Blog

E altceva. Așa se numește cartea lui Bolano.
Literatura spaniolă din ultimul deceniu avea nevoie de un scriitor opera căruia să devină un adevărat cult. Numele a fost găsit după moartea scriitorului. Chilianul Roberto Bolano a murit în 2003, la 50 de ani. A avut o viață chinuită. O operă aproape nepublicată. A trăit prin exil. Și a murit departe de patrie.
Scrierile și romanele sale, publicate după moarte,  i-au făcut pe criticii spanioli să vorbească despre „cea mai originală și puternică voce a literaturii chiliene”. Iar editorii de pe diferite meridiane să-l publice în tiraje pe care Bolano nu le-a visat niciodată în timpul vieții.
În română n-a apărut încă cel mai important roman al lui Bolano: 2666. Dar până atunci ne putem delecta cu câteva romane mai mici și cu proza scurtă din Convorbiri telefonice. Avem cele mai diverse personaje. De obicei, urmași fideli ai „omului mic” ai lui Cehov. Un bătrân scriitor latino-american alături de un tânăr scriitor într-o competiție pentru premii provinciale în Spania, un scriitor francez fără talent, dar importantă verigă a luptei antifasciste din timpul celui de-al doilea război mondial,  un chilian plecat cu părinții în URSS după instalarea juntei militare în Chili și devenit persoană de încredere a interlopilor ruși din anii 90 ai secolului trecut, o actriță porno în căutarea dragostei. Acțiunea prozelor lui Bolano au loc în Spania, Mexic, Statele Unite, Rusia, Franța.
„Un poet poate suporta orice. Ceea ce echivalează cu a spune că un om poate suporta orice. Dar nu este adevărat; sunt puține lucrurile pe care le poate suporta un  om. Un poet, în schimb, poate suporta orice. Cu această convingere am crescut. Prima afirmație este adevărată, dar conduce la distrugere, la nebunie, la moarte.”
Moartea lui Roberto Bolano l-a adus alături de marile nume ale literaturii latino-americane.
Așa spun cărțile.
CONVORBIRI TELEFONICE de Roberto Bolano. Traducere din spaniolă  de Dan Munteanu Colan (Editura Leda, 2011)
(pentru Cartea zilei)

Un comentariu

    • E.R. Bellu

    • 11 ani în urmă

    Trist, foarte trist, dar adevărat.
    S-a întâmplat la fel atâtora, doar moartea le-a adus recunoașterea pe care o meritau cu prisosință. Cazul lui Vincent van Gogh este primul care îmi vine în minte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Filtre
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt