Blog


Așa arată coperta. De Mihai Bacinschi.
Așa arată dedicația: „In memoriam Aureliu Busuioc, cel care a vrut s-o fure pe Mona Lisa”.
Așa arată prefața. De Eugen Lungu.

BLOGOGRAMELE LUI GHEORGHE ERIZANU
Ani în şir editorul Gheorghe Erizanu l-a discriminat pe autorul Gheorghe Erizanu. Mai mult: l-a exploatat nemilos, la sânge (vai, cel care semnează mai jos ştie prea bine cum vine asta!). Până la urmă, editorul s-a ales cu de toate: Cartier e mai mult decât un brand bine cotat în universul tot mai dramatic al cărţii. E o instituţie care respiră cultură, cu prezenţe şi deschideri în presa bună din ţară, cu o reţea de librării în care librarii ştiu că oficiază Cuvântul, şi nu vând spanac sau napi, cu un show mediatic reactivat săptămânal de celebritatea lui Emilian Galaicu-Păun. Şi ceea ce e mai important decât toate astea, Cartier scoate cărţi superserioase, cu titluri şi nume din categoria greilor mondiali ai literaturii, ai exegeticii, istoriei, filosofiei culturii etc., etc. Pare că editorul, un tip absolut nebalcanic, mai mult taciturn decât vorbăreţ, excesiv de serios, uneori chiar uşor rigid, dar îndârjit în ideea de a face treabă bună, îşi alege cărţile după criterii care îl reprezintă nu numai ca spiritualitate, dar şi ca fire sau caracter.
Gheorghe Erizanu crede în dictatura cărţii în pofida tranziţiei care pare că s-a instalat la noi pentru o eternitate, în ciuda cabotinismului cultural şi a moravurilor levantine care clocesc în noi, înfruntând predispunerea noastră milenară de a ocoli şi ignora cartea.
Tocmai de aceea Cartier este o editură care atrage magnetic în dreptul denumirii sale epitetul-clişeu prestigioasă, pe care îl vom evita doar din considerente stilistice.
* * *
De la Carte orange (1995), debutul său în trombă, rândunelele au reuşit să plece de vreo …sprezece ori. Ceea ce nu înseamnă că Gheorghe Erizanu şi-a luat cumva canonul tăcerii absolute. Dimpotrivă, a susţinut câteva rubrici la varii publicaţii. Este realizatorul unor emisiuni TV. Acum animă şi un blog devenit tot mai popular. Blogul pare a fi deja o instanţă: Erizanu a scris despre cutare, Erizanu l-a făcut varză pe ăla, Erizanu l-a susţinut pe X – asta auzi în Chişinău de la fanii săi. Se pare că reflecţiile din oglinda virtuală l-au şi resuscitat ca scriitor.
Ceea ce începuse probabil ca un hobby s-a autocontinuat, iată, ca o vocaţie. Căci volumul pe care îl ţineţi acum în mâini este un transfer din memoria electronică a blogului în „memoria vegetală“ a cărţii – aşa numea Umberto Eco suportul de hârtie pe care se imprimă în mod tradiţional cartea. Cartea ca artă şi cartea ca obiect. Hârtia mai are încă în fibra sa foşnetul pădurii, de aceea reţine, fratern, pe câmpul ei alb, fantasmele, altfel volatile, ce mişcă sau cutremură şi esenţa umană.
Paginile volumului adună notaţii uneori zilnice, alteori rarefiate sensibil în timp. Însemnările par ecoul conservat scriptic al întâmplărilor care, printr-un declic simpatetic nu întotdeauna sesizat, se încasetează în memoria afectivă. Umbre şi fapte care altfel s-ar topi în neantul banalităţilor comune, dacă nu ar fi un ochi atent, mereu disponibil să „scaneze“ totul: oameni, situaţii, stări, vorbe, circumstanţe obişnuite şi orori kafkiene, gesturi memorabile, pline de sens adânc, iarăşi oameni, unii cu funcţii mari dar cu prestaţii meschine, alţii, dimpotrivă, fără nimic statuar în ei, dar captivând prin firesc şi cordialitate. Nimic măreţ, nimic ieşit din comunul realităţii obosite, aceeaşi oricând. Gheorghe Erizanu ştie totuşi să dea acestor crâmpeie de existenţă farmecul discret al artei. Prin ceva greu de definit. Aşa ne atrag şi ne încântă scenele de gen ale pictorilor flamanzi care selectează pentru prim-planul unor pânze, acum celebre, oameni absorbiţi de griji mărunte, triviale în finalitatea lor de a ţine, simplu, o casă. Cu interioare domestice fără şarm romantic, cu ziduri vârfuite de ţigla acoperişurilor. Înscrise într-un peisaj oarecare, casele şi uliţele înguste sunt făcute parcă să ilustreze locuri şi timpuri unde nu se întâmplă nimic. Dar în care se împlineşte miraculosul act al existenţei.
În plan pur omenesc, textele lui Gheorghe Erizanu par un exerciţiu de defulare. De eliberare de sub tirania unui prezent condus de arbitrar şi umilit de prostie. Personajul cărţii e pur şi simplu siderat de infinitul spectacol al tâmpeniei patentate. Căci Moldova, deşi nu e (încă!) Molvanîa, de foarte multe ori pare a fi. Așa că omul își ia precauții, stabilind programatic, fără echivocuri – vezi textul-uvertură din această carte –, că nu acceptă prostia de niciun fel, nici cea travestită în neștiință, nici cea camuflată în jemanfișism. El îi deconspiră multiplele forme de materializare: fie retorică, fie prin faptă, fie involuntară sau din nerozie înnăscută. Prostia, în uriaşa ei adaptabilitate la orice timp şi doctrină, îi dă vertije existenţiale, îi insultă bunul-simţ cetăţenesc. Îi ascute spiritul ironic şi dezlănţuie fiara pamfletară din el. Şi fiindcă în Moldova, vorba regretatului Aureliu Busuioc, nu este o lege care să interzică cetăţenilor ei să se nască idioţi, prostia are multiple forme de manifestare şi chiar de izbândă asupra veşnic timoratei înţelepciuni. Prostia e multiplicată la cub când e însoţită de ancestralul viciu al moldoveanului – beţia. Aici începe râsu’ plânsu’, ca în episodul cu cei doi electricieni, unul beat pur şi simplu, altul beat criţă: „Doi electricieni de la Union Fenosa schimbau stâlpii de lumină. În aceeaşi mahala. Unul, aghesmuit bine, era urcat pe noul stâlp. Al doilea, beat criţă, îl ajuta de la sol“ (Basarabia literară). Finalul e uşor previzibil – „meşterii“ abţiguiţi scapă uriaşul stâlp peste acaretul din preajmă, făcându-l praf.
Prostia în starea ei primară, de uscat, are, pentru simetrie, şi o prostie „inteligentă“, de mare înălţime. Scena e fantastică, îmbinând dramatismul filmului de acţiune cu gagul de comedie: „Cu ceva timp în urmă un avion moldovenesc a decolat din Kazahstan spre Chişinău. Era o rută charter. Pasagerii erau moldoveni. Moldovenii adoră coniacul. Şi jocurile de cărţi. Un loc mai potrivit decât spaţiul aerian pentru un joc de cărţi, o sută de grame şi o vorbă spusă în română nu există. Pasagerii au chemat primul pilot la acea vorbă. Al doilea pilot a venit şi el la acea vorbă. Singur. Sau chemat de colegi. Între două vorbe uşa antitero de la cabina piloţilor s-a închis. Ea poate fi deschisă doar din interiorul cabinei piloţilor. În cabina piloţilor au rămas doar scaunele goale, indicatoarele. Şi autopilotul. Nici scaunul gol nr. 1, nici scaunul gol nr. 2, nici indicatoarele nu puteau deschide uşa.
Ce-au făcut piloţii moldoveni?“ (Aurel Vlaicu şi piloţii moldoveni).
Dacă întâmplarea e adevărată, atunci moldovenii noştri sunt magnifici şi la acest capitol – prostia high-tech. Textul, segmentat după regula suspansului, e o mică şi antrenantă capodoperă. E, dacă vreţi, un scenariu la cheie pentru scurtmetrajele cu nesăbuiţi, ciudaţi, suciţi şi proşti cu ştampilă din imaginarul gen Cobâleanschi. Citiţi deznodământul: „Piloţii moldoveni, pasagerii moldoveni, coniacul, şeptarul, dama, craiul au realizat că sunt într-un avion care zboară deasupra Caucazului. Va survola teritoriul Rusiei, Ucrainei, Republicii Moldova, României… Va zbura până i se va termina combustibilul. Un fel de călăreţ fără cap. Avionul fantomă. Avionul fără piloţi. Avionul care va cădea undeva. După un patru-cinci ore de zbor. Cu tot cu pasageri, piloţi, coniac şi şeptari.
Turnul de control al aeroportului Chişinău încerca în zadar să facă legătura cu cabina avionului. Avionul a depăşit spaţiul aerian al Republicii Moldova. A intrat în spaţiul aerian românesc. În acest timp, unul dintre piloţi spărgea podeaua din salon cu un topor, găsit întâmplător, ca să ajungă la podeaua de la cabina piloţilor. Pe brânci, a ajuns până la cabina piloţilor. Pe brânci, a spart podeaua de la cabina piloţilor. S-a strecurat în cabină. Era cel mai fericit pilot moldovean de la Aurel Vlaicu încoace.
Peste o jumătate de oră avionul ateriza la Chişinău“ (Toporul).
Vin apoi, în ordine numerică, secvenţele ce desfiinţează fuşereala ca „talent“ naţional. Şi ea dublată de o lene monumentală, imposibil de eradicat. Fiindcă se autocultivă, se înmulţeşte ca amoeba, având şi viguroase obârşii genetice. Electricianul nenea Mişa, cu deja celebra şurubelniţă cu vârful bont şi cu encefalul la fel de obtuz, pare tipul generic pentru respectiva încrengătura umană. Ca, de altfel, şi cârpacii de la Peugeot, pentru care Gheorghe Erizanu are un dinte ascuţit. În aceeaşi nişă caracterologică se înscriu şi miniştrii cu creieri de blonde, şi parlamentarii care, vorba clasicului, au pierdut uzul raţiunii, şi… lista e mare.
O serie de texte reconstituie un itinerar intim, obstrucţionat şi acesta de bâlbele ghinionului şi derapările neşansei. În ele se depune lehamitea unui ins excedat de griji şi obligaţii, de mersul aiurea al trebilor, de călcatul strâmb al norocului, de un colaps psihic pe care personajul îl resimte ca iminent. Pare că unghia neagră a destinului îl împinge în disoluţie. Iată o mostră de autovictimizare care, în loc să angajeze o patetică şi vie compasiune, amuză amar. Textul mi se pare o bijuterie: „A explodat becul. A ars rola. Un fir electric a avut un scurtcircuit în perete. Arsenal a fost umilită de Messi. Vinul bun s-a terminat. Soţia te mângâie cu spatele. Şi vorbeşte cu Facebook-ul. În acvariu au mai rămas doar doi peşti. S-a blocat lacătul de la garaj. Maşina lucrează ba la turaţii mici, ba la turaţii mari. Câinele vecinului se uşurează pe gazonul tău. De fapt, din gazon a rămas doar denumirea. Extensorul ţi-a prins părul de pe piept. Te-ai tăiat cu lama la bărbieritul de dimineaţă. Ai pierdut toate manualele la concursul ministerului fără stepaniuk. Arenda te sugrumă. Nu-ţi mai suni prietenii miniştri. Ei au de clădit o ţară. Cineva îţi spune că ai închipuiri. Iar tu n-ai visat de un secol.
La vârsta de mijloc bărbaţii îşi cumpără maşini puternice. Iar femeile îşi caută amanţi virili. Aşa spun psihologii“ (Criza vârstei de mijloc).
Extrem de rar, tonalitatea critică, invariabil cătrănită a personajului îşi ia o pauză de respiraţie. Semn că mina aspră a zilei se mai descreţeşte, că se-mpuţină cele rele. Că viaţa devine respirabilă. Că prostia o ia în marşarier, că oamenii de bine se revanşează asupra ei. Că anume lor le aparţine ultimul cuvânt când e cazul. Textul despre criticul Mircea V. Ciobanu e ca o strângere de mână încurajatoare: „De ce Mircea V. Ciobanu? Deoarece n-a mai scris nimeni.
De ce l-am preluat? Deoarece avea să se piardă printre elitişti.
De ce era nevoie de MVC? Deoarece ne transformăm, ca viaţă literară, în soţii malteze. Insula Malta e un aliaj dintre Occident şi Orient. Este interzis divorţul. Şi frumoasele malteze se transformă cu anii în femei de pământ, mari, obeze și neîngrijite. Bărbatul le va accepta aşa cum devin. Ele nu mai au niciun motiv să depună eforturi pentru a fi frumoase în continuare. A dispărut subiectul seducţiei. Cam asta se întâmplă şi cu proza română. Totul se face în familie. Păcat. Sunt foarte frumoase. Maltezele. Şi proza română. Care a scăpat de poezie. Şi riscă să devină obeză. Dacă din când în când nu apare câte un Mircea V. Ciobanu“ (De ce Mircea V. Ciobanu?).
* * *
Textele lui Gheorghe Erizanu sunt greu de înscris într-un precedent structural sau compoziţional. Fie literar, fie publicistic. Din câte ştiu, doar Dan Perjovschi, în singulara sa rubrică din 22, are un stil confratern, obţinând efecte mari pe spaţii inimaginabil de mici.
Multe din bucăţile ce alcătuiesc miezul acestei cărţi developează o atitudine. Drastică, binevoitoare sau în doi peri, cu o ironie măsurabilă pe scara Richter: de la zâmbetul condescendent până la zeflemeaua cu ghimpi, care dărâmă autorităţi. Altele au un mic ghem epic, cu toate cele aferente unei micropovestiri: expoziţie, intrigă, nodul acţiunii, desfăşurare, punct culminant, deznodământ. Există şi texte care par reflecţii cu tentă eseistică.
Toate sunt prea scurte compoziţional şi prea tăioase ca fond pentru calmul placid, adeseori liric, al tabletei. Şi mult prea mici pentru spaţiul reclamat de o schiţă.
Lapidare, abrupte, punctându-şi sau rezumându-şi la modul eliptic mesajele, textele lui Gheorghe Erizanu par nişte telegrame adresate urbi et orbi. Telegrame-avertizări – fiţi atenţi la ce se întâmplă, că ne ducem pe copcă! Sau telegrame-demascări – aţi văzut ce fac pramatiile? Sau care constată, abătut, o ecuaţie-dilemă cu trei termeni şi fără nicio soluţie.
În consecinţă, asistăm, pare-se, la o premieră a unei specii încă necatalogate teoretic, specie generată de noua eră tehnică, de spaţiul virtual al blogului. Acesta exclude prin excelenţă mult-spusul şi flecăreala abundentă. Incontinenţa verbală e penalizată instantaneu prin ne-vizitarea respectivului blog de către cititori. De aici, laconismul, segmentarea, stilul telegrafic, adaptarea tehnicii descriptive la rigurosul principiu multum in parvo.
Să numim cumva aceste texte blogograme? Nu ştiu. Las problema în grija erizanologilor de mâine…
Pe de altă parte, mulţi scriu pe bloguri, dar nimeni nu a împins aventura confesării digitale până la elaborarea unui stil. Cu parametri atât de individuali, cu subtilităţi, fente şi trucuri epice, cu reduceri metonimice a fluxului verbal, cu o frumuseţe (vă asigur, e un cuvânt foarte potrivit contextului blogogramelor, aşa că sper să nu aveţi insomnii metafizice!), deci cu o frumuseţe severă a scriiturii care ne permite deja să definim un timbru epic Erizanu.
Acest elan al fragmentării are însă şi reversul său. Uneori topica frazei pare cam fantezistă şi nevricoasă. Alteori tehnica sincopei îşi dă în petic, frizând artificiul stilistic. Se atinge atunci un pizzicato ce poate părea strident urechii mai fine.
Reduse până la esenţă, textele par simple şi induc uşor ideea că au fost scrise dintr-o răsuflare. Bănuiesc însă în subsidiarul acestei părelnice simplităţi o laborioasă caznă de modelare prin înlăturare, de îndulcire a rugozităţilor. După care urmează şlefuirea până la epuizare a fiecărei piese în parte. Şi, în sfârşit, armonizarea întregului. E obişnuita migălire a cărții care deosebeşte artistul de grafoman.
* * *
În definitiv, nu e în ideea noastră să epuizăm aici lista calităţilor, a temelor şi a tembelismelor la care reacţionează, când dur, când persiflant-ironic, când resemnat, blogogramele lui Gheorghe Erizanu. Toate îl situează însă pe autor în spaţiul cetăţii şi al culturii. O cetate, conchide el, măcinată mai mult din interior decât agresată din exterior şi o cultură ezitând între aproximaţie şi relativism.
Ca în toate cărţile bune, autorul fixează o stare de fapt, propunând uneori, acolo unde este posibil, soluţii. Căci pedeapsa noastră cea de toate zilele este, în temei, felul nostru de a fi. Asta ne descalifică, în ultimă instanţă, în ochii noştri şi ai lumii. Sabotaţi fiind şi de o istorie care ne livrează mereu hazardului şi incertitudinii, de un şir de guvernări stupide care ne târăsc concomitent în toate direcţiile şi care se consumă în dihonii fratricide. La acestea adăugându-se multe alte hibe ce ne atrag titulatura puţin flatantă de „campioni“ ai sărăciei europene.
Soluţia care se desprinde din întreaga carte a lui Gheorghe Erizanu nu reclamă nici bicepşii de oţel ai lui Schwarzenegger şi nici miliardele lui Bill Gates. E destul să fim mai puţin leneşi, mai puţin netoţi şi mai puţin indiferenţi. Şi să ne cultivăm grădina. Aşa cum spun cărţile. Inclusiv aceasta.
Cartea va ajunge în librării săptămâna asta. La 49 de lei. Va fi vineri, 23 noiembrie, lansată la Gaudeamus. La 15.00. La standul Republicii Moldova.
Este a doua oară când pun acest text pe blog. Primul a dispărut pe undeva prin galaxiile netului.
Tiparul n-a murit.

Comentarii(8)

  1. felicitări!

    1. @m.vklvsk: Merci mult.

    • Mircea

    • 12 ani în urmă

    In fiecare dimineata, 5 zile pe saptamâna ai un text care îl citesti dintr-o rasuflare (cu mici exceptii de reluari etc), care îti oglindeste cronica la moment din societate, ce se petrece în capul omului, în lume. Într-un stil care ti-l apropriez cu usurinta. În integritate cred ca s-a obtinut ceva extraordinar prin care poti afla cu ce se respira în aceasta epoca undeva la Chisinau. E o istorie inedita a zilei de azi care te trezeste din somn daca e cazul si te inciteaza la munca.
    Ca cititor al blogului pot sa spun ca si te formeaza. E un fel de universitate de valori civice, culturale si de bun simt.
    Felicitari.

    1. @Mircea: Merci foarte mult. Asta o fac pentru Mircea, Dandy, Cătălin, Vladimir, Cătălin, Alina, Mihai, Talex, Alex, Bibliotecarul și lista poate continua. Nu am niciun merit. Încerc să scriu ca să nu-mi crească păr în urechi.

    • vasile ernu

    • 12 ani în urmă

    asta e o veste buna… felicitari… ne vedem la tirg

    1. @vasile ernu: Mulțumim. Ne vedem.

  2. Felicitări!

    1. @Valeriu Tihai: Tu și cu Victor sunteți de vină. M-ați pus pe scris. Merci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt