe Bolojan din cele 400 de miliarde de euro. Electrocentrala Craiova are de trei ori mai mari pierderi decât suma care ar da o gură de aer editorilor români. Farmecul culturii e că nu are nevoie de investiții mari ca să se redreseze.

Mărirea TVA la carte, de la 5% la 11%, din august anul trecut, noi, ca editură care exportăm carte în România, suntem primii care o simțim. Cărțile Cartier intră pe rafturile librăriilor din România cu TVA-ul achitat în avans, la vamă. Piața de carte a fost perturbată de pandemie, apoi a venit războiul ruso-ucrainean la scară largă, care a rupt lanțurile logice pentru aprovizionarea cu hârtie, carton pentru tipografiile din Republica Moldova. Războiul tarifelor declanșat de Trump ne-a făcut să pierdem piața vânzării de e-bookuri în Uniunea Europeană (vindeam cartea digitală printr-un rezident fiscal american, care deja nu mai poate vinde în UE). Apoi TVA-ul. Nici nu avem timp să ne plângem. Ultimii patru ani, piața de carte din Republica Moldova e în ușoară scădere. Statistic, vorbim de peste 2.000 de titluri anual. Dar aproape o jumătate dintre ele sunt teze și lucrări universitare cu tiraje de până la 50 de exemplare.

Investițiile în cultură pot fi făcute și de state sărace și mici. Ele nu sunt mari. Și pot fi mult mai eficiente decât acoperirea bugetară a găurilor din agricultură sau industrie. Programul Național de Editare al Ministerului Culturii din Republica Moldova e de 250 de mii de euro. În cadrul lui sunt tipărite anual circa 100 de titluri. Câte 300 de exemplare dintre ele ajung în biblioteci. Sigur, nu acoperă necesarul pentru cele 1.300 de biblioteci ale Republicii Moldova. Dar este un pas înainte. Uniunea Editorilor din Republica Moldova a promovat această lege din 1998. A fost aprobată și implementată în anul 2010. Era vorba pe atunci de circa 60 de mii de euro. Prin comparație, doar subvenția anuală în agricultură în Republica Moldova e de circa 350 de milioane de euro. Nu vreau s-o fac pe cârcotașul. Ne mulțumim cu puținul. Este important ca acest program să funcționeze cel puțin tot atât de bine ca în ultimii ani.

•  Considerați că statul ar trebui să aibă un rol mai mare în finanțarea și stimularea industriei de carte? Sau ar trebui un parteneriat egal între stat și privat? Cum vedeți lucrurile în această chestiune?

— Statul trebuie să-și respecte legislația pe care a adoptat-o. Există Legea bibliotecilor, în ambele state, în care se vorbește clar despre aprovizionarea cu carte și finanțarea fondului de carte pentru biblioteci. Dar ea nu se respectă. Nici în Republica Moldova, nici în România. În Republica Moldova bibliotecile sunt la cheremul administrației publice locale. Articolul cu privire la fondul de carte pentru biblioteci e la coadă. Dacă vor fi bani în decembrie, atunci vor procura câteva cărți pentru bibliotecă. Dar în majoritatea primăriilor banii se termină la articolele de mai sus: salarii, căldură, reparație drumuri. Unica bibliotecă din Republica Moldova care are propria ștampilă și un buget anual mic (circa 4.000 de euro) e cea din Strășeni. Biblioteca cu fondul de carte la zi e biblioteca publică din Strășeni. Altfel, mai ales în bibliotecile din nordul Republicii Moldova, practic nu există fond de carte românească. Majoritatea cărților sunt cu caractere chirilice. Plus donația României din anii 2000 cu cărțile „Litera” (Biblioteca școlarului) și donația de carte din depozitele editurilor românești după acel minunat program „carte plus ziar” din anii 2010, care a ucis și cititorul de ziare, și cititorul de carte, donația de un milion de euro în perioada Băsescu. Cărțile „Litera” sunt rufoase și ocupă un metru jumătate de raft în acele biblioteci, iar cărțile „Adevărul” sunt nedeschise și stau frumos pe doi metri de rafturi. Ultima mare donație a României pentru bibliotecile din Republica Moldova eu nu am văzut-o în biblioteci. A fost o acțiune de PR excelentă. Cele opt tiruri cu donație de carte au avut panouri publicitare, au fost filmate cu drona la plecarea din București, la intrarea în vamă, la intrarea ca la o paradă militară și alinierea în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Eu mă întrebam cum vor fi repartizate de câțiva oameni 160 de tone de carte? Estimativ ar fi 800.000 de cărți. Ar fi trebuit ca în bibliotecile noastre, în cele 1.300, să intre, în fiecare dintre ele, peste 600 de volume. Ori sunt tembel la matematică, ori ceva greșesc, dar eu nu am văzut în biblioteci intrări de carte semnificative.

 În rest, e carte de peste 50 de ani, din perioada RSSM. Sunt uimit că elevii noștri mai citesc.

Am vorbit mai sus: statul poate interveni cu acele vouchere pentru achiziție de carte pentru profesori. Ar fi o soluție pentru editori.

Statul trebuie să asigure promovarea lecturii la nivel național. Care nu costă mult. Sau aproape deloc. În Republica Moldova, la inițiativa Maiei Sandu, au apărut cluburile de lectură. Este important ca lumea să vadă că oficialitățile unui stat intră în librării, cumpără cărți, citesc. Pentru asta nu e nevoie de sume imense. E nevoie doar de îndemn.

Statul trebuie să asigure prezența editurilor la cele mai importante târguri de carte. Nu sunt adeptul ca statul să se implice masiv în editarea de carte. Uniunea Sovietică și, mai nou, Rusia, care își dă seama de importanța cărții, se implică prin programe de subvenție în editarea cărții naționale. Dar ei impun politica editorială și interesele statului rus prin aceste subvenții. Nu cred că e bine pentru libertatea cuvântului și pentru democrație asemenea ingerințe.

Intervenția statului în cartea de debut, cred că în Norvegia, mi se pare relevantă. Orice debut este cumpărat de stat și distribuit în bibliotecile publice. Asta înseamnă o șansă pentru viitorul literaturii. Și mi se pare o chestie mult mai democratică decât subvențiile din cadrul Programului Pușkin din Rusia, care este clar ideologic.

• Unde vedeți un pericol major și aproape sigur pentru industria editorială tradițională, „pe hârtie” adică? În Inteligența Artificială, care produce și postează rapid oricând și oriunde conținut? În scăderea interesului pentru suporturile clasice de texte, în detrimentul suporturilor digitale? În scăderea numărului de cititori de carte?

— Azi am semnat primul contract de traducere cu o editură americană în care este stipulat clar că traducerea nu va fi făcută de Inteligența Artificială. Depinde cum privim IA. Ar putea fi un instrument care să ne economisească foarte mult timp, pe de o parte. Ar putea să elimine scriitorii de duzină și grafomanii din literatură. Niciun grafoman nu rezistă ritmului de scriere al IA. Cred că scriitorii buni vor avea locul lor. Pe de altă parte, putem fi ultimii dinozauri ai lumii editoriale. Pentru sănătatea mintală a fiecărui individ e nevoie, totuși, să citească din cartea clasică cel puțin 5 pagini pe zi. E ca în publicitatea cu „pentru sănătatea dvs., consumați doi litri de apă pe zi”. Eu sunt optimist sau, poate, naiv, dar dacă Rusoaica lui Gib Mihăiescu a apărut în anii ’30 într-un prim tiraj de 3.000 de exemplare, iar ultima carte a Tatianei Tîbuleac Când ești fericit, lovește primul, la aproape 100 de ani, apare într-un prim tiraj de 5.000 de exemplare, înseamnă că lectura are viitor. În Spania, romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac, a depășit 150.000 de exemplare. Avem motive să fim optimiști. Norvegienii, care au fost cei mai avansați în digitalizarea manualelor școlare, acum investesc 120 de milioane de euro ca să revină la manualele clasice.

• Sunteți și un cunoscut scriitor, nu doar editor. Vă mișcați, de fapt, într-o familie de scriitori. Am să simplific un pic, eseistica dvs. vagantă (pe blog și pe hârtie), încadrându-vă discursul în ceea ce numiți „bookiseli”. E „bookiseala” un fel de panoramare fragmentară, liberă și tăioasă a realității contemporane basarabene, cu tot ce are ea mai important istoric, politic, cultural și social? Cum v-ați autoîncadra, ca stil, ca gen, ca abordare intelectuală? Cum ați vedea, de pildă, din acest punct de vedere, cartea dvs. din 2023, Și-am să devin erou?

— Am început să scriu pe blog din cauză că am făcut site-ul cartier.md. Pentru vizibilitatea site-ului trebuia să avem și niște bloguri. Am început mai mulți. Dar eu am fost mai insistent. Ceilalți s-au plictisit. Ori s-au dezamăgit. Am scris inițial ca o chemare la firesc a lucrurilor care mă înconjurau. Domeniile erau și sunt diferite: cultural, editorial, politic, social, educațional.

Când ești prins într-un cotidian administrativ și editorial, nu ai timp de multe cuvinte. Sigur, dacă ești într-o bibliotecă, la masă, cu veioză și ai tot timpul din lume în față, atunci poți să scrii fraze lungi, așezate, fără niciun punct pe pagină, ca în Satantango, de Krasznahorkai. Dar în situația mea, tot romanul ultimului laureat Nobel l-aș reduce la „Futaki se scobea în nas”. În Și-am să devin erou sunt selectate textele de pe blog, scrise în ultimii cinci ani înainte de apariția cărții. Au fost o mie de pagini, am făcut o selecție din ele. Sunt texte scrise în primele zile ale războiului mare început de Rusia în Ucraina în februarie 2022, când nu știam dacă Ucraina va rezista, dacă Republica Moldova va fi și ea ocupată de Rusia. Am zis că e bine să rămână o dovadă scrisă pentru istorie despre cum ne comportăm în situații de incertitudine. Nu sunt adeptul „artei pentru artă”, nici adeptul artei angajate ideologic, dar un scriitor trebuie să se ghideze de bunul-simț. Nu ni se cere imposibilul.

• Tot dvs. ați inventat ideile de „optimism moderat”, de „erizanogramă” și de „text egoist”. Sunt doar licențe poetice, sunt concepte sustenabile literar? Sunt circumscrise strict realităților din Basarabia din ultimele decenii, despre care tot ați scris?

— Nu sunt atât de megaloman ca să am pretenții pentru crearea unor genuri literare noi. Cred că vreun critic literar a zis „erizanogramă”. Nici n-am știut de asta. Da, într-o situație în care Republica Moldova se bălăcește de peste 30 de ani în zona gri a istoriei, fără nicio perspectivă, am crezut că e nevoie de injectat un „optimism temperat” sau un „optimism realist”. Când te înconjoară doar noutăți proaste e nevoie și de o perspectivă. Bine, în ultimii ani situația politică din Republica Moldova s-a schimbat. Și eu am început să mă dau cu părerea mai rar. Avem acum o gloată de juni justițiari, care se dau cu părerea despre orice. Încerc să evit datul cu părerea despre orice. Se devalorizează noțiunea de dreptate. Ș-apoi nu sunt specialist în toate. Încerc să vorbesc despre lucrurile pe care le știu mai bine sau sunt informat mai bine. Iar noțiunea de „texte egoiste” e o scuză pentru subiectivitate. Oricum, nu putem fi obiectivi sută la sută. Avem simpatii, avem mai multe sau mai puține informații despre anumite evenimente.

• O curiozitate personală, în final! Mircea V. Ciobanu a publicat la Cartier în 2026 un tom masiv (aproape 800 de pagini), cu titlul: Literatura română din Republica Moldova. 1991-2025. Istoria unor cărți. Cum s-a născut acest proiect, cum a ajuns la dvs. la editură și cât de important e pentru literatura de peste Prut? E unul inedit, va avea o continuitate?

— Mircea V. Ciobanu a fost cel mai harnic și prezent critic literar din acești 30 de ani. Ideea a fost aruncată de mine. Cu câțiva ani în urmă. Să adune cronicile pe care le-a scris în această perioadă despre cărțile autorilor din Republica Moldova. Sigur, sunt cronici subiective, sigur, Mircea V. Ciobanu are preferințele sale literare. Nu sunt de acord cu părerea lui despre romanul Auzi cum cântă conestoga, de Doru Ciocanu: Mircea V. Ciobanu este un barthian și, de multe ori, de dragul frumuseții scriiturii lui, uită pe parcursul cronicii să analizeze ce este în carte și vorbește despre ce ar trebui să fie în acea carte. Dar îi respect opțiunea. Manuscrisul inițial avea aproape o mie de pagini. Am convenit să eliminăm cronicile pentru cărțile care nu contează în opinia sa într-o istorie a literaturii române din Republica Moldova (sunt doar cărțile apărute în perioada independenței Republicii Moldova). Am recuperat, de comun acord, anumite cărți pentru care n-a scris recenzii în timpul apariției lor. Avem și scăpări. Le știu și eu, le știe și Mircea. Dar le-am observat deja după apariția cărții. Am diluat cartea cu imagini ale celor mai importante evenimente literare din această perioadă. Ca să fie și o componentă de aerisire a textului doct. E o lucrare care face inventarul celor mai importante cărți și al celor mai importanți autori din Republica Moldova. E o istorie a literaturii române din Republica Moldova. Acestea sunt cărțile noastre din primele trei decenii de independență. Aceștia suntem. Cu scriitori care au publicat și în perioada sovietică, cu scriitori care au debutat în anii independenței. Nu e o carte pentru Republica Moldova. E o carte necesară pentru cei care vor să vadă ce s-a întâmplat în literatura basarabeană. Ca informație. Când criticii literari din București sau Iași erau concentrați mai mult doar pe cărțile confraților lor de acolo. Uitând de basarabeni. Sau din cauză că volumele scriitorilor noștri nu ajungeau în librăriile din România. Nu vrem să fim priviți ca o literatură separată de literatura română din România. E o carte de contextualizare a literaturii basarabene.

Nu cred că e bine să venim cu un alt volum, cu o continuare. Literatura română din Republica Moldova este integrată perfect, mai ales în ultimii ani, în spațiul cultural românesc. Sper că viitorii autori de istorii ale literaturii române nu vor expedia scriitorii basarabeni în două propoziții nepăsătoare ca în cazul Istoriei… lui Nicolae Manolescu. Nu suntem nici mai dezaxați, nici mai buni ca scriitorii români din București sau Iași. Suntem diferiți. Și toți facem parte din literatura română.

• Dle Erizanu, vă mulțumesc foarte mult pentru atenție, efort și timp! De aici, din Piatra-Neamț, care nu-i chiar departe de granița cu Republica Moldova, vă salut și vă mărturisesc că vă urmăresc în continuare! Și ca editor, și ca autor!

— Eu vă mulțumesc mult.

(Conta nr.40, 2026)