Este o  istorie a publicității românești.
Veteranii, „seniorii”, publicității românești, cei care lucrează în agențiile bucureștene din anii 90, au promovat pe piață spiritul capitalismului liberal, occidental, ca să fie cât mai departe de „țărănie”, de „dâlga-dâlga”, care erau percepute inițial ca o fugă de anii ceaușiști.
„…majoritatea publicitarilor au dezvoltat o repulsie față de exprimările prea directe ale patriotismului și față de tendința de valorizare etică a istoriei și/sau a miturilor naționale.”
Pentru un copywriter din anii 90 totul sună mai bine în engleză, respectiv „nimic nu sună bine în română”. „În general, societatea românească „nu este destul de evoluată” pentru mesajele concepute de ei (în mod axiomatic perfecte).”
Art-directorii „detestă diacriticele pentru că urâțesc lay-outul (aspectul) unei reclame: „fără diacritice arată mai curat, așa, ca la americani”.” Viitorul va fi unul fără diacritice, fără limba română.
Publicul trebuie să facă un efort ca să se educe să înțeleagă finețea mesajului  publicitar.
Clientul comanditar, de obicei, e unul care nu se pricepe și trebuie educat, cultivat. De către publicitari.
Pentru publicitari marfa sau serviciile erau doar un pretext pentru educarea publicului.
Apoi în publicitatea românească a fost anul 1998. Cu Untdelemnul de la Bunica. Și totul s-a schimbat.