Fima, pe numele său deplin Efraim Nomberg Nisan, are 54 de ani. În tinerețe a publicat un volum de versuri care „a dat multe așteptări”. Era privit ca o speranță a literaturii. Boema literară vorbea despre el. Cronicele erau pozitive. „În Grecia, în primăvara aia, acum patru ani, erai poet cu toate că nu scriai niciun cuvânt. Iar acum umpli pagini întregi noapte de noapte, dar poetul din tine nu mai există.” N-a mai publicat nicio carte.
Era un student strălucitor. Poate cel mai bun student. Avea un viitor academic promițător. Apoi s-a îndrăgostit. S-a speriat. Și-a luat un an sabatic. A hoinărit prin Grecia cu trei fete frumoase. S-a întors acasă. S-a căsătorit cu una dintre ele. Nu s-a mai întors la facultate.
Țvi Kropotkin, colegul și prietenul său, mai puțin promițător, a reușit să-și croiască o carieră academică respectabilă.
A fost părăsit de soție. S-a angajat ca recepționer la o policlinică particulară de „boli de femei” (Ginecologie). Ocazional scria articole acide în presa locală despre politica Israelului. Baruch, bătrânul tată, avea grijă să-i bage în buzunar din când în când bani. Fără ca Fima să vadă. Dar accepta să-i cheltuie. Îi dădea sfaturi. „Omul, dragul meu, e un paradox. O ființă ciudată. Exotică. Râde când ar trebui să plângă, plânge când ar trebui să râdă, trăiește fără minte și moare fără chef.” Pe care Fima nu le asculta niciodată.
Fima se supăra pe miniștri. Pica guverne. Numea noi cabinete de miniștri. Împăca evreii cu arabii. Împărțea harta Israelului. Totul se întâmpla în propriul cap. „Ai devenit palavragiu, Effy. Te cerți până și cu radioul. Până și pe crainică o corectezi.”
A mai avut niște relații amoroase. Prin apropiere. Soții ale prietenilor, cliente ale clinicii.
La moartea tatălui, de care au avut grijă prietenii, este trecut în testament ca „unicul proprietar al unei întreprinderi producătoare de cosmetice de dimensiuni medii, dar solidă și rentabilă”. Și al apartamentului cu cinci camere spațioase într-o zonă liniștită.
Ca să conducă fabrica și să vadă condițiile de lucru ale muncitorilor „avea să fie nevoit să învețe. Dar învățatul era singurul lucru la care se pricepea. Atunci avea să învețe. Treptat. Avea să înceapă chiar de mâine. Sau mai curând de azi: era trecut deja de miezul nopții.”
Înainte de înmormântarea tatălui se duse la cinematograf. La comedia cu Jean Gabin. Era alt film. „Urmări poveste cu ușurință. Până când i se închiseră ochii și adormi în scaunul său.”