Ultima dată am intrat într-un magazin cu jucării pentru copii în anii 90, secolul trecut. La Frankfurt. Cu indicații clare: căsuță pentru Barbie.
Am intrat într-un magazin pentru copii din centrul orașului după un sfert de secol de la acel Frankfurt. Eram ca un analfabet funcțional într-o librărie. Sunt 25 de mii de cărți care nu-mi spun nimic. E ca și cum ai vedea 25000 de piulițe. Nu pricepeam nicio boabă. Care sunt jucării pentru fetițe, care sunt pentru băieți. Erau personaje din lumi pe care nu le-am văzut niciodată. Și acele lumi erau hidoase. Sigur, eram din altă lume.
Am umblat buimac o juma de oră. Am urmărit cumpărătorii. Pe mame cu fete. Tați cu feciori.
Am întrebat părinții care sunt preferințele copiilor. „Lego pentru Emi.” „Sophie e mai mămoasă.”
Rafturi întregi cu lego. De la 4-6 piese până la piese pentru Elon Musk. Oricum, nu eram decis nici pentru o jucărie. Salvarea a venit de la un tată și un fecior de vreo 6 ani. Care alegeau ceva. M-am apropiat de fecior și l-am întrebat care sunt jucăriile preferate. „Tractoarele!” „Păi, mașinile sunt mai frumoase.” „Nu, acum toți băieții vor tractoare.” „Dar lego?” A intrat și tatăl băiatului în vorbă: „Lego e pentru părinți. I-am cumpărat și eu vreo șase. Le-am făcut doar eu. Nu-l interesează. Și, din câte știu, nu-i interesează nici pe ceilalți copii. Sunt doar pentru orgoliile părinților.”
Am ales cel mai mare și colorat tractor din magazin. Pentru băiat. Și o păpușă care are nevoie de mamă și cărucior. Pentru fată.
Poate voi trece în una din zile să cumpăr și un lego. Pentru mine.