În 1955 Ion Druță și-a zis: scriu Frunze de dor, ultima mea carte, ca să le arăt cum se scrie și mă întorc în sat.
În 65 de ani aveau să apară Piept la piept, Balade din câmpie, Casa mare, Păsările tinereții noastre, Povara bunătății noastre, Doina, Ultima lună de toamnă, Horia, Sfânta sfintelor, Clopotnița, Plecarea lui Tolstoi, Biserica Albă, Horodiște, Lupaniada…
Un scriitor scrie.
În 2017, Ion Druță a scos volumul de eseuri, balade și amintiri (1951 – 2017) Grădina Domnului.
În 2018, în curând, Ion Druță va apărea cu volumul Căsuța de la Răscruce. Sunt amintiri din Chișinăul anilor 50 ai secolului trecut, când lupta pentru firescul limbii române, era periculoasă și se dădea dintre scriitorii sovietici ai Tiraspolului și scriitorii basarabeni.
Katiușa, proza care intră în noul volum, e un episod din viața medicului român Alexandru Țățulescu, medicul personal al generalului Averescu, luat prizonier de sovietici, dus la Liublieanka, scapă de execuție, trimis în lagăr, se căsătorește cu o rusoaică, rămâne în Rusia Sovietică, devenind Alexandru Ivanovici Țățulescu. Invitat pentru câțiva ani în RSSM, de ministrul Nicolae Testemițeanu, se întoarce apoi la Mâtișci, lângă Moscova. Unde va locui până la sfârșitul vieții.

A fi politician înseamnă a tot oscila între mai multe posibilități şi a o alege pe cea mai convenabilă. Eu nu sunt politician şi nu ştiu a oscila, adică ştiu cum se face, dar toată natura mea se ridică categoric împotriva oscilărilor. Creația şi oscilarea sunt două lucruri incompatibile, care nu că nu se suportă, ele se distrug reciproc. Ori una, ori alta. Eu îmi alesesem creația şi, pentru că toată lumea din jurul meu trăia cu oscilări, veniseră vremuri grele pentru mine. Ce să-i faci, orice clipă de independenţă trebuie plătită.
De mai multă vreme, mă chinuiau grafomanii ca specie umană, ca populaţie, ca naţiune. Îmi mâncau zilele. Ce vor ei de la mine, ce e în capul lor? Tocmai aveam pe masă o povestioară, manuscrisul unui director de şcoală, care juca foarte bine şah, era aranjat în viaţă, avea de toate, dar, ce i-o fi trăsnit, voia cu orice preţ să fie scriitor… Grafomanii, în genere, sunt un lăstar foarte ciudat al omenirii. În relaţii obişnuite, sunt cu toţii oameni normali, vorbesc omeneşte, reacţionează normal în comunicarea cu semenii, dar, când se aşază la masa de scris, îndrugă pozne şi aiureli sucite, că îţi vine să-ţi pui mâinile în cap. În viaţa cotidiană, simt cu toţii muzicalitatea, plasticitatea verbului matern, dar, când se aşază la masa de scris, parcă le ia cineva minţile din cap. Ce fac ei cu frazele normale, de ce le ciuntesc, le scrântesc, le hăcuiesc?
Primul obiect de mobilă pe care mi l-am procurat a fost o masă ovală de brad, vopsită uşor în culoare roz, o ţin minte şi acum. Mirosea a brad, a pădure, a libertate, era atât de netedă, atât de trainică, atât de primitoare! Nicio masă mai bună nu am avut, cu toate că le-am avut destule de-a lungul vieţii… Intelectualul are nevoie de masă de scris aşa cum ţăranul are nevoie de sapă. E de la sine înţeles că scriitorul devine scriitor abia atunci când are masă de scris. Cu ea începe o viaţă nouă. Având masă de scris, parcă crescusem în propriii mei ochi.
Trăiam într-o lume a mea, care nu avea nimic comun cu mediul înconjurător. Deşi locuiam în Chişinău, mi-am luat satul cu mine. Nu neapărat satul natal. Aveam satul visurilor mele. Fiecare trăieşte în două sate. În cel pe care îl are şi în cel pe care ar fi vrut să-l aibă.
Eu unul locuiam deja în cel de-al doilea sat al meu. Acolo eram absolut liber. Scriam ce-mi venea în vârful peniţei, nu-mi era frică de nimeni şi de nimic. Tocmai asta şi deranja autorităţile. Încolonarea era doar începutul operaţiei. Principalul lor scop era să fiu scos din satul visurilor mele. Mi se cerea, mi se sugera, mi se făceau aluzii. Şi editura, care nu-mi mai dădea traduceri, şi revista Nistru, care nu-mi publica nuvelele, şi radioul, care se făcea a uita că mi-a cerut două povestioare scurte, toţi îmi sugerau, oarecum, că situaţia se va normaliza îndată ce voi părăsi cel de-al doilea sat al meu…

Salvează