E o poveste veche. Pe când erau sate. Cu flăcăi  și fete mari. Satele aveau oameni. Oamenii aveau obiceiuri. Obiceiul zicea: fetele mari lăsau lumina aprinsă în pridvor. Ca flăcăii să vadă și să știe gospodăria care are fete de măritat.
Flăcăul din Șărăuții Lipcanilor s-a urcat pe Jawa și, pe înserate, s-a dus la Pererita. După becul aprins din pridvor.
A hălăduit pe drumurile satului până a ajuns aproape de Zamca. E cealaltă parte de sat, dacă vii dinspre Șărăuți.
A găsit casa. Cu bec. Care lumina. Jawa roșie s-a făcut și mai roșie.
A fluierat. A chemat. A ieșit o mătușă. „Nepoata e acasă, bunico?” „Care nepoată?” „Fata de măritat”. „De unde fată mare aici?!” „Lumina e aprinsă.” „De frică, dragul meu, de frică.”
„Mă tem de întuneric.”