Covidul meu a venit sâmbătă. Dimineața. A fost drăguț. Nu mi-a stricat săptămâna de lucru. Și-a anunțat vizita cu plumb topit în loc de ochi. Cu oasele umplute cu metal încins de la furnalele proletarilor din Galați din perioada lor de glorie. Cu mușchii mei prăjiți pe grătarele de la Sakâz. Acest organism, care doar nominal în acea sâmbătă era al meu, era lungit într-o mlaștină de sudoare.

Am început cu 39 de grade Celsius. Nu sunt adeptul jumătăților de măsură.

Am avut noroc de doi vechi prieteni, ambii medici, neurochirurgi. Care în prima jumătate a zilei au venit cu termometru (n-avem în casă de când a crescut copilul), cu setul de medicamente pentru Covid19 (mă rog, ceea ce se știa la început de iunie curent). Și cu toată grija lor.

Setul minim:

1. Vitamina C, consum dublu;
2. Azitrox;
3. Clexane, injecții;
4. Paracetamol, aspirina sau ibuprofen.

Cel mai nesuferit era Clexane. Injecții în burtă. Împotriva cheagurilor de sânge. Eram Cis, distinsul critic literar, care, când urca la volanul Daciei sale galbene, după vreo 30 de încercări de a lua permisul de conducere, își lega și o bandă galbenă în jurul capului și pornea fatalist într-un drum pe care îl ura de moarte. M-aș fi simțit mult mai confortabil măcar cu o burtă de intelectual. O colibă mică și moale de grăsime, cel puțin pentru un acușor de Clexane, în loc de brazdele trase de extensor.

Covidul meu a fost drăguț. În fiecare zi, ca un copil fără astâmpăr, încerca ceva nou. Să vedem cum vei cânta dacă azi voi fi balaur și voi sufla jăratec în fluierele picioarelor. Azi văd cât de mult pot întinde mușchii brațelor. Până aproape de a plesni, dar cu măiestrie chirurgicală de a mă opri la un milimetru de punctul de ruptură. Dacă te lovesc cu maiul peste fiecare deget de la picior, de la cel mic până la cel mai gros, îmi este interesant cum vei putea păși. Și cât de lat va fi pământul. Azi mâinile tale vor fi ca după cea mai incomodă distanță de alergare: 5 kilometri. E ca un sprint lung. Când ajungi la final, ai în loc de mâini haltere de 32 de kilograme. Azi vom fi agricultori: îți prind la bazin un plug cu opt brazde. Să văd dacă poți fi un tractor K700. Apoi vine fierarul: strângem în menghină merișoarele.

Primele cinci zile nu te poți apropia de mâncare, te irită orice mireasmă din bucătărie. Noaptea descoperi că organismul tău revine la cele 350 de oase ale pruncului. Ai cu o sută cincizeci de oase mai mult decât semenii tăi. În a cincea zi vine Jean și-ți aduce o baterie de Borjomi. Pe care o termini în două zile.

În ziua a opta sau a noua, după ce le trimiți fotografia piciorului tău de fost Făt-Frumos prietenilor tăi medici, ei se consultă o juma de zi. Și după masă încearcă să te convingă că e bine să te internezi la spital. Dar nu mai sunt locuri în Chișinău. Au găsit două locuri libere cu ventilare artificială. După o încercare nereușită de a o convinge pe Liuba, încerc să-i explic lui Dan că nu e logic să iau locul a doi bolnavi într-o stare mult mai gravă decât a mea. Am mai adus argumente. Irefutabile. După mine. Parcă l-am văzut pe Dan, bucuros: „Liubașa, dar el gândește logic!” Așa am scăpat în ziua a 8 sau a 9 de spital. I-am ținut egoist și iresponsabil într-o tensiune imensă pe prietenii mei neurochirurgi.

Dar Liuba s-a răzbunat. După 10 zile mi-a mai indicat încă 10 injecții de Clexane. În burtă. Eram Cis în Transfăgărășan.

Covidul mă iubește. După patru luni am mâinile lui Shrek. Numaidecât agăț cinci obiecte din jur când iau o cană. Iar de tălpile picioarelor s-au lipit câte trei ursuleți Winnie Puh. Unul are o supărare scurtă și e cu spatele în sus. Altul mă întreabă insistent unde e salutul. Iar al treilea, după un ulcior de miere, doarme leneș pe burtă. Atent mergem împreună. Dar, uneori, mai calc oamenii din preajmă. Când ursuleții obosesc, atunci apare obiala prost înfășurată în jurul labei piciorului, care după o sută de pași ajunge toată sub talpă. Dar n-ai dreptul să te oprești și să învelești piciorul din nou. Mergi înainte.

Periodic, mai iau câte un bumerang în frunte.

E memoria sângelui, mi-au zis prietenii mei medici. Probabil, va dispărea. Într-un an.

Istoricul bolilor mele de până în iunie 2020:

1. câteva coaste (3-4), mâini (2) & picioare (2), nas (1) rupte la fotbal,
2. una temperatură de 40 grade Celsius, în armată, dar n-am avut norocul să ajung în lazaret, mi-a trecut după o noapte,
3. un deget inelar cu început de gangrenă, în armată, operat și lecuit în 5 zile scurte și dulci de lazaret, după 50 de zile de ambulator cu Vișniovaia Mazi,
4. o intoxicație cu ton la 50 de ani.

Am un viciu public: sunt fumător.