„Arta ținerii socotelilor”, așa cum o percepem azi, a apărut cu vreo 500 de ani în urmă. După modelul matematic elaborat de Luca Paciolo di Borgia. Era și firesc să fie un italian din orașele-republici. Unde comerțul era cel mai dezvoltat.
Primele evidențe contabile au apărut odată cu scrisul. La sumerieni. Scribul scria pe placa de argilă umedă obligațiile asumate, iar părțile implicate în negoț confirmau prin semnătură că însemnările sunt corecte.
Utilizarea monedelor de către greci, cu 600 de ani î.Hr., a dinamizat comerțul. Și evidența contabilă.
Până la papa Sylvestru al II-lea (anii 999 – 1003) în Europa se utiliza greoiul sistem numeric roman. Răspândirea sistemului numeric arab a simplificat și a făcut contabilitatea mai laxă.
Mult timp contabilii italieni țineau ascunse deprinderile „artei ținerii socotelilor”. Era invocat „secretul afacerilor”. Dar era mai degrabă o protejare a castei celor aleși pentru cifre.
După apariția creditului, în registrele contabile, în afară de mișcările de bani și mărfuri, au intrat și datoriile și creanțele. Ceea ce a dus la apariția conturilor. Erau așezate una după alta: debitul și creditul. Apoi s-a ajuns la forma clasică. Debitul la stânga și creditul – la dreapta.
Contabilitatea se făcea pentru negustori. Organele fiscale, investitorii și raiderii au apărut mult mai târziu.
Așa spun cărțile.
CONTABILITATEA ÎNTREPRINDERII de Lilia Grigoroi, Liliana Lazăr ș.a.  (Editura Cartier, 2011)
(După Cartea zilei, Publika TV)